Ah… Supernanny și ”bieții părinți” din emisiunile ei!

Oct 17, 2013 by

Ah… Supernanny și ”bieții părinți” din emisiunile ei!

Ah… 🙁

Ah, cum articolul Ralucăi m-a făcut să mă ridic din pat la 2:15 noaptea și să las telefonul de pe care îmi citesc noapte de noapte reader-ul, ca să mă așez la laptop să  scriu aceste rânduri…

Ah… admirativ, pentru cât de minunat e și acest articol, ca toate celelalte de pe blogul ei!

Ah… pentru că, legat de Supernanny, am în draftul blogului un post de mai bine de 2 ani. La fel de critic. Cu texte absurde, conspectate sârguincios din prima ei carte. Pentru că sunt una din mamele care și-a făcut bibliotecă de parenting în timpul sarcinii și mizeria ei de carte a fost pe listă; deci o am. Și am citit-o. Cu obiectivitate, în ultimul an, pe WC (WC-ul de serviciu, căci în cel “mare” am un exemplar din “Rețete de jocuri” și un “Conceptul Continnum”, lăsate acolo tot de vreun an, doar-doar le-o deschide și soțul, întru luare-aminte… :D)

Ah… pentru că am o amintire oribilă legată de Supernanny, varianta de pe Travel&Living sau ceva de gen. Eram proaspăt însărcinată și încă digeram vestea ca vom avea gemeni, bucuria pentru acest lucru extraordinar fiind paralizată de teama că ”oare cum o să mă descurc cu doi?”, teamă ce mă lovea de 3 ori pe zi, ca un atac de apoplexie. (Rețineți nuanța: cum o să mă descurc EU cu copiii, ca să-mi fie MIE bine… nu neapărat cum o să fac ca să le fie lor minunat, iar mie asemenea, în urma lor). Și ajunsesem într-o vizită de weekend la rude (cumnata mea fiind și ea mamă de gemene) și ne petreceam dimineața sporovăind la o cafea, cu tv-ul aprins în fundal.

Și începe Supernanny, un episod cu o familie de tripleti, băieței, având undeva sub 2 ani. Părinții erau copleșiți, dormeau toți pe o saltea mare, pe jos, în dormitor, copiii se jucau liber în toată casa, întorceau lumea cu susul în jos, nu aveau niciun “program” și părinții lor nu se mai puteau deloc organiza. Erau obosiți, timorați, la limita rezistenței nervoase, irascibili cu cei mici… dar, totuși, păreau simpatici, iubitori și blânzi, empatici și atenți cu nevoile copiilor lor – atunci când nu scăpau lucrurile de sub control și nu se declanșa ”isteria” între ei și copii (tantrumuri x 3, țipete de ambele părți, alergat prin casă după copii, amenințări…). Tatăl era asiatic și băiețeii moșteniseră trăsăturile lui migdalate, când râdeau făceau toți gropițe în obraji de-ți venea să-i mănânci cu tot cu televizor, erau adorabili și, deși antrenau în jurul lor un uragan de energie, cred că nimeni nu s-ar fi așteptat ca viața cu tripleți să fie liniștită și simplă. Nici măcar la tv.

Am urmărit cu interes emisiunea, exclamând toți din încăpere, periodic, “vai ce copii! vai, cumplit! vai, săracii părinți!” , empatizând total cu ”bieții părinți”, dar fără ca eu personal să mă întreb vreun moment cum altfel ar fi putut să fie, fără a disciplina copiii într-un mod atât de brutal cum a făcut-o acea nanny, de-a lungul emisiunii. Fără să mă întreb altceva decât ”cât de greu trebuie să le fie bieților părinți?”

