Muhallabia – budincă de orez (fără gluten)

Mar 21, 2013 by Carla

Muhallabia (Muhallabieh, Mohallabia) este un desert de origine libaneză, constând dintr-o budincă simplă de lapte şi făină de orez, îndulcită uşor, însiropată cu apă de flori şi decorată cu rodie, fistic, migdale, goji sau alte seminţe.

Pentru că este un desert fără gluten, acest preparat este potrivit chiar şi pentru copiii de vârste foarte mici, fiind o alternativă mult mai sănătoasă la cerealele “instant” din comerţ (mai ales a celor cu arome). Se prepară foarte uşor şi poate fi aromat în nenumărate feluri, rezultând o mare varietate de gusturi ce pot fi alternate în meniul zilnic al copiilor. Textura sa este foarte asemănătoare cu cea a grişului cu lapte al copilăriei noastre, fiind însă un desert mult mai sănătos pentru întreaga familie.

Dacă se foloseşte un îndulcitor natural (de ex. Rapadura), desertul devine unul foarte potrivit în dieta de remineralizare a dinţilor, pe care noi încercam să o îmbrăţişăm în acest moment atât pentru rezolvarea micilor probleme dentare apărute la fete, cât şi pentru propria noastră sănătate a dinţilor.

Prima oară când am preparat Muhallabia am folosit o cutie găsită la raionul de “produse internaţionale” din Carrefour, care conţinea pudră de orez, zahăr şi mastic. Prepararea sa este similară cu cea a unei budinci obişnuite, conţinutul unui plic amestecându-se cu 500ml lapte şi ţinându-se la foc mic câteva minute, până la îngroşare. La final se recomandă aromarea sa cu o lingură de apă de flori.

Masticul (copacul de mastic, Pistacia Lentiscus) este un arbore ce creşte cu precădere în zona mediteraneană (cultivat intensiv în insula Chios), a cărui scoarţă cu multe crăpături secretă o răşină specială, recoltată şi folosită atât în scop cosmetic şi farmaceutic (sunt cunoscute încă din antichitate proprietăţile sale de absorbţie a colesterolului, de distrugere a bacteriilor, antiseptice, cicatrizante, digestive şi de vindecare a ulcerului), cât şi ca ingredient pentru prepararea unor deserturi greceşti şi orientale sau a unor băuturi alcoolice. Gustul său este foarte puternic aromat, fiind o combinaţie între pin şi  lemn dulce (licorice).

Există două feluri de granule de mastic: granule mari, care după înmuiere pot fi mestecate, având o consistenţă gumoasă, motiv pentru care masticul se regăseşte şi sub denumirea de “gumă arabă” şi se consumă ca atare; şi granule mici, care se folosesc la prepararea deserturilor calde, de regulă lichide, în care se dizolvă uşor (granulele trebuie ţinute la congelator minimum o oră, după care se pisează în mojar sau se macină rapid cu râşniţa; dacă nu sunt reci au aceeaşi consistenţă moale, gumoasă, a granulelor mari, deci nu se pot sfărâma).

M-a încântat tare descoperirea acestui desert atât de simplu, aşa că am căutat variante de preparare pe internet şi am găsit o mulţime de reţete, numitorul comun al acestora fiind făina de orez. Ca şi un atu în plus, am citit despre făina de orez că nu râncezeşte asemeni altor tipuri de făină, deci poate fi păstrată în cămară timp îndelungat.

Există variante (americane :P) care propun adăugarea de frişcă lichidă sau smântână în compoziţie, pentru un plus de savoare (precum şi înlocuirea făinii de orez cu omniprezentul amidon de porumb), dar reţetele tradiţionale nu specifică aşa ceva în niciuna din variantele studiate de mine. De asemenea, se pot realiza şi variante vegane (sau de post) ale acestei budinci, prin înlocuirea laptelui de vacă cu lapte vegetal (de migdale, susan sau chiar lapte de cocos).

