Cum produce şcoala tâmpiţi

Feb 19, 2013 by Carla

Titlul nu-mi aparţine, este furat de la acest articol, pe care vă invit (insistent!) să-l lecturaţi cap-coadă cu atenţie şi răbdare, fie că aveţi deja copiii la şcoală, fie că încă schimbaţi scutece şi abia vă gândiţi la varianta unei grădiniţe…

[…] în România actuală, şcoala crează discriminare. Insist pe acest lucru: şcoala, aşa cum e alcătuită ea în prezent, crează discriminare şi e straniu că nici o instituţie specializată în combaterea discriminării nu observă acest lucru. Doar aleatoriul – pe care în general îl criticăm – în virtutea căruia obţinerea unui loc de muncă nu are mai nimic de-a face cu şcoala de bază ne ascunde această realitate, făcând-o suportabilă. Totuşi, cred că problema trebuie pusă în mod clar: cu ce e vinovat un copil de 9 sau de 14 ani că nu e olimpic la matematică? Trebuie toţi copiii unei ţări să fie olimpici la matematică? Calitatea învăţământului finlandez (de pildă) se rezumă doar la olimpicii de la matematică? Ideea întregului învăţământ din România e aceea de a produce – în mod industrial – performanţa, în siajul mentalităţii comuniste pentru care voluntarismul şi corelatul lui, constrângerea – erau criteriile de bază ale “construcţiei societăţii socialiste”. În virtutea axiomei: cine nu poate înseamnă că nu vrea, o parte semnificativă a elevilor e relegată într-o condiţie inferioară şi e destinată exploatării brute şi brutale. Nimeni nu pare a-şi pune la noi problema că menirea şcolii e aceea de-a favoriza, prin toate mijloacele, apariţia unor oameni liberi – capabili să înţeleagă, să se exprime, să problematizeze şi să interiorizeze lumea în care trăiesc. Onestitatea (cea adevărată, nu marota “eticilor aplicate”), competenţa şi calitatea (dar nu cele exprimate de cuantificatori sterili), civilitatea, atenţia faţă de celălalt – toate sunt rezultatele unei şcoli care-şi cunoaşte şi respectă menirea. Evident, acolo unde el există, talentul se cere încurajat şi susţinut. A-l normativiza, sub pretextul “performanţei” (din care decurg avantaje pământeşti pentru funcţionari fără nici o performanţă), revine la a-l ucide. Ar trebui să ne întrebăm cândva cu ce vinovat un copil de gimnaziu, căruia toţi îi reproşează faptul că nu citeşte, dar căruia nimeni – din şcoală în primul rând – nu i-a arătat faptul că lectura e o bucurie? Cu ce e vinovat un elev incapabil să înţeleagă lucruri elementare relative la înscrierea lui în lume, dacă pentru el cunoaşterea se rezumă la exerciţii de gramatică şi probleme de matematică? Cu ce e vinovat un tânăr dezarmat în faţa vieţii, dacă nimeni nu l-a învăţat să asume problematicul lumii în care trăieşte? Cu ce e vinovat un om ce decade la nivelul şmecheriei şi al argoului acompaniat cu o orchestră de onomatopee dacă în anii lui timpurii nimeni nu i-a arătat ce e înţelegerea şi capacitatea de a numi adecvat? Dacă nu ne vom pune, cu toată onestitatea, aceste întrebări atunci fie ne vom descoperi neputincioşi în faţa derivelor lumii în care trăim, fie – pentru remedierea acestora – vom recurge la “întărirea măsurilor de ordine şi disciplină” la scara întregii societăţi.

(Comentariile sunt la fel de interesante, merită parcurse, pentru a întări mesajul articolului.)

Eu una sunt un produs clasic al “şcolii de tâmpiţi“, bifând olimpiade în ciclul gimnazial, trecând printr-un liceu de elită şi apoi învârtindu-mă 8 ani în Universitate, fără a plăti vreo taxă, furând chiar şi o bursă de merit, la un moment dat. Am abandonat, însă, o facultate după 2 ani de studii, pentru că nu mai era lângă mine, să mă ajute să-mi placă, să găsesc un sens sutelor de pagini de cursuri, acel profesor care mă făcuse să mănânc matematică pe pâine, în anii de liceu.

