De ce nu scriu pe bani
În primul rând, pentru că blogul nostru e atât de mic, încât nu interesează aproape pe nimeni să-mi ofere bani (sau produse) pentru reclame şi/sau advertoriale. 😀
În al doilea rând, pentru că rarele oferte publicitare primite de-a lungul vremii nu m-au convins aproape niciodată că merită să-mi pun obrazul – sau, mă rog, fundul – la bătaie pentru produse în care nu cred, a căror utilitate, compoziţie sau provenienţă nu m-au convins să le recomand şi altora.
Fără să caut punctual în arhive, îmi amintesc că am scris advertoriale despre nişte crăticioare emailate pentru bebeluşi (perfecte la vremea diversificarii meniului fetelor – şi la fel de utile şi acum), despre nişte hăinuţe haioase (de o calitate foarte bună, încă le purtăm şi arată impecabil), despre o cremă cu protecţie solară care părea mai “curată” ca şi cele din comerţ (căreia, până la urmă, i-am găsit o mulţime de cusururi) şi să mai fi fost câteva… comun însă în toate aceste situaţii a fost că am primit produsul cadou – cu rugămintea de a scrie despre el doar dacă îmi place. Îmi asum că, în felul acesta, am îngroşat şi eu rândul “pomanagiilor” – însă transparent, documentat şi cât mai obiectiv. Dacă nu aţi citit altceva pe blog, în “ton” cu advertorialele de pe alte bloguri la vremea respectivă, a fost pentru că nu am vrut să fac reclamă altor produse oferite pentru testare, nepotrivite stilului meu de a-mi creşte copiii. Şi am criticat vehement atunci când m-am simţit manipulată, pe bună credinţă, de blogeri care au ales să “prăjiturească” din advertoriale mascate, într-o totală lipsă de fair-play faţă de cititorii lor.
Mult mai importante pentru mine au fost postările în care am făcut recomandări absolut gratuite, doar pentru că mi-a plăcut foarte mult un produs şi am dorit să afle şi alte mame despre descoperirile mele. Voi continua seria acestor postări, pentru că vreau să ajut cu mărunta mea experienţă cât mai multe alte mame şi pentru că, în viziunea mea, recomandarea unei persoane în care ai încredere face mai mult decât orice campanie publicitară. La fel de utile îmi par şi atenţionările de a nu folosi produse sau servicii de calitate îndoielnică, dacă m-am păcălit înaintea voastră… reciproca fiind valabilă, la rândul ei. Niciodată nu mi s-a părut corect să fac altfel şi nu-mi pot imagina ce fel de caracter au cei care înşeală încrederea cititorilor lor oferind false informaţii despre calitatea sau performanţele unui produs, fără a-l testa.
Scriu toate acestea într-un moment în care aş vrea să găsesc timp de scris o mie de alte lucruri mult mai importante, pentru că am citit un articol al Simonei Tache (şi le-am recitit pe cele mai vechi din linkurile ei, foarte pertinente, aici şi aici) dându-mi seama, încă o dată, ce abuz se face cu această explozie de advertoriale, omniprezentă pe bloguri. Nu mă deranjează publicitatea, mă bucur să găsesc recomandări transparente pentru produse sau servicii testate, ştiu să decantez informaţiile din publicitatea corect semnalată, mă înfurie însă două aspecte: falsele recomandări – din cauza cărora ajung să cheltui bani cumpărând produse care îmi înşală aşteptările şi publicitatea agresivă a unor produse care pot pune în pericol sănătatea familiei mele.
Aşa “provincial” şi naiv cum gândesc eu, m-a uimit lipsa de scrupule şi uşurinţa cu care atâtea persoane din online şi din media pot face “asta” – “asta” însemnând publicitate la limita moralităţii, ignorând principii de bun-simţ deopotrivă cu principii elementare de siguranţă a sănătăţii noastre şi a copiilor noştri. În egală măsură, n-am înţeles niciodată autosuficienţa cu care atâţia blogeri se mulţumesc să reproducă mot-a-mot descrierile furnizate de producători, fără un minim research prealabil şi fără o minimă contribuţie creativă la acel text. Scribi de clasă inferioară, al căror unic aport este că dezinformând şi înşelând sistematic încrederea cititorilor ajung să pună sub semnul întrebării reputaţia multor alte persoane din online.
