Experiment: Ziua libertăţii “absolute”

Oct 25, 2012 by

Experiment: Ziua libertăţii “absolute”

Pentru ca trecem cu fetele printr-o perioadă extrem de dificilă, cu mii de “nu!”-uri zilnice, cu tantrum-uri multe, cu somn agitat noaptea şi cu o permanentă rivalitate şi luptă pentru atenţia mea ziua, am decis să fac un mic experiment: să le ofer fetelor o zi de libertate, în care să poată alege ele ce vor – dar mai ales ce nu vor să facă, în care să se joace cum doresc, să mănânce ce şi cât doresc, să doarmă doar dacă vor… să fie libere să-şi petreacă ziua după bunul lor plac, fără permanentele mele intervenţii, care se transformă invariabil în detonatoare ale unor noi şi noi crize de nervi şi furie.

Ştiu, cauzele acestor tantrumuri sunt mult mai adânci şi nu fac subiectul acestui mic experiment, scopul meu fiind doar de a le detensiona de la rutina chinuitoare a ultimelor zile, pe care ni le-am petrecut în plânsete şi ţipete de dimineaţă până seara. Am încercat să le “rup”, măcar pentru o zi, din programul “impus” de mine, cu cele mai bune intenţii… Sunt copleşită de atâtea confruntări cu ele, sunt stresată că orice spun sau fac poate declanşa o nouă criză, sunt speriată că nu găsesc cheia corectă pentru a ajunge la adevăratele probleme din subconştientul lor. Dar despre toate acestea într-un alt text.

Am circulat ieri prin casă, întreaga zi, cu un carneţel în buzunar, notând pe multe pagini tot ce ni s-a întâmplat.

**********

Jurnalul unei zile fără reguli

Ora 08:50.

Ne trezim, aproape simultan, fetele foindu-se în aşternuturi. Le urez “Bună dimineaţa”, ne îmbrăţişăm, ne pupăcim, râdem, le spun de câteva ori poezia cu raţa, calul şi scandalul, unde ele abia aşteaptă versul al patrulea, ca să spună singure “candaluuuul!”, indiferent de rimă… după câteva minute le văd uşor indispuse, au avut o nouă noapte agitată (suntem toţi foarte obosiţi din cauza acestor nopţi), cu două reprize de plânsete din partea Sofiei şi cu o mulţime de lovituri de picioare şi răsuciri prin tot patul…

Ora 09:00.

Tragem draperiile şi facem împreună programul zilei: afară e o nouă dimineaţă însorită, aşa că planul este să ne îmbrăcăm rapid, să ne spălăm, să bem bem repede laptele de dimineaţă şi să ieşim la joacă în curte, la tanti Geta (proprietara noastră, ce locuieşte în partea opusă a curţii). Încerc să le mobilizez, vorbesc entuziasmată, dar nu le văd prea vesele şi mă aştept la proteste legate de îmbrăcat, ca de obicei.

Ora 09:10.

O îmbrac complet pe Nati (scutec curat, body, ciorapi lungi, bluză de corp, costumaş de casă din două piese, ghetuţe de ieşit afară). Sofia, doar în body, e pe oliţă, încearcă fără succes să facă un caca matinal, îi e teamă de durere (am avut probleme în ultimele luni şi îi e frică să facă), timp în care mă calcă necontenit pe picior şi eu mă prefac, teatral, că mă doare tare, mă vaiet pe tot felul de tonalităţi, mă rostogolesc pe pat “de durere”… Fetele râd cu poftă şi eu sunt mulţumită de prestaţia mea.

Nati, odată îmbrăcată, vrea şi ea. Îi ofer un picior, dar protestează… “veau şi io pelea goală, mami!” . Îi spun că e deja îmbrăcată şi încerc s-o antrenez să coborâm repede-repede-repede să facem laptele şi să fugim afară, la soare, la joacă, la pisică şi căţel, la tanti Geta, la rumeguş (ieri s-au jucat mai bine de o oră cu rumeguşul rămas de la tăierea lemnelor din spatele curţii şi le-a plăcut tare)! Nati refuză şi încep primele “nu-nu-nu!“-uri, cu voce din ce în ce mai stridentă de la o secundă la cealaltă.