Long story short, vine momentul în care, seara, cei mici sunt rupți de dormitorul părinților – unde dormiseră de o viață (atât cât fusese viața lor până atunci), fără să li se explice nimic altceva în afară de ”from now on you will sleep alone, in your room” – și sunt închiși singuri, în semi-întuneric, într-o camera nouă… camera “lor” de copii mari, cu 3 pătuțuri de juniori, frumos aranjată de părinți în decursul zilei, cameră în care nanny îi amenință pe copii că trebuie să se culce, informându-i că până dimineața nu va mai veni nimeni la ei. Și iese, încuind ușa.

Trecând peste nodul din gât pe care l-am simțit, chiar și acum, reamintindu-mi acele scene, n-o să pot niciodată uita cum și cât au plâns, bieții copii, ore întregi, în acea noapte. Până la epuizare totală. Ce colaj teribil făcuseră realizatorii emisiunii! Mama lor plângea și ea pe canapeaua din living, la parter, smulgându-și părul din cap de disperare, acoperindu-și urechile și repetând, obsesiv, ca pe o mantră, ”nu mai pot, nu mai pot, nu mai pot să ascult, nu mai pot, nu mai rezist, nu mai pot…”. Instinctul îi dicta să meargă în ajutorul copiilor ei, să le ofere alinare, să le oprească plânsul și să-i ia înapoi lângă ea. Nanny o ținea pe pat, avertizând-o că ”dacă acum cedează și se duce la ei, totul e în zadar!”; folosea cuvinte apoteotice, dramatiza, amenința, manipula. Mama era în pragul unui șoc nervos, tatăl abia se controla, măsurând casa ca un leu în cușcă; tripleții au plâns în neștire, până când s-a făcut liniște, cândva în noapte.

Cei trei adulți au urcat până la camera lor, nanny a crăpat ușa și, trimfătoare, le-a arătat părinților priveliștea a ceea ce pentru ea reprezenta o mare victorie: cei trei micuți adormiți pe jos, pe covor, așa cum își pierduseră suflul, după atâtea țipete și plâns. Apoi le-a spus părinților ceva de genul: ”Vedeți? A fost greu acum, dar în câteva nopți veți vedea că se vor duce să se culce direct în pătuțurile lor, fără să mai aibă evoie de voi pentru a adormi! Nu vi se pare minunat?!” . Nu i-a lăsat pe părinți să-i atingă, să-i ridice de pe jos, să facă vreun gest care să-i trezească pe micuți și să le ofere falsa speranță că mama și tata s-au întors la ei.

Din acel moment, departe încă de tot ceea ce înseamnă parenting atașat, am știut că n-o să pot niciodată practica metoda ”cry-it-out” cu copii mei. Am simțit că niciodată nu voi putea închide ușa, lăsându-mi copiii să plângă, ca să se obișnuiască fără mine. Am simțit că e greșit să ne educăm copiii așa, să trecem peste momente de criză amenințându-i și pedepsindu-i în acest fel, atât de nemilos, de neconceput pentru mintea și sufletul lor total dependente de noi, părinții. Da, am practicat un soi de ”time-out” și încă practic frecvent, dar închizându-mă alături de fetița agitată într-o cameră liniștită, singure, împreună, pentru a ne reconecta, pentru a trece împreună peste momentul de plâns sau de tantrum, departe de privirile sau presiunile celorlalți. E singurul mod în care mi se pare corect și uman să ”pedepsești” un copil atât de mic, pentru faptele sale sau pentru declicurile sale emoționale. Mergând cu el ”acolo”, fiindu-i aproape, trăind momentul împreună și iubind copilul necondiționat.

Am detestat-o pe Supernanny ever since then. În toate întruchipările ei, pe toate canalele.