Am descoperit că foarte multe reţete de deserturi orientale au la bază combinaţia mastic – fistic – apă de flori (apă de trandafiri), cu care se prepară o mare varietate de prăjituri şi budinci cu lapte şi făinuri de diverse cereale. Deşi par a fi deserturi foarte dulci, ele sunt totuşi mai uşoare ca şi clasicele noastre prăjituri cu creme şi ouă, motiv pentru care eu personal intenţionez să le prepar din ce în ce mai des pe viitor.

Cât despre apa de flori, ea se găseşte gata preparată tot la raioanele de “produse internaţionale” ale hypermarketurilor. Apa de flori ascunde, generic, o întreagă varietate de ape aromate, de la apă de trandafiri (cea mai utilizată) până la apă de flori de portocal, apă de flori de iasomie, lavandă sau apă de vanilie. Dacă nu dispuneţi de acest ingredient, îl puteţi înlocui cu câteva picături de esenţă de trandafiri, portocale sau vanilie, diluate într-o lingură de apă, însă nu renunţaţi la adăugarea sa în deserturi, pentru că se pierde, astfel, o aroma minunată din buchetul de arome orientale ale acestor deserturi.

Dacă doriţi să preparaţi acasă apă de flori, ea se obţine prin fierberea într-un vas de sticlă (yenna) la foc foarte mic sau în cuptor, în apă cât mai curată (distilată, dacă vă interesează uzul cosmetic), a petalelor de flori (încercaţi cu petale curate de trandafir), până când petalele îşi pierd culoarea. Apa astfel obţinută se strecoară printr-o pânză cât mai fină, pentru a reţine impurităţile, apoi se depozitează în recipiente de sticlă, bine închise, la loc răcoros şi ferit de lumină (sau la frigider). Apa de flori se poate folosi la prepararea deserturilor, la însiroparea torturilor, în limonade, ceaiuri, cocktailuri etc. Teoretic gustul floral al apei trebuie să fie abia perceptibil, mirosul puternic de flori fiind caracteristic acestui ingredient. Apele florale sunt minunate şi pentru ten, aşa că faceţi-vă provizii imediat după sosirea primăverii! 😉

Iată şi modul în care am ales eu să prepar Muhallabia, după câteva încercări a mai multor reţete descoperite pe internet:

Ingrediente (pentru 4 cupe):

5 căni de lapte (1 litru)

1/2 cană de făină de orez

1/2 cană de zahăr brut sau alt îndulcitor (sau 3-4 linguri de miere, adăugate după fierberea şi răcirea budincii)

1 praf de sare

1 linguriţă granule de mastic, măcinate (se găsesc, de exemplu, aici)

1/2 cană de făină de migdale sau migdale măcinate (se găsesc la Kaufland, măcinate, la plic)

1-2 linguri de apă de flori (apă de trandafiri) pentru însiropat

1/2 cană de seminţe de rodie – pentru ornat

1/2 cană de semniţe de fistic şi/sau migdale, caise, goji  -pentru ornat.

Preparare:

Făina de orez se amestecă cu puţin lapte, până se omogenizează. Restul de lapte se încălzeşte la foc mic, dizolvând în el zahărul brut sau îndulcitorul ales, precum şi praful de sare. Se adaugă făina astfel dizolvată şi, dacă dispuneţi, masticul sfărâmat, apoi se amestecă uşor, fierbând budinca la foc mic câteva minute, până când se îngroaşă ca un gris cu lapte tradiţional. Se opreşte focul, se răcoreşte compoziţia amestecând periodic, pentru a nu se forma pojghiţă la suprafaţă (sau se acoperă cu folie alimentară). Se adaugă apoi făina de migdale şi se mixează bine, până la completa omogenizare. Se parfumează cu apa florală şi se toarnă în cupe.

Se decorează cu sâmburi de rodie şi fistic măcinat mare. Eu folosesc un mix de sâmburi de fistic, caise, migdale si goji, măcinate grosier cu robotul. Gustul este senzaţional!