(Aici, zilnic, ar fi început primul tantrum, al Nataliei, la 15-20 de minute de la trezire, indiferent de motiv, indiferent cât de conciliantă aş fi fost… Iar Sofia, furioasă că mă concentrez doar asupra Nataliei, s-ar fi supărat şi ea şi ori ar fi început, la rândul ei, să plângă într-o altă cameră pentru un motiv oarecare, ori ar fi trântit-lovit-derajnat ceva în jurul meu, ca să-mi atragă atenţia, ori ar fi plecat jos şi m-ar fi chemat la ea, începând imediat să plângă dacă nu veneam… moment în care, odată plecată, Nati ar fi plâns şi mai tare şi cu niciun chip nu s-ar fi lăsat dusă şi ea jos, în braţe, bine-înţeles şi Sofia refuzând să vină sus, lângă surioara ei. Iar eu aş fi fost deja un car de nervi şi un munte de vină, neştiind cum să mă împart între ele…

În acele momente casa noastră mi se pare mult prea mare, iar fuga necontenită  între etaje devine copleşitoare şi epuizantă cu totul.)

O dezbrac pe Nati. Vrea “de tot, mami! veau pelea goală!”. Odată rămasă goală, îi trece supărarea şi ţopăie prin cameră. Sofia vrea goală şi ea, o dezbrac de tot, le las să se joace aşa.

(În casă e răcoare şi una din obsesiile mele permanente este să nu răcească din nimic, motiv pentru care insist încontinuu, cât e ziua de lungă, să aibă papucei în picioare… şi mă enervez încontinuu când le văd desculţe pe gresia rece ca gheaţa a parterului casei, unde mie îmi degeră picioarele chiar şi cu papuci.)

Ora 09:30.

Mi-am făcut liniştită toaleta de dimineaţă, timp în care fetele au ţopăit prin camere, goale, sărind pe paturi şi inventând tot felul de jocuri pe sub plapume (cred că le e rece şi aşa reuşesc să se încălzească câte puţin). Apoi Sofi reuşeşte să facă caca la oliţă şi vrea să o spăl. “În văniţă, mami… veau fac baie!”. Umplu văniţa fără comentarii, vrea şi Nati, le las să se bălăcească în voie.

Mă abţin să le fac observaţie că se înmoaie săpunurile mele naturale dacă sunt lăsate sub apă, mă abţin să le fac observaţie când se joacă cu robinetul şi-şi toarnă în cădiţă când apă fierbinte, când rece ca gheaţa, le las chiar şi să bea apă cu săpun din cădiţă, ajutându-se de periuţele de dinţi (e una din observaţiile pe care le fac de sute de ori, explicându-le de fiecare dată de ce nu e bine şi sănătos să bem apă murdară).

Ora 10:30.

Aştept, răbdătoare, pe colacul wc-ului, cu prosoapele pregătite, citind o carte. Zgribulite şi cu pielea murată după o oră de bălăceală, fetele acceptă să iasă din apa rece şi albă ca laptele, de la atâta săpun topit.

Le îmbrac lejer şi fără proteste, e una din puţinele dimineţi în care niciuna nu opune rezistenţă. Povestim vesele una-alta, hăinuţele intră pe ele uşor, pe neobservate… Şi iată-le, aleluia!, îmbrăcate cu totul, fără să înceapă iar să dea jos depe ele, amintinudu-şi că vor alţi ciorăpei, alte bluziţe, alţi pantaloni, alţi papucei…

Ora 10:45

Coborâm împreună în bucătărie, eu pregătesc laptele iar ele se învârt pe lângă mine, liniştite ca niciodată.

Credeam că vor fugi să deschidă tv-ul, iar eu va trebui să-mi muşc limba pentru a nu le opri la jumătate de drum, dar văd că în dimineaţa acesta au uitat de “Lucu-Michimas” (Clubul lui Michey-Mouse), care e doar un pretext pentru alte şi alte desene animate vizionate la foc automat.

(De unde şi zilnicele noastre conflicte matinale, pentru că nu putem face “pace” în niciun fel între dorinţa lor de a zace la desene animate şi dorinţa mea de a le scoate zilnic la aer şi soare minunat, de a face activităţi mult mai interesante, de a ne juca împreună, de a citi, de a mă ajuta la treabă… De unde şi furia mea şi frecvente gesturi radicale de a scoate tv-ul din priză cu preţul unor plânsete cumplite, atunci când ajung la limita răbdării… De unde, apoi, furia şi încăpăţânarea lor de a sta ţintuite, cu orele, la orice porcărie de desen animat…)

Mă aşez pe canapeaua din living, cu două periniţe sprijinite pe coapse, iar fetele se întind creştet în creştet, fiecare cu capul pe un picior şi îşi beau laptele liniştite, în tip ce eu le mângâi în păr… Sunt atât de rare dimineţile  liniştite, sunt atât de puţine momentele în care pot sta cu ele fără să-şi dorească să pornim tv-ul!

