1000 de lucruri de suflet

Nov 20, 2013 by

Printre marile mele defecte se numără, la loc de cinste, lipsa perseverenței. Un fel de stare vecină cu lenea și, uneori, chiar cu indiferența, lipsa aceasta de perseverență m-a făcut – de o mulțime de ori în viață – să abandonez proiecte personale care m-au entuziasmat cu totul la început, dar care presupuneau răbdare și o anumită doză de constanță, lipsite mie aproape cu desăvârșire.

Așa se face că, deși îmi place enorm să fotografiez, nu reușesc de ani buni să mă mobilizez pentru a stăpâni și partea tehnică a fotografiei, nu doar pe cea inspirațională… iar pe cărțile de fotografie din bibliotecă se așterne un praf din ce în ce mai gros.

Așa se face că, pe lângă cele câteva cărți de tehnică fotografică, am o bibliotecă plină de alte volume interesante – literatură, cărți de parenting, albume de artă, de călătorie, cărți științifice, enciclopedii etc. – pe care le cumpăr pentru că iubesc mirosul de hârtie tipărită, dar pe care ajung să le deschid abia după luni sau ani. Și aș vrea să citesc cărți de istorie, pentru că doresc să înțeleg cine suntem și de unde venim; îmi plac cărțile de dezvoltare personală – pentru că îmi dau mereu iluzia că pot fi mai bună de atât;  aș vrea să ascult, să cunosc și să înțeleg muzica clasică; am o arhivă imensă de filme bune, pe care ajung să le vizionez abia după ce toți ceilalți din jurul meu au uitat de ele… și o colecție impresionantă de linkuri si siteuri interesante, pe care nu ajung niciodată să le mai parcurg, laolaltă cu bloguri care mă inspiră – scrise de oameni pe care îi admir enorm și de care aș vrea să fiu mult mai apropiată virtual. Și o grămadă de ”materie primă” pentru activități hand-made, de care nu m-am apucat nici până în ziua de azi. Aș vrea să găsesc timp să mă uit la emisiuni documentare, să urmăresc canalele de călătorie și life-style, să citesc presă bună, să cunosc lumea – măcar din spatele (sau fața) unui ecran tv.

Așa se face și că îmi cumpăr cele mai frumoase cărți de bucate și cele mai interesante condimente, însă mă întorc mereu la ciorba de pasăre și la carnea cu cartofi, cu care nu dau ”greș” niciodată. Aș vrea să gătesc ”ca la televizor”, colorat, sănătos și frumos decorat ca în farfuriile marilor restaurante ale lumii; aș vrea o bucătărie mare și luminoasă, pe care să o umplu de arome, de viață, de momente frumoase  în familie. Aș putea trăi exclusiv în bucătărie, dacă ar fi așa cum o visez eu.

Așa se face că, deși am avut privilegiul să cunosc în ultimii ani o mulțime de oameni frumoși, ”ceva” a făcut ca nicio prietenie să nu se lege atât de strâns încât să reziste timpului și distanței ce ne separă… nu găsesc timp să scriu un email, să dau un telefon, să planific o călătorie, să mențin ”vie” relația cu oamenii care îmi plac.

Așa se face că mai tot ce-mi place cu adevărat rămâne mereu în semi-abandon, suspendat undeva într-un draft al sufletului, minții, blogului sau casei mele. Și, în momentele incomode, când conștientizez această stare de fapt, absența acestor lucruri mă întristează tare, mă supără de-mi vine să dau cu întreaga mea viață de pământ. Așa frumoasă cum e ea.

Mi-am propus mereu să fiu mai activă pe blog, să fac acest spațiu util și altor mame de gemeni, să împărtășesc tot ce e valoros din experiențele noastre de zi cu zi, să pun poze, să scriu despre cărțile minunate pe care le citim, despre mâncărurile bune pe care le pregătim, despre locurile frumoase pe care le vizităm, despre micile noastre proiecte, despre tot ce face ca viața noastră să fie atât de liniștită și plăcută. Însă, tocmai pentru că am vrut mereu să scriu despre lucrurile frumoase fără grabă și cât mai detaliat, majoritatea dintre ele au rămas pierdute în draft, ”expirate”, ieșite cu totul din actualitate.

E păcat de ele, e păcat de atâtea lucruri interesante, despre care – peste ani – nu-mi voi mai aminti nimic, iar fetele mele nici atât…

Și, mai presus de toate, aș vrea să găsesc ȘI mai mult timp să mă joc cu fetitele mele.

Fetite cu tutu

Nu-mi pot scoate din minte că nimic din timpul prezent nu mai poate fi adus înapoi, retrăit, resimțit cu toată bucuria și împlinirea pe care o simt acum, odată trăită ziua de azi.