Am fost întrebată, nu o dată, de către oameni de PR, cât costă un advertorial pe blogul nostru. Ştiu că se poartă tarife fixe, la număr de cuvinte sau paragrafe, la număr cuvinte cheie relevante pentru seo şi alte criterii de gen – la fel cum se poate cumpăra orice, la kilogram, pe principiul cantităţii, nu al calităţii. Mi-ar fi plăcut ca măcar o dată cineva să-mi scrie şi să-mi spună: “Uite, reprezint compania X, avem un produs foarte bun – în care credem! – şi pe care vrem să-l prezentăm publicului; am vrea să ne ajuţi şi să fii parte a campaniei noastre publicitare, poftim produsul, testează-l, întreabă-ne orice şi lasă-ne să te convingem că e un produs bun sau util categoriei tale de cititori. Şi abia apoi, dacă îţi place, hai să discutăm un preţ corect pentru contribuţia ta la expunerea noastră în online. Apreciem şi ne interesează cu precădere faptul că eşti creativă şi poţi face un advertorial să fie interesant, în 3 sau 13 paragrafe. Etc.” Oare cum ar arăta advertorialele dacă produsele ar sosi neînsoţite de “comunicatul de presă”, dacă blogerii ar fi nevoiţi să caute informaţii, să testeze, să compare, să genereze conţinut cu substanţă pentru textele lor?
M-aş bucura ca persoane cu verticalitate şi cu influenţă în online să declanşeze o campanie împotriva publicităţii de acest fel (sau, corect formulat, o campanie pro transparenţă a publicităţii), la care aş adera cu mare bucurie şi cu speranţa că încă nu am rămas atât de puţini “curaţi” încât să nu mai putem genera o schimbare în bine pentru folosul nostru, al tuturor – cititori şi blogeri deopotrivă.
Punctual, pentru a nu apărea suspiciuni, citiţi despre beneficiile laptelui matern dincolo de articolele mainstream înainte de a cumpăra lapte formulă “pentru o nutriţie complet echilibrată”; nu cumpăraţi margarină pentru a creşte “un mic campion” – căci nici mama sa nu face cu adevărat acest lucru în bucătăria ei; nu uitaţi că un mic-dejun complet nu înseamnă cereale extrudate cu adaos de vitamine şi suc “cu aromă identic naturală”, că o gustare sănătoasă pentru copilul vostru nu vine ambalată în folie cu pinguini şi nici în cutiuţe cu personaje Disney, că supa nu are gust mai bun adăugându-i găină deshidratată şi pisată şi nici puiul gătit în pungă nu e cea mai fericită alegere pentru meniul copiilor; amintiţi-vă că un deodorant care persistă 48 de ore înlocuind igiena zilnică nu este neapărat sănătos, că o piele curată şi mai ales sănătoasă se menţine îngrijind-o cât mai natural… şi lista ar putea continua cu multe alte exemple. Învăţaţi să recunoaşteţi mesajele publicitare de pe bloguri, iar apoi taxaţi ceea ce vi se pare lipsit de etică; e un gest de fair-play faţă de restul cititorilor şi un semnal de alarmă pentru blogeri şi clienţii lor. Un simplu mesaj de atenţionare e suficient.