Ora 11:15

Sofi se opreşte brusc din băut laptele, îmi arată sticla în care a lăsat, ca de obicei 30-40 ml (mai mereu lasă aşa, indiferent ce cantitate de lapte îi pun în sticluţă) şi-mi spune dintr-o dată, aproape plângând, că “uite, mami, nu ie bun!…”. O întreb de ce nu e bun, îmi spune că “ie puţin… veau mai muuut!”. Nu o contrazic, o amân doar până ce termină şi Nati de băut, ca să mă pot ridica de pe pat. E de acord, apoi însă se ridică şi îşi caută ceva de joacă, lângă mine. Nati îşi termină porţia de lapte, mai vrea, îi ofer sticla Sofiei, o goleşte, mai vrea din nou… dar se dă şi ea jos din braţele mele, curioasă la jucăria găsită de Sofia. Uită amândouă de lapte.

Nu mai e nevoie să încălzesc degeaba alt lapte, iar apoi să mă enervez că nu-l mai vor, deşi îl ceruseră. Şi nici să le conving, făcând apel la toată logica lor de 2 ani şi jumătate, că înainte de a vrea mai mult e firesc să consumi întâi ceea cea ai în faţa ta, în sticluţă sau în farfurie, o lecţie prea grea pentru un copil de 2,5 ani, care vrea totul “acum!” şi vrea mereu “mai muuuut!”

Ora 11:20

Fetele se joacă de-a “nenia dotoiu” cu trusa lor specială, plină de instrumente medicale. Sofi încearcă să-i administreze Nataliei un tratament cu forţa, dintr-o eprubetă, îndesându-i-o în gură. Nati refuză şi incepe să ţipe. Sofi insistă, o împinge, Nati se zbate, o împinge la rândul ei pe Sofia, eu mă ridic de lângă ele fără a spune nimic şi plec. În câteva secunde conflictul se stinge şi amândouă se joacă frumos, în linişte.

(Aici aş fi intervenit, despărţindu-le, explicându-i Sofiei că nu o poate “trata” pe Nati cu forţa, dacă ea nu doreşte acest lucru… Şi că nici atunci când mergem cu adevărat la doctor nu e voie să fim consultate cu forţa… explicându-le pentru a mia oară că nu e voie să lovim, că doare… bla-bla.)

Le întreb dacă vor să ieşim afară, în curte, la soare… niciun răspuns. Mă ignoră, aşa că le las (ca niciodată) în pace, mă retrag în bucătărie şi scriu…

Ora 11:25

Sofia: Mami, veau şocolată…

Eu, neutră: Bine.

Nati, auzindu-ne din living, vine repete, miorlăindu-se, ştiind probabil că voi spune “nu”: Mami, şi io veau şocolatăăăăăă….

Eu: Da. Primeşti imediat.

Stupoare.

Întru în cămară şi caut îndelung ciocolată, aşteptând să văd ce se întâmplă.

Fetele observă pe un scaun din bucătărie cele 100 de baloane colorate cu care se joacă de câteva zile şi-şi îndreaptă brusc atenţia spre ele, scormonindu-le cu mânuţele. În scurt timp îl găsesc pe cel “aiiu” (auriu), care este unul singur. Sofi îl strânge în pumn, Nati trage de mâna Sofiei, încep amândouă să ţipe, lângă mine. Nati o muşcă pe Sofi de mână, bluziţa Sofiei e moale şi largă, din fericire nu o doare. Le despart şi le propun să le umflu eu balonul, ca să se joace împreună. Sunt amândouă de acord, cu condiţia să “lumfuu” şi altele, alese la întâmplare… dar uită de ciocolată, e totuşi un câştig.

(De 3 zile încoace, de când au descoperit punga cu cele 100 de baloane colorate, am insistat să-l păstrăm pe cel auriu, să nu-l umflăm ca să nu se spargă etc. Şi am încercat să le conving că nu are rost să umflăm toate baloanele deodată, pentru că sunt prea multe şi nu se vor juca cu ele şi e păcat să le stricăm aşa, e o risipă şi apoi nu vom mai avea altele să ne jucăm…)

Umflu balonul auriu şi le conving apoi, înainte de a continua cu celelate, să meargă sus şi să le aducă arsenalul deja umflat în zilele anterioare. Pleacă, într-un final, una după cealaltă. Le aud tropăind, sus, timp de câteva minute. Coboară apoi, fără baloane, şi-şi amintesc amândouă: “Mami, veau şocolată”. Apoi, dând iar cu ochii de baloane: “Mamiiii, veau lumfii mie baloanele!”