A venit un moment, în jurul vârstei de 1 an a fetelor, când – într-o seară – n-au mai avut nevoie de noi ca să-și bea sticluțele cu lapte. Pur și simplu au întins mânuțele, ca de atâtea alte ori, au prins sticluțele în palme și au băut laptele fără niciun ajutor, ca și când așa ar fi făcut dintotdeauna. La scurt timp, n-au mai avut nevoie de mâna mea ca să meargă, de sprijinul meu ca să urce sau să coboare treptele…

Au învățat, în timp, să se încalțe și să se descalțe singure, să urce pe tobogan fără ajutor, să cânte fără a le da eu tonul, să deschidă și să închidă cutiile cu jucării… și, cu fiecare nouă achiziție, cu fiecare nou pas al lor spre independență, am mai făcut și eu un pas înapoi, am mai respirat odată adânc, cu tristețea unei noi pierderi, mai puternică decât bucuria de a putea asista – zi după zi – la creșterea lor atât de armonioasă.

Curând vor pleca cu totul în pătuțurile lor și m-am obișnuit atât de tare cu prezența lor lângă mine, încât mă sperie mai mult decât pe ele separarea aceasta firească, venită natural, la timpul ei, dar care lasă un loc mare și gol în patul nostru, furând căldura lor, mirosul părului lor, mânuțele lor îmbrățișându-ne… Curând nu vor mai vrea deloc să le ajut la îmbrăcat, la mâncat, la spălat… și atunci îmi voi aminti cu regret de momentele când – exasperată de ”mofturile” lor de a nu dori uneori să facă lucrurile singure – le-am certat și mi-am dorit să se comporte ca două fetițe ”mari”… Și, mereu, conștientizez că atât de repede zboară timpul acesta magic al copilăriei, încât mi se pare cea mai mare prostie din lume să le grăbesc să devină autonome și independente, să îmi doresc să mă întorc cât mai repede la confortul vieții mele de adult, de dinainte de a le avea!

Cât despre lucrurile frumoase pe care doresc dintotdeauna să le fac, încolțește în mine speranța că se apropie timpul când voi putea să mă bucur de toate acestea împreună cu fetele mele… le-am pus în mână un aparat de fotografiat, doar al lor, astfel că putem fotografia împreună; le ofer cărți de povești și filme pentru copii – sperând să cultiv în ele o cât mai mare pasiune pentru lectură; ascultăm muzică împreună și gătim cot la cot, ne plimbăm cu ele peste tot și le povestim despre lumea mare ce ne înconjoară. Dacă nu am reușit să fac toate aceste lucruri la timpul meu, am o nouă șansă acum: să le fac cu și pentru fetițele mele.

Poate așa, împreună, cele 1000 de lucruri de suflet pe care le visez vor fi mai aproape de noi, de puterea noastră de a le face să se împlinească. Poate așa, mă voi bucura de fiecare dintre ele și, poate, cu un dram de perseverență în plus, voi găsi timp și energie și să scriu despre fiecare. Pentru mine, pentru voi, dar mai ales pentru amintirile fetițelor mele…

Related Posts

Share This

4 Comments

  1. ELena

    Mi-au dat lacrimile. Pentru ca ma regasesc chiar mai mult decat tine, probabil, in cele ce povestesti. Din cate te citesc, eu nu reusesc nici jumatate din cate povestesti tu. Si da, ma sperie fantastic, ca intr-o zi n-o sa mai fie nevoie de mine la atat de multe activitati. Si ma gandesc ca atunci, o sa vrea sa fiu ‘altfel’ si eu o sa-i spun ca nu pot, pt ca m-am risipit, in timp…

    • Carla

      Nu ne risipim cu totul, Elena… ne transformăm, odată cu ei… și, într-adevăr, se pierd atâtea lucruri intime, de suflet, însă eu sper să fie cumva compensate de altele, specifice vârstei lor, la feld e frumoase.
      Dar da, e deprimantă conștientizarea aceasta a timpului care trece ireversibil… 🙁

  2. Si eu m-am regasit in cele scrise de tine.Baietelul meu are 2 ani si 6 luni si nici nu stiu cand a trecut timpul. Uneori imi doresc sa treaca mai repede ca sa am mai mult timp pentru mine dar imi dau seama ca atunci cand se va intimpla asta o sa am un sentiment de pierdere pentru momentele care nu se mai intorc niciodata. Imi doresc in fiecare zi sa fiu o mama mai buna dar imi lipsesc perseverenta si rabdarea.

    • Carla

      🙂 Face parte, probabil, din natura noastră umană, să ne dorim mereu cât mai mult din ceea ce cu greu putem avea deodată… Nu pare să fie posibil, totuși, să obținem tot ce ne dorim, însă e bine dacă – la finalul zilei – suntem ”pe plus”. 😉

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.