Ceea ce nu m-a împiedicat, totuși, să o citesc pe ”a noastră”, ca pentru a mă asigura că e la fel de brutală și în scris, ca și în formatul tv – același în toate țările. Ca să fiu obiectivă, dacă emisiunea ei tv are targetul pe care îl au și celelalte mizerii de gen – digerabile pentru toată prostimea țării, atunci cartea ”se explică”. Adică, dacă ești un părinte obișnuit să-ți bați copilul (și nevasta) până te răcorești, dacă ești nevasta și mama aia pusă ”la respect” laolaltă cu progenitura, dacă ești un părinte limitat, violent și lipsit complet de empatie și respect pentru orice ființă mai scundă de 1,50m,  atunci cartea asta – probabil singura din biblioteca în care atârni mileuri și balerine de porțelan, o să te învețe că în locul bătăii e mai bine să pui copilul la colț, să-l așezi pe ”scaunul rușinii” sau să-l închizi în camera lui până se liniștește. O să te învețe că există pedepse mai ”fine” în locul agresiunii fizice, că există recompense care au efectul ”zăhărelului” oferit poneilor, că te poți ”civiliza” de dragul viitorului copilului tău în societate și că trebuie să fii mai bun pentru juniorul care, surpriză totală!, vede în tine un model de urmat și-ți va copia metehnele ca o oglindă. Totul e condiționat, măsurat, oferit cât ”să nu se învețe” sau tocmai ca să se învețe cu ceea ce vrei tu. Totul pentru ca tu să fii mândru de copilul tău obedient, pentru ca el să nu fie disfuncțional în relația cu familia și cu societatea, dar cui îi pasă de relația cu el însuși, de ceea ce e sufocat în el, îngropat sub pedepse și recompense, sub reguli și limite, sub masca pe care tu i-o pui, ca pe o botniță, făcându-l ”ascultător”?!

Revenind la tripleții din poveste, în dimineața următoare erau apatici, livizi și leșinați, complet dezorientați de ceea ce tocmai li se întâmplase. Nanny, din nou triumfătoare, și-a asumat asta ca pe un semn de supunere, de cumințenie a copiilor pe care ea tocmai îi reinventase, peste noapte. La vederea părinților, micuții s-au aruncat în brațele lor. ”Vedeți? V-au și iertat! Și o să vă iubească mai mult de acum încolo, dacă sunteți autoritari… pentru că o să vă și respecte, în egală măsură! O să primească de la voi limitele de care au nevoie și o să vă iubească pentru asta!… Și uite, au și uitat plânsul de noaptea trecută!”. Cam astea au fost cuvintele pline de înțelepciune ale dădacei-psiholog.

Părinții zâmbeau neîncrezători, nanny le-a mai dat niște instrucțiuni clare, a mai făcut puțină ordine în viața lor, au mai urmat niște scene de dresură, le-a urat copiilor să fie cuminți și părinților să fie consecvenți și a plecat, pe coada ei de mătură. The end.

(A fost, totuși, și ceva ”bun” în toată această emisiune… îmi amintesc acum. La sosirea dădacei, casa era un labirint de gărdulețe și ”zone interzise”, prin care părinții încercau să-i ferească de pericole pe cei mici, protejând de fapt televizorul și alte ”valori” din casă de la distrugere. Nanny a desființat rapid toate obstacolele, eliminând obiectele periculoase și lăsând tripleții să exploreze casa în voie, explicându-le părinților că astfel a eliminat o mare sursă de frustrare a copiilor, oferindu-le libertatea de a ajunge oriunde, sub supravegherea celor mari. Cât a durat emisiunea, întradevăr copiii nu au pățit nimic. Și nici televizorul. :P)

Mi-aș dori enorm să trăim într-o societate sănătoasă mental, în care CNA-ul să interzică emisiunile care promovează agresiunile de orice fel asupra copiilor. Să nu ne mai hăhăim, ca nație, la scene de violență domestică filmate în direct sau montate cu actori ”neprofesioniști”. Să sancționăm mizeriile de acest fel, să le refuzăm ca audiență, să ne umanizăm și să ne respectăm copiii, căci ei sunt cei care ne vor îngropa. Pe noi și tot prezentul nostru.