Primesc 4 baloane, încep să umflu unul cu încetinitorul şi cu privirea în tavan, uită amândouă, îşi iau şi ele câte un balon în care suflă cu spor şi pleacă în living, unde se urcă pe două maşinuţe. Se joacă împreună, discută.

Ora 11: 45

Soarele deja trece de curtea noastră, n-am ieşit la aer… nu-i nimic.

Nati apare lângă mine, luînd încă o mână de baloane pe care urmează să le împrăştie prin toată casa. “Mergem afară, la tanti Geta?” profit şi o întreb. “Nu! Acuma pac teabă!”. Nu insist, baloanele curg prin toată casa, Nati pleacă înapoi la joacă. Sofia cântă.

Le întreb de foame, mă ignoră, renunţ. Se joacă liniştite în living, eu m-am pus din nou la calculator.

Ora 12:15

Mami, veau şocolată din cămaiă!

– Nu am ciocolată în cămară, dar îţi fac o pâinică cu unt şi ciocolată din borcan, da?

– Nu… Nununu! Cumpăiă mami şocolată de la magajin!… şi începe să plângă, bătând din picior şi ţipând la mine.

– O să cumpăr. Nu plânge, uite… merg chiar acum la magazin!

Sofia se opreşte din plâns, contrariată, aşteptându-se probabil la cu totul altceva, căci de obicei mă supără foarte tare imperative acestea fără drept de apel.

(Nu avem ciocolată în cămară, în ciuda solicitărilor lor zilnice. Şi mereu încerc să le explic că trebuie să mâncăm mâncare adevărată, nu ciocolată care ne strică dinţii şi ne face să ne doară burtica şi să ne constipăm. Iar ele plâng, insistă, trag de uşa cămării, scotocesc pe toate rafturile atunci când le ridic să vadă cu ochii lor că nu avem… Şi apoi refuză, de supărare, orice mâncare, doar pentru că nu le-am făcut plăcerea de a le oferi ciocolată în locul unei tartine sau al unui prânz sănătos.)

Iau una din păpuşile-bebeluş cu care tocmai se joacă fetele şi plec “la magazin”, în living, povestindu-i păpuşii că mergem să cumpărăm ciocolată pentru Nati şi Sofi. Mă opresc în faţa bibliotecii, aleg de pe rafturi diverse cărţi la care mă uit şi citesc de pe ele: “Ciocolată cu nisip… nu, nu e bună!… Aaaa, uite aici ciocolată cu… piper şi ardei iute!… Vai, nu, asta pişcă la limbă, nu o vrem!… Aaaa, uite ciocolată cu pătrunjel! Nuuu… nici asta nu cred că-i bună…”. Fetele râd la fiecare “sortiment”, bebeluşul din braţe îmi tot spune că el nu vrea ciocolată, el vrea lapte bun şi pâine cu unt… Apoi Sofiei îi trece cu totul supărarea, se joacă mai departe cu bebeluşii lor, e  veselie şi relaxare în casă. Mă întorc în bucătărie, cu un ochi şi o ureche atentă la ele.

Ora 12:30

După numai câteva minute de joacă paşnică, aud ţipete.

Sofia vrea să-i duc pătuţul bebeluşului ei în bucătărie, Nati vrea să rămână ambele pătuţuri la locul lor. Ţipă amândouă, trag de pătuţul Sofiei, se împing, se lovesc cu palmele una pe cealaltă. Intervin, le despart, încerc să vorbesc cu ele, nu mă ascultă, plâng furioase.

Iau pătuţul Sofiei şi plecăm în bucătărie, pentru a o linişti pe una dintre ele măcar. Îi aranjez Sofiei jucăriile, ea îmi cere din nou “şocolată”. O amân pentru doar un moment, cât să mă întorc să o împac şi pe Nati.

Nati e supărată, ştiu că orice aş spune o voi enerva tot mai tare, începe să mă lovească şi decid să mă îndepărtez. Cred sincer că Playful Parenting e cheia dezamorsării unor momente de acest fel, dar mă blochez, nu-mi vine “natural” ideea salvatoare, de obicei fac încercări greşite cu care nu reuşesc decât să complic lucrurile şi să ridic gradul de frustrare al fetelor şi implicit ţipetele lor.

Nati e singură în living continuă să ţipe şi să repete “Pune pătuţu acoio! Pune pătuţu’ acoio! Nu-nu-nu… pune acoio!…”. Sofi mă aşteaptă triumfătoare în bucătărie, şi-a culcat bebeluşul în pătuţ, l-a acoperit, iar acum s-a urcat în scăunelul ei de masă şi îmi cere liniştită “pâine cu unt şi cu şocolată” (miere cu roşcove).