Promisiunea pe care mi-am făcut-o mie însămi, atunci când am devenit mamă, a fost că nu-mi voi expune voluntar copiii niciunui risc, oferindu-le şi folosind produse nesănătoase pentru ei. Aş fi recunoscătoare dacă şi restul blogerilor, care scriu pe şi pentru bani – sau doar din plăcere, ar adera la un minimum standard etic: copiii noştri merită şi trebuie protejaţi de acest fel de publicitate. Vindeţi-o şi pe mama, dacă semnalaţi într-un colţişor că e pe bani! 😉
Related Posts
Tags
Share This
Acum imi dau seama ca eu n-am marcat in nici un fel produsele despre care am scris. Nu le-am considerat publicitate pentru ca valoarea era f mica. Am scris cu puncte bune si rele, si au fost altele despre care n-am scris deloc, mi-am rezervat dreptul asta si am explicat f clar asta
Marcarea posturilor în care facem publicitate este o chestiune de “profesionalism” şi de transparenţă, cred eu. La fel ca şi includerea acestor postări într-o categorie specială de “Publicitate” sau orice altă denumire. Nu cred că are relevanţă suma pentru care facem acest lucru (sau valoarea produsului în sine), cât gestul nostru – actul de a semnala un conţinut cu caracter publicitar…
Până la urmă publicitate este chiar şi cea pe care o facem, gratuit, produselor care ne plac, recomandându-le cunoscuţilor şi cititorilor… pentru mine, cum spuneam, recomandările venite din partea persoanelor în care am încredere sunt o carte de vizită mai bună ca şi orice reclamă tv sau banner online.
Dacă tu (“tu” generic) scrii de exemplu despre calitatea unui brand de scutece textile, iar eu caut asemenea informaţii, aş vrea să ştiu – în primul rând – dacă le recomanzi absolut benevol, pentru că ţie ţi-au plăcut foarte mult, sau ai scris un advertorial pentru ele (caz în care îmi asum şi îţi asumi că ai o oarecare obligaţie faţă de clientul tău să-l prezinţi într-o lumină pozitivă, care reflectă mai mult au mai puţin realitatea). În al doilea caz, mai departe, mi-ar plăcea să ştiu că informaţiile din text sunt corecte; m-ar interesa, deci, dacă tu personal ai testat produsul şi acestea sunt opiniile tale sincere, sau dacă ai primit o descriere a produsului şi ai reprodus-o în text, fără a proba caracteristicile acestuia. În oricare din cazuri, aş vrea doar să ştiu. Apoi decizia de a încerca sau folosi acel produs îmi aparţine. Însă mi-aş pierde cu totul încrederea în tine (în traducere, nu te-aş mai citi, nu aş mai intra pe site-ul tău, ţi-aş face publicitate negativă în rândul cunoscuţilor mei etc.) dacă informaţiile prezentate de tine ar fi incorecte, dacă aş înţelege că faci reclamă mascată unor produse inducându-mă voluntar în eroare, dacă recomandările tale nu ar reflecta realitatea, dacă ai minţi că produsul îşi face treaba şi s-ar dovedi că nu e aşa etc. Pentru mine rămâne o chestiune de transparenţă, de corectitudine, de fair-play faţă de cititori.
Tu, eu, noi ne învârtim în “cercuri” de bloguri unde nu se fac asemenea mizerii în mod uzual, însă e plină blogosfera de recomandări de produse de tot soiul, dintre cele mai dubioase, iar eu una am mari reţineri în a mai acorda vreun vot de încredere acestor prezentări. Toţi avem de pierdut din treaba asta: eu ca şi potenţial client, tu ca şi bloger care îşi pierde credibilitatea (de cele mai multe ori din cauza altora, după cum bine evidenţia Simona Tache), producătorii şi compania de PR din spatele campaniei.
Incerc sa imi amintesc de am facut vreun advertorial neconvinsa.
Pe vremea cand faceam recenzii, eram obligata prin politica editoriala sa fiu mai eleganta cu cartile trimise de cei care ne plateau pentru recenzii. Si o data am facut o recenzie neutra la o carte primita prin posta, direct de la autor, cu o scrisoare frumoasa, care m-a emotionat. Cartea nu ;))Dar a fost o chestie pur sentimentala.
In ceea ce priveste produsele de pe blog, am gatit cu lactate de la o firma care si azi o recomand cu caldura si produse ca ale lor chiar nu mai gasesc pe piata (acum lucreaza doar ptr export), am mai gatit cu somon/ton si cu produse Boromir. Ah, si produse dintr-un magazin naturist, produse la alegere. Si a mai fost si colaborarea cu Plafar.