Iar atunci când oameni valoroși vin, de departe, pentru a ne arăta o altă față a civilizației, măsurată tocmai prin felul în care ne creștem copiii, să deschidem ochii și urechile, să ascultăm, să învățăm, să nu ne fie frică să experimentăm. Dacă sunteți din București, mergeți să-l ascultați pe Alfie Kohn. Dacă nu sunteți acolo, citiți-l. Și citiți textul Ralucăi.  Și citiți și resursele din textul ei. Și apoi dați de pământ cu Supernanny și super-puterile ei.

Viața de părinte nu trebuie să fie nici pe departe atât de încrâncenată pe cât o simțim noi, ”bieții” părinți…

Iar acum, luați de râdeți bine aici. E musai!!! 😀

P.s. Edit: De dragul acurateții povestirii mele, căci s-ar putea să mă înșele memoria și să fi reținut anumite imagini distorsionat, am căutat îndelung episodul în cauză în arhivele ”Supernanny” și nu am găsit nimic care să se potrivească la fix amintirilor mele. Cea mai apropiată poveste de ceea ce eu îmi amintesc este cea a familei Heredia (Sezonul 6, episodul 7), o familie cu tripleți de 2 ani (2 fetițe și un băiețel) și încă un băiețel de 4 ani. Totuși, nu este cel din amintirea mea, întrucât episodul acesta a fost lansat, conform IMDB, în decembrie 2009, iar eu am vizionat episodul în septembrie 2009, probabil pe Reality-TV (am găsit că ei au difuzat seria, pentru Europa). Dacă cineva mă poate ajuta și își amintește această poveste, rog lăsați un hint și pentru mine. Aș vrea să-mi corectez amintirile, s-ar putea să confund imaginile faciale cu cele ale protagoniștilor din reality-show-ul ”Jon & Kate Plus 8”, însă acțiunea mi-o amintesc foarte bine…

22 Comments

  1. mmaria

    e prima oara cand aud despre emisiunea asta!!! ce tampenie!

  2. ambasadoarea

    Am citit si eu jumate din una din cartile Irinei Petrea si sunt socata de faptul ca a putut sa ti se para tie asa si mie nu. Adica nu e vorba despre diferente de nuanta/interpretare/rezonare, etc, ci despre cu totul altceva. Nu-mi asum eticheta si nu ma consider un “părinte obișnuit să-ți bați copilul (și nevasta) până te răcorești, dacă ești nevasta și mama aia pusă ”la respect” laolaltă cu progenitura, dacă ești un părinte limitat, violent și lipsit complet de empatie și respect pentru orice ființă mai scundă de 1,50m”, dar stiu ca am discernamant si pot sa iau din orice carte partea cu care rezonez, daca, iar, mai important de atat, pot sa nu consider litera de lege ceea ce sta scris intr-o carte, indiferent cine a scris-o si sa ma consider mai apta decat orice autor, sa-mi inteleg copilul, pt ca am, nu doar minte si instincte, ci si dragoste pt el.

    • Carla

      Dacă făceam o recenzie a cărții sale, aș fi fost mult mai puțin abruptă în exprimare. Nu mă îndoiesc că există numeroși părinți care știu să decanteze ce li se potrivește din rândurile sale, să preia doar mesajele pozitive și doar paragrafele în care răzbate (și) respect pentru nevoile reale ale copilului. Dar, tocmai de aceea, pentru părinții de acest fel (ca mine, ca tine) există cărți de parenting mult mai bune.

      Cărți scrise de specialiști, nu de o prezentatoare tv (și, măcar cu asta poate suntem de acord, emisiunea ei sucks big time!) fără nicun fel de studii de specialitate, fără măcar să poată vorbi dintr-o experiență personală… și atunci care e autoritatea ei? Cui se adresează mesajul ei? Nu tocmai celor care o cunosc și o admiră din emisiunile ei, cei care aprobând felul în care face ea ordine și disciplină în casele în care ajunge, ar vrea să-și educe și ei copiii după acest modelul cu tabele de reguli, cu pedepse și recompense, cu scaunul sau peretele rușinii etc.? Și iacătă modelul, în 400 de pagini sau cât are cartea ei. Pentru că a existat cerere, există oferta.