Nati trânteşte jucării în living şi bate zgomotos din picioare.

(Mereu nu ştiu ce să fac, să rămân cu cea liniştită sau să merg la cea supărată, să rămân cu ea până se linişteşte, iar cealaltă să se supere şi ea în acest timp… Momentele acestea mă agită teribil, mă fac să mă simt foarte rău, nu înţelec cum e mai “corect” să procedez…)

Rămân cu Sofi pentru a-i pregăti tartina, aş vrea ca măcar ea să stea calmă, timp în care continui să o chem pe Nati lângă noi…

Sofi bate şi ea nerăbdătoare din picioare, ghetuţele fac un zgomot deranjant pe plasticul scăunelului, vreau să îi spun să se oprească dar mă abţin, ştiind că oricum va continua să lovească şi mai tare. Îi fac pe fast-forward o felie de pâine cu unt şi miere, o chem din nou pe Nati, cu voce cât mai împăciuitoare, o întreb pe Sofi dacă vrea pâinea întreagă sau soldăţei, îmi răspunde “Nu!”... aşa că o las întreagă, ca să evit orice neînţelegeri. Îi ofer baveţică, o refuză aruncând-o pe jos şi privindu-mă senină.  Împinge pâinea la o parte, cere cacao. Îi fac în câteva secunde şi o căniţă de cacao cu lapte (din “aia” instant, la microunde… căci e experiment azi). Între timp s-a murdărit cu felia de pâine şi o vrea tăiată. Nati plânge în living, repetând obsesiv “veau aia acolo! nununu, veau aia acolo…”. Tai pâinea şi vreau să fug la Nati. Sofi vrea s-o curăţ pe mâini. Mă opresc, o curăţ cu un şerveţel. Nu-i place, trebuie să ud şerveţelul şi s-o iau de la capăt. Vreau să fug. Sofi s-a răzgândit, vrea baveţică. Îi pun baveţica, vreau să fug. Ea vrea cacaoa… o uitasem în cuptorul cu microunde. Îi ofer cacaoa, îmi cere pai. Îi ofer cutia de paie, vrea verde. Îi scot unul verde, Nati plânge dincolo, vreau să o las pe Sofi ocupată cu mâncarea, să mă pot ocupa de Nati… Sofi se răzgândeşte, vrea pai negru. Îi scot şi unul negru, zâmbind străpezit. Dau să plec. Sofi vrea Peppa, bate din picioare din nou. Mă opresc, îi pun Peppa, o rog să mă aştepte puţin, să o aduc şi pe Nati să pape… ştiu că acum va dori anumite episoade din Peppa şi asta se va prelungi la nesfârşit, doar ca să mă ţină lângă ea şi să nu merg la Nati… aşa că o las să aştepte “să se încarce” episoadele, frustrată şi vinovată… şi fug, în sfârşit, la Nati.

Ora 12:50

Sofia ţipă că vrea Peppa, Nati plânge liniar.

Dau drumul desenelor animate, Sofia se linişteşte, începe să mănânce, Nati tace şi ea auzind genericul atât de iubit. După câteva secunde începe să plângă din nou.

Merg din nou la Nati, mă vede şi ţipă cu ultimele puteri, dar reuşesc s-o iau în braţe fără să mă mai lovească, o duc la geam, îi arăt orice afară, ea plânge mocnit după “tatiiii… tatiiii… vină tati… peacă mami…” şi, apoi, după “padadăăăă… padadăăăă… vină padadăăăă… peacă mami…”. Îi povestesc că ziua e pe jumătate gata, că tati îşi termină lucrul şi vine curând acasă, că toamna trece repede şi vine şi zăpada curând…

Ora 12:55

După 25 de minute, în sfârşit, Nati s-a liniştit, vrea şi ea la desene animate. A făcut pe ea, dar nu vrea să o schimb, deşi o ustură funduleţul. A fost una din “crizele” light, altfel nu aş fi putut s-o filmez sau s-o las singură în timp ce mă ocupam de Sofia.

O găsim pe Sofi murdară pe degete cu miere. Când mă vede începe brusc să ţipe să o spăl.