Cei cu margarina nu m-au contactat, dar i-am refuzat pe cei de la Danone si probabil se leaga :)))
Sunt big no-no’s, de exemplu margarina, crenvusti, branza topita etc, dar nici nu as fi ipocrita de exemplu si sa spun ca fiica-mea nu pune gura pe biscuiti 🙂 Am mai vorbit de Redds, de Heidi si probabil mai sunt si am uitat. Dar majoritatea sunt produse (vase de bucatarie, gratare, cutite etc).
Pe de alta parte, in functie de specificul blogului (ca sunt cei care gatesc mereu cu margarina, adica nu isi incalca vreun principiu), ma simt intristata, dar oarecum inteleg. Muncesti ca nebunul pe blog si nu prea vin the good guys sa te plateasca, ci vine unul fata de care esti cel putin ambivalenta (de genul, oricum mai gatesti cu margarina) si iti da cateva sute de euro ptr 1-2 retete pe blog. Si e un moment in care poti sa zici WTF?! daca nu scriu eu, daca nu pun eu bannerul, pune altul si in fond, fiecare om trebuie sa decida singur pentru el.
Nu zic ca e o scuza, dar e un exercitiu pe care il fac eu pentru a intelege.
Desigur, foarte putin bloggeri inteleg ca suntformatori de opinie (intr-o mai mica sau mai mare masura) si trebuie sa isi asume ceea ce spun pe blog.
Dar responsabilizarea trebuie sa vina both ways: si firmele trebuie sa aiba grija de cine isi leaga numele (vezi cazul Petrom & Vis urat in scandalul cu Bibi)
Ama, folosind margarina ca metaforă, aici sunt mai multe chestiuni de discutat:
Prima, poate cea mai importantă, este exact aceaa a declinării responsabilităţii, a scuzei că “eu îţi prezint beneficiile margarinei, nu te oblig să o mănânci”, a refuzului de a-ţi asuma faptul că eşti formator de opinii şi că devii astfel, cel puţin moral, la nivel de conştiinţă, parţial responsabil pentru ceea ce le recomanzi cititorilor tăi (şi, în cazul nostru, copiilor lor). Pe bune că aici moralitatea ar trebui să bată pragmatismul şi cinismul!
În al doilea rând, apare o discuţie legată verticalitatea ta ca om (“tu” generic!), de preţul cu care îţi vinzi sufletul: dacă margarina este cu totul în afara principiilor tale de alimentaţie, dacă ştii că face rău sănătăţii (şi cred că oricine ar trebui să ştie asta, la nivel teoretic măcar), atunci nicio sumă şi nicio motivaţie de genul “dacă nu scriu eu, o să scrie alţii oricum” n-ar trebui să te facă să accepţi un asemenea târg.
Dacă tu consumi oricum margarină deşi ştii că nu e sănătoasă, dar totuşi simţi nevoia de publicitate, ar trebui să scrii cât mai transparent, obiectiv, într-un mod care să nu inducă în eroare cititorii.
Dacă consumni margarină şi crezi că e sănătoasă, astfel încât ţi se pare absolut normal s-o recomanzi şi altor cititori, ai o mare problemă de inteligenţă sau cel puţin de (dez)informare, iar eu am o mare problemă cu faptul că am irosit timp citindu-te până acum.
(În particular, n-aş vrea să citesc niciodată pe blogul tău culinar, adresat gospodinelor în mare parte şi mame, că “pentru copilul meu caut intotdeauna ce e mai bun, de exemplu la micul dejun caut margarina X.[…] Margarina X este mereu prezentă în ceea ce noi numim “micul dejun al campionilor” şi pe care nu-l ratăm niciodată.” :P)
Ah, să nu uităm, mai este şi problema standardelor, a faptului că odată asociată imaginea ta cu o margarină şi cu un mesaj publicitar de acest fel, am mari dubii că băieţii buni cu untul te vor mai căuta vreodată să-ţi propună altceva. Îţi selectezi ofertele şi clienţii şi “joci” cu altă miză, sau te scalzi într-o mare mizerie publicitară, de dragul a câteva zeci de lei.