      Eu nu zic să n-o citească nimeni. Dimpotrivă, să o citească cât mai mulți dintre cei care sunt la limita de jos a acceptării copilului lor ca ființă umană cu drepturi egale. Mie îmi pare bine că am citit-o (la emisiune nu m-am mai putut uita nici accidental), îmi pare bine că am reușit să citesc și alți autori și că am putut extrage ce mi se potrivește, de la fiecare. Dar altfel eu nu aș recomanda-o nimănui, cu excepția părinților ce se potrivesc profilului făcut de mine în text… și o spun sincer, dacă aș avea, să zicem, niște vecini scandalagii și violenți cu copiii lor, i-aș aborba pe ”limba lor”, momindu-i cu tv-ul, cu vedeta ”Supernnay” la care se hăhăie un sfert de țară, spunându-le că femeia are și o carte, din care ei pot învăța cum să-și educe copiii mai ”ușor”… și aș spera să prindă figura la ei și pedepsele corporale să se transforme în ”Du-te în camera ta!” sau ”Nu te întorci de la perete până nu-ți pare rău!”. E un mare pas înainte, singurul pe care unii părinți îl pot face, din păcate.

      Nici eu nu sunt foarte AP these days, am limitele mele, fac greșeli continue în ciuda ”scripturii”, dar ”metoda Supernanny” mi se pare un mare bullshit, care bagă rahatul sub preș și, ce va fi în familiile alea peste o lună, 1 an sau 10 ani, Dumnezeu cu mila. Nu așa se face intervenție în familie, nu așa se face consiliere pentru copiii cu probleme… așa se face doar rating.

      • Carla

        În mai puține cuvinte, îmi pare rău că te-a jignit exprimarea mea ”din topor”, însă sunt sigură că înțelegi că nu ți se adresa ție…

      • Bianca

        Nu m-am mai uitat la aceste emisiuni dinainte de a avea copiii (si atunci doar la 1-2), nici nu stiam ca mai exista, dar din cate stiu autoarea are ceva studii de specialitate. Am luat si cartea, de curiozitate, si unele dintre sfaturi mi s-au parut pertinente. Nu inseamna ca as fi procedat sau as proceda vreodata asa cum s-a intamplat in emisiunea cu tripletii. Dar nici nu este cartea pe care o deschid prima oara cand am o problema… de fapt, am renuntat complet la a mai deschide vreo carte atunci cand am o problema 🙂 Prefer sa consult direct oameni minunati cu si fara studii de specialitate si, mai nou, fara falsa modestie, oamenii minunati cu studii de specialitate au confirmat “teoriile” mele si actiunile privind rezolvarea problemei. Zic eu ca sunt pe drumul cel bun 🙂

        • Carla

          Bianca, that`s exactly the point: nu ar trebui să fie asta cartea pe care mamele să o deschidă, atunci când au nevoie de o confirmare sau o explicație pentru problemele lor cu copii… Sunt cărți cu adevărat mai bune și mult mai pertinente! Dar… sunt sau pot deveni ele la fel de populare ca și ”Supernanny”, cu toată mediatizarea și PR-ul din spatele ei?

          (Eu una mă îndoiesc că și-a scris singură cele două cărți, dar asta e altă discuție și nici nu contează, de fapt).

          • Bianca

            are doua carti?? 😀

            • Carla

              Are ceva gen ”Supernanny 1” și ”Supernanny 2”; aceasta din urmă cred că e adresată copiilor școlari și de vârste mai mari… 🙂
              Coperțile seamănă, le-am tot văzut la loc de cinste prin librării…

          • anamaria

            Ai putea sa imi sugerezi o carte buna scrisa de un specialist referitor la psihologia copilului. Chiar as avea nevoie de asa ceva. Daca poti sa imi sugerezi, rugamintea mea e sa imi dai un e-mail.