(N-am să înţeleg niciodată de e e nevoie de aceste mici “tiranii” permanente, de ţipete şi plânsete din prima secundă, încă înainte ca eu să apuc să “mă execut”… totul în condiţiile în care oricum nu le refuz niciodată nimic, când e vorba de chestiuni fireşti, gen spălat pe mâini sau cerut apă… Sunt nenumărate situaţii zilnice de acest fel, când simt pur şi simplu că îmi puşcă capul de supărare şi mă trec o mulţime de gânduri neomeneşti!)

Înţelegerea noastră este că se pot uita la Peppa cât timp mănâncă şi doar dacă mănâncă. Ştiu, nu e deloc corect şi sănătos, însă aşa funcţionează cel mai simplu mesele noastre. Azi mă bucur că nu şi-au amintit întreaga dimineaţă de tv, aşa că nu mă mai supără deloc câteva episoade în plus de Peppa.

Ora 13:15

Desenele rulează episod după episod, fetele n-au mâncat mai nimic, cu excepţia căniţelor cu cacao cu lapte, din care au cerut din nou. Bucătăria e mizerabilă şi aş profita să trebăluiesc în mare viteză, însă fetele insistă să stau lângă ele şi să le pun, selectiv, doar anumite episoade din cele 150 ale folderului. Bine-înţeles, fiecare alegere a uneia aduce proteste din partea celeilalte şi scurte smiorcăieli. Mă simt obosită, aş avea o mare satisfacţie să închid laptopul şi să le spun “Gata! Ajunge!”, însă reuşesc să rezist tentaţiei.

Pun un nou episod şi fug la baie pentru câteva secunde, dar fix atunci Sofia începe să plângă brusc, ţipând după mine: “Mamamamamamamamamaaaaa!!!”. Eu ţip din baie “Imediaaaaaat! Vin imediaaaaaaaat!” ştiind că nu s-a întâmplat absolut nimic, dar ţipetele ei mă acoperă şi până mă întorc plânge cu suspine, articulând cu greu “Chimbă, mami!…. Nu e bun ăsta! Chimbă, chimbă, chimbă!!!”. Greşisem episodul pe care îl ceruse.

Ora 13:30

Profit de neatenţia fetelor şi reuşesc să spăl un morman imens de vase, ştergându-mă pe mâini la fiecare 3 minute pentru a selecta un nou episod animat. În plus, fetele mă strigă la fiecare 30 de secunde să-mi arate ceva pe ecran, să împărtăşim bucuria unei scene. Mă întorc de fiecare dată, aprob entuziasmată, exclam de încântare în rând cu ele, mai spăl un vas…

E linişte, Doamne-ajută! Una din cele mai liniştite zile ale ultimelor luni!

Ora 13:40

Sofia termină, în sfârşit, de mâncat. Se cere spălată pe mânuţe şi gură, fără să o iau din scăunel. Începe să plângă, înainte de apuca eu să improvizez cu un castronel cu apă. Apoi vrea să-i spăl şi scăunelul murdar cu miere. Îi ofer un bureţel să mă ajute, ştergem împreună, se linişteşte.  Vrea să-i schimb hăinuţele murdare, urc după altele curate, dar se răzgândeşte până mă întorc.

Nati e plictitistă, somnoroasă… vrea să o ajut la fiecare înghiţitură, dar apoi refuză fiecare soldăţel pe care i-l ofer… îi propun să ne oprim din mâncat şi să ieşim din bucătărie, refuză, se ambiţionează să-şi termine şi ea felia de pâine şi continuă să mestece smiorcăindu-se, ca şi cum ar forţa-o cineva.

Ora 13:50

Fetele sunt doborâte de somn. E momentul în care, cu poveşti şi proteste, am urca la culcare. Sofia decide, brusc, că vrea afară. O las dar, în drum spre ieşire, vede o umbrelă la cuier şi vrea să se joace cu ea, uitând de ieşitul afară. Am scăpat.

Ora 14:00

Termină şi Nati de mâncat, aproape adormită. O vede însă pe Sofi jucându-se, cere şi ea o umbrelă şi i se alătură surorii ei.

Profit de aceste minute de linişte ca să spăl ultimele vase, să strecor un chefir, să dau din greşeală un lapte în foc. Sper să apuc să pun la prins o altă porţie de chefir, să spăl vasele nou apărute, să pregătesc ingredientele pentru aparatul de pâine şi să-l pornesc, să splăl aragazul ars şi scaunul murdar al Nataliei, să mătur bucătăria plină de firimituri, să trântesc un pui la cuptor, căci nu avem nimic de mâncare pentru amiază… Nu-mi ies planurile, pentru că fetele îşi reamintesc că vor afară, clătinându-se pe picioare. Încerc să le deturnez cu promisiuni de joacă pe telefon, cu citit o poveste în plus, cu… Nu ţine.