Ah si inca doua chestii:
1. eu niciodata nu am fost intrebata de paraggrafe si nr de linkuri
2. perceptia noastra poate fi diferita. Tu, de ex, ai scris despre vasele ptr copii de la Ves (advertorial). Eu le-am cumparat (ma rog, cel putin am incercat, daca nu ar fi umflat pretul ca niste nesimtiti de a ajuns la mine cu un pret neverosimil de mare!) si am avut CEA MAI NEGATIVA experienta in ceea ce priveste expedierea unui produs de cand comand online (si nu comand de azi de ieri), unde am fost tratata cu flit si de directorul VES si cam de tot personalul.
Evident ca privesc scrasnind din dinti la amintirea nesimtirii cu care am fost tratata cand vad review-uri la VES pe bloguri. Dar asta nu inseamna ca pun o eticheta pe bloggeri ca fac reclama la o companie hoata.
Uite, mie îmi pare chiar bine că ai scris de experienţa ta negativă cu cei de la Ves… dacă ai pune comentariul şi la articolul respectiv (sau, mai bine, dacă ai fi putut posta atunci acest comentariu), eu una aş fi chiar fericită, considerând că cititorii au şansa de a-şi forma o opinie cât mai apropiată de realitate. Pentru mine n-ar fi nicio pierdere, căci eu am scris advertorialul în urma experienţei mele personale, iar pentru producător ar trebui să fie un semnal de alarmă vis-a-vis de aspectele criticate de tine…
Experienţa mea cu ei a fost neutră: am primit coletul fără incidente, vasele mi-au folosit într-un moment în care diversificam fetele şi aveam chiar nevoie de recipiente mici, emailul mi s-a părut foarte ok ca şi material… Preţul întradevăr ridicat în magazine, însă e binecunoscut faptul că devenim excentrici deseori, când e vorba de copiii noştri…
Şi vezi… eu tocmai asta spun: e un pas important înainte să sancţionăm aceste probleme, menţionându-le atunci când le întâlnim. Nu e nevoie să punem automat etichete pe blogeri, dar daca cerem lamuriri sau combatem cu argumente, e un castig pentru toti.
Dar dacă tu spui că (doar) scrâşneşti din dinţi când vezi review-uri la Ves pe diverse bloguri, poate că problema este tocmai că tu ştii lucruri pe care alţii nu le ştiu, nu le-au păţit şi nu le vor afla poate niciodată, dacă nu sunt spuse deschis.
Eu inca astept cu nerabdare ziua cand ma va contacta cineva de la GlaxoSmithKline sa ma intrebe daca nu vreau sa le fac nitica reclama pe blogul meu 😉
Feli, făcând un exerciţiu de imaginaţie, tu pe câţi bani ai face reclamă unui vaccin? 😀 Ipotetic vorbind… pe o sumă cu multe zerouri, din care ai putea face caritate (dacă nu altceva), ai scrie?… Ştiind, binenţeles, că oricum un mare procent al părinţilor îşi vaccinează oricum copiii…
E ca în filmul acela cu oferta pentru sex, de nerefuzat. 😛
Asta ne diferenţiază, ca oameni. Preţul cu (sau pentru) care facem porcării, în egală măsură cu modul în care le facem. Iar mai apoi ipocrizia, judecăţile de valoare, câştigul şi pierderea, somnul noaptea, compatibilitatea dintre principiile fiecăreia dintre noi, limitele de toleranţă…
Nu am primit cerinte de gen paragrafe, in general clientul doar ma anunta daca sunt links de promovat si eventual ce doreste sa surprind in articol. Am scris cateva advertoriale, platite suficient de bine. Dar am facut asta doar daca produsul/serviciul/evenimentul mi-a placut sau ma interesa pe mine personal. Am refuzat campanii, daca nu erau pe ‘sistemul’ meu.
Corect.
La nivel mai mic – şi o spun din experienţa mea – “ofertele” (nici nu le iau în calcul pe alea stupide, ci pe cele cât de cât “aranjate”) vin standardizate la modul “suma X pentru 3-4 paragrafe, aprox. 600 de cuvinte, cu atâtea linkuri, atâtea poze, atâtea cuvinte cheie etc.”.
