Mama (musical, 1977)

Feb 14, 2013 by Carla

Fetele mele sunt înnebunite după cărţile de poveşti, însă până acum le-am ţinut departe de scenele cu scufiţe şi bunicuţe mâncate de lupi, cu capete însângerate de ieduţi la ferestră, cu fetiţe îngheţate şi cu alte asemenea scenarii nepotrivite, cred eu (şi nu doar eu), pentru copiii de nici 3 ani. Nu-i de mirare, astfel, că atunci când au ascultat pentru prima oară  “Capra cu 3 iezi“, povestită liber de bunicul lor, au visat urât în noaptea ce a urmat, Sofia trezindu-se plângând că “vine lupul şi o mănâncă”…

Au urmat, apoi, câteva zile în care fetele m-au tot întrebat despre lup şi despre ce mănâncă el, iar eu am tot insistat pe faptul că lupul e ca un căţel puţin mai mare (şi mai fioros), că n-ar avea loc în burta lui o ditamai fetiţa de aproape 1 metru înălţime, la fel cum nici iezii caprei nu i-ar cădea bine la stomac.

S-a întâmplat însă ca tocmai în acea perioadă să găsesc pe blogul meu preferat de cinematografie, Marele Ecran, o recomandare către un musical românesc din 1977, întitulat Mama, o foarte haioasă şi mult mai blândă adaptare a poveştii “Capra cu 3 iezi” şi a altor poveşti în care “binele învinge”, în care lupul plănuieşte să-i răpească pe iezişori pentru a cere caprei o răscumpărare, însă capra – ajutată de celelalte animale, reuşeşte să se răzbune şi să-şi primească iezii înapoi, împreună cu scuzele “sincere” ale lupului… 😛

Mie povestea mi-a venit ca o mănuşă, m-am grăbit să le-o arăt fetelor, iar ele efectiv au urmărit filmul nemişcate, complet absorbite de acţiune – dar mai ales de cântecele şi dansurile personajelor… Şi, de ce să nu recunosc, la fel de mult mi-a plăcut şi mie!

Acesta este cântecul de care fetele mele s-au îndrăgostit cu totul… Vor să-l asculte în fiecare seară, la culcare, de nenumărate ori, în timp ce se cuibăresc strâns în braţele mele… e cântecul care le face atente în orice moment al zilei, cale le bucură enorm de fiecare dată când îl ascultă, pe care îl cântă păpuşilor, apoi îl cântăm împreună, pe care îl cer iar şi iar şi iar…

Apoi vor să le povestesc unde pleacă mama, ce face lupul la geam, de ce ieduţul Matei pleacă de acasă, de ce vrea lupul să-i fure pe iezişori… şi, mereu, se bucură enorm când ajungem la momentul final al poveştii, în care capra îl împinge pe lup în apa rece a bălţii şi toată animalele râd de el, iar apoi capra îşi recuperează ieduţii… şi totul se termină cu bine.

Filmul este minunat! Nu ştiu de ce nu auzisem de el până acum, eram familiarizată cu multe din filmele copilăriei noastre, cu atât mai mult cu cât are o distribuţie de excepţie, iar partea coregrafică este pusă în scenă de  dansatori ai Baletului Balshoi, de artişti ai Circului din Moscova şi de patinatori ai Circului pe gheaţă din Moscova, de ansamblul “Baletul pe gheaţă din Moscova” şi, nu în ultimul rând, de “Baletul de copii pe gheaţă din Moscova”…  Actriţa şi cântăreaţa Lyudmila Gurchenko (cunoscută mai ales din filmul “Gară pentru doi”) interpretează rolul Caprei Rada şi este dublată în limba română de Doina Spătaru, Florian Pitiş este Papagalul, George Mihăiţă este Măgarul, iar alături de ei “cunoscătorii” vor descoperi şi alte nume sonore ale cinematografiei româneşti şi ruseşti din anii 70.

Mama este o coproducţie româno-sovietică-franceză, filmată în Rusia, produsă în 3 limbi (română, rusă şi engleză, cu adaptări şi subtitrări în toate limbile europene) şi regizată de Elisabeta Bostan, aceeaşi care a dăruit copiilor din atâtea generaţii (pe-nedrept-)mult-mai-celebrele “Veronica” (1972) şi “Veronica se întoarce” (1975), apoi Fram (1983) şi o mulţime de alte filme şi serii TV pentru copii. Variantele în română şi rusă sunt aproape identice, în schimb cea în engleză a fost puţin “occidentalizată”, o serie de scene şi părţi muzicale fiind schimbate, iar filmul rulând cu numele “Rock’n Roll Wolf”. Muzica, semnată de Temistocle Popa si Gerard Bourgeois, este un amestec haios de rock ‘n’ roll şi disco al anilor 70, cu refrene pentru copii şi cântece de leagăn. Noi fredonăm zilnic în casă fragmente întregi, mă distrează teribil să le ascult pe fete cântând cu voce gravă: “Să mă prezint, sunt Titi Suru…”  🙂

Varianta integrală a filmului poate fi vizionată aici:

După cum spuneam, noi avem o problemă anume cu prezenţa lupului pe această planetă. 🙂 În funcţie de context ne place sau ne displace lupul, uneori Titi Suru ne este foarte simpatic, alteori fetele abia aşteaptă să cadă în apă şi să râdă toată lumea de el… Iar seara, la culcare, Nati şi Sofi sunt ieduţele mele, eu sunt “mama capă” şi tati este “tati-lupul”, de care ne ferim şi lângă care uneori nici nu vrem să stăm seara în pat. 🙂

Am mers la Zoo şi ne-am uitat pe îndelete la lupi, am vrut ca fetele să se convingă că dimensiunile sale nu-i permit să mănânce cu totul copii sau ieduţi, dar prea mica asemănare cu Titi Suru le-a pus şi mai tare în încurcătură… Tot la Zoo am descoperit şi un heleşteu pe jumătate îngheţat, fetele fiind convinse că acela e locul în care lupul cade în apă, în poveste… Aşa arată lupii şi lacul nostru îngheţaţ, în care cade Titi Suru în fiecare zi:

Am vizionat filmul de cel puţin 10 ori până acum şi fetele par să nu se fi săturat de el nici pe departe… Mai avem destul până să învăţăm versurile pe de rost, aşa că nicio şansă să ne plictisim curând de Mama-capă şi tata-lup, joc de rol pe care trebuie să-l punem în scenă aproape seară de seară, când tati vine acasă de la serviciu… însă, despre amuzantele noastre jocuri de rol, voi povesti pe larg într-o altă postare. 🙂