Mă conformez deci, fericită totuşi că Nati s-a lăsat schimbată. Aşa că ieşim afară, la tanti Geta, timp în care negociez cu ele ce înseamnă “Mami, numa’ umpic!” şi obţin promisiunea că dăm bună-ziua vecinilor noştri şi ne întoarcem acasă. Ştiu că nu va fi aşa.

Ora 14:15

Ne-am întors din drum pentru a schimba ghetuţele cu gumarii de plajă, deşi afară sunt undeva la 10 grade şi soarele nu reuşeşte nicicum să zvânte pâmântul rece şi umed.

Ne jucăm apoi cu rumeguş, tanti Geta se ocupă de fete, eu iau o gură de aer la mică distanţă. Fetele aleargă prin iarba curţii doar în ciorapi, au mânuţele bocnă, buzele vinete şi tălpile negre de pământ, mă enervează teribil chestia asta dar e “ziua libertaţii”, deci suport în tăcere.

Apoi Nati face din nou pe ea şi, cu smiorcăilelile de rigoare, acceptă să venim acasă sa o schimb.

Ora 14:50

Graţie Nataliei intrăm în casă, cu picioarele pline de pământ şi rumeguş, degerate, somnoroase şi smiorcăite… O schimb din nou, timp în care plânge că o “ustulă pundu”, apoi plânge după suzetă, după Chichi şi Coco – jucăriile de somn… Sofi plânge şi ea, nu ştie nimeni de ce. De oboseală. Profit pentru a urca cu ele în dormitor, în căutarea jucăriilor şi suzetelor, de schimb de hainele murdare, încep să le cânt ceva vesel şi improvizat, legat de picioruşele lor reci, mă aşez între ele şi în câteva minute adorm amândouă, adânc.

Ora 15:15

Sunt singură în bucătărie, am acum “timp” să fac ceea ce lăsasem neteminat mai devreme, ba chiar şi să mănânc rapid ceva uscat de prin frigider. Mă grăbesc, ştiu că în maxim 30 de minute fetele vor începe să plângă după mine şi va trebui să urc lângă ele, ca să-şi continue somnul.

Ora 16:40

Primesc o vizită scurtă a unei mame venite să cumpere ceva de la mine, moment în care fetele se trezesc şi coboară în living. Încă somnoroase, morocănoase şi timorate de prezenţa unei persoane străine în casă, încep amândouă să plângă uşor. Mă ocup de ele, dar tensiunea între ele e tot mai mare: Sofia are 3 suzete şi o vrea neapărat şi pe cea de-a patra, din gura Nataliei. Trag una de cealaltă, ţipă, se lovesc, se împing,  timp în care eu încerc fără succes să le împac pe amândouă. Musafira pleacă, rămân doar eu cu fetele, sper că aşa se vor linişti…

Ora 17:10

Sofia are 4 suzete şi s-a refugiat în scăunelul de bucătărie de unde îmi cere “mancaie”, iar Nati plânge neconsolată pe hol, fără a-i mai trebui nimic. Încerc să o liniştesc, suntem din nou în punctul în care chiar şi simpla mea prezenţă pare să o enerveze, mă loveşte şi ţipă… Sofia plânge şi ea în bucătărie, vrea mâncare şi Peppa, n-am auzit-o din cauza plânsetelor Nataliei. O las pe Nati, pornesc laptopul, dau drumul desenelor animate, îi rup Sofiei un copan din puiul proaspăt scos din cuptor şi i-l dau, gol, în mână… Se opreşte din plâns, am rezolvat pe moment cu ea.

Ora 17:20

Reuşesc să o liniştesc pe Nati, după 40 de minute de plâns şi ţipete. E epuizată. O aduc în scăunelul ei de masă, îi ofer celălalt copan, puiul e fraged şi carnea se desprinde singura de pe os, căzând în tava scăunelului de masă. Nati începe să plângă din nou, vrea să pun carnea la loc, sunt în impas pentru că nu am cum să fac asta… Urmează o nouă criză de plâns, cu lovit cu pumnii şi picioarele în scăunel, timp în care eu încerc din răsputeri să găsesc o soluţie să uite de carnea căzută, îi propun o mulţime de variante de a mânca altfel, îi propun să ducem osul la Bobby – căţelul din curte, sau să-l dăm pisicii… “Nununununu!!!! Pune mami a loc, pune a loooooc!!!” aud, de minute bune, printre sughiţuri de plâns. Sofia refuză, bine-înţeles, să facă schimb, aripile nu sunt bune, altceva nu… În cele din urmă, după mai bine de 10 minute de plâns, reuşesc să leg carnea înapoi pe os cu un fir de aţă şi i-o ofer trimfătoare Nataliei.