Şi e tricky, nu? Pe de-o parte, e tentant să câştigi chiar şi 50 de lei pe un advertorial (pe care să presupunem că îl pregăteşti într-o oră), tu fiind un “nimeni” în blogosferă, câştigând nici jumătate din aceşti bani la job într-o o oră de muncă, sau neavând niciun venit (dacă eşti elev, student, şomer etc.). Pe de altă parte, dacă zilnic ai putea scrie un advertorial de acest fel, ai câştiga 1000 de lei într-o lună (luând în calcul zilele lucrătoare, ca şi când jobul tău ar fi această oră pe zi), dar părerea mea este că în 2 săptămâni îţi pierzi totţi cititorii. 😛
Care e câştigul pe termen scurt, mediu şi lung, de fapt? Nu e nevoie de viziune ca să înţelegi că nu ajungi niciunde în acest fel. Şi atunci… ori scrii rar, selectându-ţi clienţii, pentru ca în timp să creşti ca şi tarif şi credibilitate, ori scrii zilnic pentru firimituri şi apelezi la trucuri (publicitate mascată, false recomandări etc.) pentru a-ţi păstra aproape cititorii…
Bravo Clara!
De exemplu in America exista o lege si bun simt in care bloggerii sa scris la sfirsitul unui articol de reclama ca este pe bani.
La noi cum nu exista reglementari legale si de cele mai multe ori nici bun simt se intimpla ceea ce mentionai in postul de mai sus.
Am citit si eu retete cu margarina … Despre un iaurt care se face intr-o fabrica curata… Desi normal este sa se faca intr-o fabrica curata…
Am mai citit despre tot felul de intilniri de mame la evenimente care nu au nici o legatura cu blogurile de parenting pe care le pastoresc. Pe acele bloguri mai gasesti ceva material despre un film sau altul, despre baterii dar nu mai gasesti nimic despre realul parenting, despre copii, despre experientele copiilor. E trist.
Felicitari tie ca nu ai cazut in ispita.
Apropos de margarină, că tot e subiect fierbinte peste tot în online, reţetele de prăjituri din caietele mamei mele sunt toate cu margarină. Simplu, pentru că în anii când maică-mea îşi făcuse caiete cu reţete, margarina era tot ce găseai în comerţ şi reţetele se adaptau ingredientelor accesibile populaţiei.
Dar asta nu înseamnă, desigur, că nu se pot face acum cu unt! 😀
De bun-simţ şi nimic mai mult avem nevoie şi noi, ca să semnalizăm corect publicitatea pe bloguri. 😉
Foarte frumos articolul! Mi se pare super corect sa pui un P in cerculet sau un tag „publicitate” pentru articolele pe care le scrii pentru un avantaj material – nu e neaparat sa fie bani. Cred ca e foarte simplu de tras o linie – cistigi ceva sau nu daca scrii acel articol? l-ai fi scris sau nu daca nu primeai produsul respectiv? si il si informezi pe cititor ca e vorba de un soi de reclama. Eu pina acum am avut putine articole pe blog recompensate in vreun fel – nu neaparat cu bani – si le-am taguit corespunzator. Si da, cred ca tine de bunul simt sa nu accepti chestii pe care nu le-ai folosi, doar pentru a cistiga ceva… De fapt, blogurile influenteaza cititorii, altminteri n-ar fi rentabila publicitatea si advertorialele… asta implica si asumarea responsabilitatii pentru cel din spatele laptopului.
imi place blogul tau, il voi pune in lista mea de bloguri, fiind tot „cu copii”..
Alexa, întrebările tale punctează exact ideile pe care şi eu le-am expus… e bine că primesc feedback pozitiv la aceste probleme şi mă bucur că normalitatea şi bunul-simţ încă sunt prezente în jurul nostru. De-am fi cât mai mulţi! 😉
Foarte bun articol, ma bucur mult sa vad ca exista oameni care gandesc asa!
Le salut pe Mazarichi si am sa le scriu ceva si in cartea de oaspeti:P