Am învăţat din plăcere, dar şi de nevoie, de ruşinea profesorilor şi de “frica” maică-mii, din mândria de a primi coroniţă la fiecare sfârşit de an, de a defila cu carnetul de note plin de note de zece, de a purta şnur de comandantă şi din alte motive la fel de lipsite de adevărată substanţă. Am fost olimpică şi nu mi-a servit la nimic. Am fost, mai târziu, corijentă… şi, la fel, nu mi-a servit la nimic.

Am simţit că trebuie să învăţ bine la toate materiile, doar pentru că plăcându-mi literatura română, plăcându-mi – de fapt – că citesc, toată lumea se aştepta de la mine să excelez la toate disciplinele. Ar fi fost mare ruşine (cum, de altfel, mi s-a şi întâmplat în perioada liceului), să spun că nu pot, că nu-mi place, că nu înţeleg… să zicem, chimia.

Mi-au plăcut gramatica şi limba şi literatura română pentru că am iubit cărţile, romanele de orice fel, fantezia. N-am să uit, însă, cât m-am chinuit să memorez “Riga Crypto şi Lapona Enigel“, sau poeziile lui Macedonski, din care n-am priceput o iotă, doar pentru că nu puteam risca să-mi stric media la română cu o notă mică luată pentru că n-aş fi fost în stare să recit papagaliceşte acele versuri, laolaltă cu comentariile lor literare, scrie după dictare la clasă şi care se cereau reproduse mot-a-mot. N-am să uit acele după-amieze crunte, cu versurile acelea goale defilându-mi pe sub ochi, cu mintea fugindu-mi doar la cărţile din bibliotecă, din care aş fi vrut să citesc sute de pagini în fiecare zi… şi despre care aş fi putut vorbi ore întregi la ora de literatură universală. Dacă am fi avut în programă aşa ceva. N-a contat să fii deştept sau măcar creativ, să poţi gândi singur, să poţi înţelege şi analiza un text literar aşa cum îl simţi tu, într-o notă personală. Ceva îmi spune că nu contează nici acum, iar literatura – ca formă de artă!, deci supusă prin definiţie unei interpretări subiective  de la cititor la cititor – este, în continuare, redusă doar la o formă (o altă formă fără fond) de a memora papagaliceşte o sumă de poezii, de date biografice şi comentarii literare.

Am învăţat apoi matematică pentru că am avut un profesor/diriginte excepţional… şi alte câteva materii tot pentru că mi-au plăcut, pentru că am avut norocul de a întâlni dascăli care să ştie cum să explice – cu răbdare, cu deschidere, cu drag – pe înţelesul nostru, noţiuni care altor elevi, de la alte clase, le păreau de neînţeles. Chimia însă am învăţat-o cu oroare, am tocit-o mecanic cu disperarea corijentei care nu reuşeşte să scoată media de trecere la final de an, restul mediilor de 9 şi 10 fiind ameninţate cu repetenţia… Franceza la fel… şi lista nu e gata.

Şi am urât, de-a dreptul!, tot ceea ce a trebuit să înghit mecanic, fără timp de a înţelege, fără timp de a sedimenta informaţiile, fără a avea cui să cer lămuriri, fără a găsi înţelegere atunci când dintr-un motiv sau altul nu reuşeam să ţin pasul cu materia… De ce? Pentru că mare parte din aceste informaţii nu aveau sens. Erau simple înşiruiri de cuvinte sau formule, pe care le repetam papagaliceşte, cu orele, până când le memoram în cel mai tâmpit mod posibil. Lina Karolina R(ă)bdarea C(o)stă Franci… Cât e de absurd?! Şi aceste practici pentru mulţi profesori se dovedeau a fi suficiente, acolo unde acest  “antrenament” al memoriei era tot ce trebuia pentru a proba despre ei că sunt profesori buni, ce-şi fac treaba exemplar…

Am urât ani şi ani, cu pasiune, toată acestă “pâlnie” cu care ni s-au turnat în cap noţiuni fără cap şi coadă, fără sens, fără suport practic… şi nu-mi imaginez ce (re)sentimente au generat aceste practici în sufletul colegilor mei mai puţin “înzestraţi”, mai puţin apţi de a înţelege şi sedimenta informaţiile, aşa cum ne erau ele servite de către majoritatea profesorilor.