      • Bianca

        Ah, am uitat sa mai spun ca NU cred in “metode” de crestere si educare a copiilor, mai ales la varsta mica si foarte mica! De asta am renuntat la carti, am luat de ici si colo ce mi s-a parut util.

    • Carla

      Sper că ”uau :(” -ul nu era pentru mine. 🙂

      Vis-a-vis de ceea ce facem noi, eu nici nu aveam nevoie de un termen pentru aceasta. Pus și simplu iau copilul de mână sau în brațe și îi spun ”hai să mergem în cameră, să ne liniștim. Sau să plângem în voie. Sau să stăm acolo până vorbim despre ceea ce s-a întâmplat (dacă au făcut o prostioară)”.
      Și e de mare efect, întotdeauna. După ce trece furtuna îmi dau seama, din gesturi evidente, câtă nevoie aveau fetele să fiu acolo, cu ele, în tot acest timp. Și cât de mult contează să nu fie singure atunci când sunt supărate.

  3. Carla

    Bianca, uite (atât cât am gugălit eu în 3 secunde):

    CV
    – Nume „de cod”: Supernanny
    – Numele: Irina Petrea
    – Data şi locul naşterii: 21 septembrie 1968, Suceava
    – Starea civilă: Este căsătorită, nu are copii
    – Studiile şi cariera:
    – Universitatea Bucureşti – Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative (SNSPA). În prezent, urmează cursuri de formare în psihoterapia ericksoniană
    – Între 1992 şi 1994 a fost profesor de limba şi literatura engleză la Liceul Forestier din Piatra Neamţ
    – Şi-a făcut debutul în televiziune la TVR, în 1994, unde a fost redactor şi publicist comentator la emisiunile „Milenium” şi „Oglinzi paralele”
    – Emisiunea „Supernanny” de la Prima TV (2005-2006) s-a bucurat de un succes foarte mare – Printre emisiunile realizate de Irina Petrea se mai numără „Consilier de urgenţă” şi „Copii contra părinţi” (Naţional TV)
    – Din 2007 este colaborator al Organizaţiei Salvaţi Copiii România
    – A publicat articole în mai multe reviste şi a scris două cărţi

    Ca să fac o paralelă, tot din tv, a fi prezentatoare meteo (visul tuturor pițipoancelor la început de ”carieră”) nu e totuna cu a fi meteorolog.
    Sau, ca să nu fac o paralelă cu tv-ul, e ca o dresoare de căței, fără cățel. 😛

    Acum, în privința metodei universal-valabile, părerea mea – ca și a ta – este că fiecare carte vinde o metodă, brevetată și patentată de câte un mare specialist, preluată apoi de cei ”autorizați” să vorbească în numele său. Înțelept este să furăm câte ceva de la fiecare, adaptând personalității copiilor noștri și propriei noastre personalități.

    Dacă ”Supernanny” rămânea un format tv gândit pentru audiența clasei de jos-mijloc, era ok. Dar au apărut cărți semnate Irina Petrea, a cărei metodă este cea descrisă mult mai amplu de Raluca în textul ei: metoda pedepsei (și a recompensei), a time-out-ului, a înăbușirii efectului, fără a căuta cauza reală a problemelor acelui copil. Restul e ”vorbărie” comună, ușor de găsit în toate cărțile de parenting. DISCIPLINĂ, AUTORITATE și SUPUNERE.

    Tu ai avea încredere în sfaturile unui prezentator tv care intră peste tine, în casă, cu o întreagă echipă de filmare, vă observă două zile sub lumina reflectorului de la camera de filmat (și oare cât mai rămâne comportament natural, în acele condiții, între membrii familiei?), apoi face reguli pentru toată lumea, fără a ști absolut nimic despre background-ul tău, despre relațiile din familie… despre psihologia familiei, de fapt? 🙁

    Irina Petrea și-a vândut cartea tocmai pentru că părinții o identifică cu ”Supernanny”. Altfel rămânea doar o anonimă, la manuscrisul căreia nu s-ar fi uitat nicio editură, în lipsa unui CV gras și sănătos.