[…] elevii (se presupune) ca au învăţat o mulţime de lucruri, dar nimeni nu ştie la ce bun. Cunoştinţele lor (dacă au învăţat) sunt cel mai adesea o sumă de amănunte de găsit cu un singur click pe internet plus mii de probleme rezolvate la matematică, fizică şi chimie şi alte mii de texte analizate la română şi la limbi străine. Dacă la 18 ani trag linie şi fac socoteala, tot ceea ce pot să constate este faptul că şcoala nu le-a dat nimic, în schimb le-a luat nişte ani din viaţă. Majoritatea vor eşua în industria “fabricilor de diplome”, la capătul cărora destinul le va fi hotărât de hazardul unei rudenii, al unei cunoştinţe întâmplătoare, ori pur şi simplu de noroc. Fireşte, profesorii din şcoală vor spune că ei şi-au făcut treaba; mai departe nu e grija lor. Sau, poate, vor recunoaşte că în condiţiile programei – care e aşa cum e – mai mult nu se putea.

Nu-mi amintesc să mă fi încurajat vreodată, vreun profesor, să fiu creativă. Nu-mi amintesc să mă fi întrebat nimeni, niciodată, ce-mi doresc, ce-mi place cu adevărat.

Fără ajutor, fără şansa reală de a descoperi ce-mi place… iată-mă acum, la 33 de ani, încrezătoare că pot excela în orice domeniu, dar total incapabilă de a-mi dori să fac ceva anume cu viaţa mea. Am 20 de ani de şcoală la dosar, am diplome şi calificări de tot soiul, am 9 ani de carieră profesională, dar nu-mi place să fac nimic. Pentru că nimic din ceea ce am învăţat nu simt că mi se potriveşte.

Ca mine până să ies din “sistem”, trăind şi muncind într-o tristă inerţie, sunt mii de tineri români. Produşi, pe bandă rulantă, ai sistemului românesc de învăţământ.

Şcoala noatră din sufragerie. Fără note! 😛

Mă sperie gândul că fetiţele mele vor trece, la rândul lor, prin acelaşi sistem de învăţământ. Un sistem în care partea vocaţională este, în continuare, complet înlăturată în favoarea disciplinelor “serioase”… în care, în continuare, profesorul de muzică şi cel de desen sunt un fel de paria ai şcolii, sunt forţaţi să-şi cedeze orele pentru a face “pregătire” pentru teză la română sau matematică, în care orele de dirigenţie (dacă mai există) servesc doar scopurilor administrative sau sunt, la rândul lor, sacrificate (ca şi cele de sport) pentru ca profa de română/matematică să recupereze o lecţie… Mă sperie isteria acesta a diplomelor obţinute la concursuri şi îngrozesc mărturiile atâtor părinţi forţaţi să pompeze pe bani grei meditaţii cu exact profesorii de la clasă, pentru că altfel copiii lor nu pot ţine pasul cu materia predată jumătate în şcoală, jumătate în sufrageria profesorului. Totul pentru “performanţă”. Timp în care nimeni nu contestă absurdul unei situaţii în care mai mult de jumătate din elevii unei clase nu reuşesc să ţină pasul cu felul în care profesorul predă materia. Nuuuu… nu e absolut nicio problemă cu profesorul, elevii sunt slab pregătiţi şi au nevoie de meditaţii particulare!

Şi acum, adultă fiind, mă uit în jur şi cei mai fericiţi oameni sunt cei care au făcut “performanţă” urmându-şi pasiunile. Un funcţionar bancar nu va zâmbi niciodată la fel, la ieşirea de la serviciu, ca un instrumentist de la filarmonică. Nici măcar în ziua de salariu. Un pianist, un pictor vor câştiga bani în aplauzele publicului, zâmbind şi semnând autografe. Un sportiv va avea momente de emoţie sublimă pe care un contabil nu le va simţi probabil niciodată.

Chiar dacă vom fenta (o vreme) grădiniţa, visez – de pe acum – la o şcoală în care artele să fie la fel de importante în programa şcolară, la fel ca şi sportul şi cunoaşterea mediului. O şcoală în care să nu trebuiască să învăţăm pe de rost “Riga Krypto şi Lapona Enigel” de frica unei note proaste primite în ciuda interesului, chiar a performanţelor de la celelalte ore de curs… o şcoală în care chimia să se întâmple (şi) în laborator, cu experimente simple cu fum şi bulbuci, sportul să se petreacă pe teren, în aer liber, nu făcând genuflexiuni pe culoarul dintre bănci, iar ghiozdanul să nu cântărească jumătate din greutatea copiilor mei. Vreau în Finlanda! 🙂 Sau, dacă nu, vreau să înţeleg ce vreau…