    • Bianca

      eu nu as chema televiziunea la mine in casa :D… de incredere, ce sa mai vorbim… oamenii aia au facut-o pt bani, nu pt incredere… trist e ca sunt expusi copii la asa ceva.

      • Carla

        Aaaa, apropos, treaba asta mă duce cu gândul la emisiunea aceea în care două tanti vin să-ți facă curățenie în casă, acolo unde spațiul casei devine de nelocuit din cauza mizeriei, a gunoiului și a gândacilor… o știi?

        Mereu m-am întrebat cum Dumnezeu să fii atât de indolent încât să te înscrii la o astfel de emisiune tv, invitând și așteptând camera de filmat să surprindă – la propriu și la figurat – toată mizeria vieții tale?! Cum, cum, cum?! 🙂

  4. Carla

    O notă de subsol pentru toată lumea, că tot încerc să găsesc episodul cu tripleții văzut de mine.

    http://scatteredmomof5.blogspot.ro/2012/02/this-triplet-moms-perspective-of.html

    ”She then set up some house rules that look really good on paper – stay in your bed, 1 warning followed by 3 minutes in the calm down corner as a form of discipline, and a large bell that the parents were to ring to demand the children return to them when they run away, and NO YELLING because the children were just not listening to the yelling.

    […]

    At home, the mother was instructed on how to use the Calm Down Corner as a discipline method. The parent is to remain straight faced and calm, no yelling, because we should model the behavior we want for our children. This poor woman eventually defeated her 4 year old, who escaped from the Calm Down Corner 105 times! I repeat – 105 escapes – enough to bring the strongest man to his knees!

    The Nanny returns at a later date to see if the “wild family has been tamed or if chaos continues”. It appears to the camera that the Nanny has performed a miracle and the family is now living by her rules.”

    😐

  5. Carla

    Și încă una, care aproape că m-a făcut să râd:

    ”The parents were pushovers that didn’t guide the kids correctly. Ted should know how to discipline the children since he was a police officer.”

    (http://thecelebritycafe.com/feature/supernanny-recap-demott-family-02-25-2011)

    • Bianca

      vaaaaai :(((((

      • Carla

        Asta e din seria: ”copilul – acest mic infractor, manipulator și dușman de clasă al adultului.” Mica bestie, ce să mai! 😀

  6. miruna

    M-a intristat sa citesc acest articol. Ma intristeaza atunci cand vad oameni care aduc copii pe lume, dar nu stiu sa fie parinti si considera ca sunt atotstiutori, in realitate sunt optuzi.
    ma intristeaza pentru ca cei care au adus copii pe lume, iau atitudine impotriva unor carti, emisiuni, persoane, autojustificandu-se astfel ca “parinti” buni.
    M-a intristat mai mult pentru ca am gasit acest articol postat de catre cineva care a esuat ca parinte. neglijenta creaza o atmosfera tensionata in familie, iar frustrarea tatalui se rasfrange asupra copiilor pe care ii “apara” cu atata inversunare. ia atitudine la abuzurile, exagerarile, erorile din cazuri mediatizate, dar atunci cand fiul ei in varsta de 3 ani si jumatate a desprins banda de cauciuc de la geam l-a lovit de nenumarate ori cu lingura de lemn si ii adresa isteric foarte construciva intrebare “de ce?”. copilul plangea cu sughituri, o implora sa se opreasca, dar nu il auziea pentru ca trebuia sa afle de ce. am intervenit, o aveam pe surioara lui in brate, atunci in varsta de 8 luni, nu as fi vrut ca ea sa vada imaginea, dar mi-a fost teama sa o las nesupravegheata. replica “mamei” a fost sa imi educ copii cum stiu eu atunci cand o sa-i am. pentru ca isi “educa” copilul.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.