Nu o mai vrea.

Dar tace.

Ora 18:00

Cumva am reuşit să le ajut pe fete să mănânce, iar acum vor desene animate la tv. Le deschid tv-ul cu mare bucurie, le “plantez” în balansoarele lor şi mă refugiez pe canapea, cu ochii la imaginile tâmpe ala Baby tv-ului.

Ora 19:30

Fetele se joacă prin casă, tv-ul merge în surdină, eu transcriu toate aceste rânduri de pe foiţele carneţelului într-un fişier, căci fix acum nu am acces la internet, când aş avea un moment relaxat de respiro. Tati ajunge acasă.

De aici lucrurile se precipită, avem de rezolvat câteva chestiuni organizatorice, fetele se agită printre noi, seara trece repede, reuşim împreună chiar şi să lăsăm curat în bucătărie… Puţin după ora 21 urcăm cu ele la culcare.

Ora 21:30

După o baie veselă şi un lapte cald, fetele sunt gata de culcare. Mă cheamă între ele – este poziţia în care, după îndelungi încercări, am reuşit să aplanăm conflictele permanente legate de cine doarme lângă mine şi cine pe locul următor, tot în braţele mele, dar nu lipită de pieptul meu. Stingem lumina şi, înainte de a adormi, recapitulez parcursul acestei zile…

Am o mulţime de gânduri, însă le las pentru o analiză la rece după ulterioară. Până atunci, cel mai bun gând – şi vreau să adorm cu el în minte! – este că în sfârşit a trecut o zi cu numai două reprize de plâns ale Nataliei şi câteva “smiorcăieli” colective, nu cu 2-3 tantrumuri (mult mai puternice) din partea fiecăreia dintre ele, cum ni se întâmpla zilnic de multă vreme încoace…

23 Comments

  1. bia

    Vai Carla, ce frumos scrii, parca eram acolo langa tine a ‘fly on the wall’..iti admir rabdarea, fetitele sunt pe cat de dragalase, pe atat de ‘dracusori’..nu stiu ce as face sau cum as proceda, cred ca nu mai imi doresc copii:))

    • Carla

      Bia, dacă fetele mele te fac să nu-ţi mai doreşti copii, stai să vezi cum sunt alţii! 😀 Căci ale mele, în majoritatea timpului, sunt minunate… şi fac impresie bună tuturor. 😛

  2. Bianca

    Foarte interesant… Dar pe mine ma intereseaza acum mai mult cum a fost a doua zi dupa experiment :)))
    Lasand gluma la o parte, cred ca iti este foarte greu si imi pare rau ca nu pot sa dau sfaturi… de fapt, nici nu ar functiona sfaturile mele… aici fiecare e cam “on its own”, dar unele trucuri sugerate de psihologi ar putea totusi functiona! Ma gandesc la cartea lui Harvey Karp, “The Happiest Toddler in the World”.

    • Carla

      Bianca, sunt cu cartea în mâini… doar timp să găsesc pentru lectură! Am un vraf de cărţi minunate ce plâng după mine să le citesc… 🙁

      Curios, ziua de azi a fost şi mai bună ca şi cea de ieri, în parte pentru că am continuat-o “la liber”, în parte pentru că şi eu am fost mult mai puţin aglomerată (aveam mâncare pregătită, era ordine făcută) şi fetele chiar s-au resimţit pozitiv după experienţa de ieri…
      Azi ne-am trezit şi, pentru că nu au vrut să se îmbrace (ca de obicei), le-am lăsat în pijamale până după prânz când, având amândouă scutecul murdar de ceva vreme, m-au chemat să le schimb. Nu am ieşit deloc afară, pentru că nu au vrut. S-au culcat de bună-voie, undeva tot în jurul orei 14:30, când au acceptat să mergem sus, jucându-ne… Au mâncat la ore aproximativ egale cu cele “impuse” de obicei de mine, dar nu le-am forţat şi am aşteptat răbdătoare să-mi ceară ele. Şi mi-au cerut. Cam aşa a fost…
      Ah, da… şi au avut, din nou, desene animate la liber… 🙁 Iar azi şi-au luat “revanşa” şi pentru ziua liniştită de ieri.

      Sunt foarte conştientă că nu-mi doresc un asemenea “aranjament” pe termen lung şi nu cred în libertatea “absolută” a copilului, însă chiar aveam nevoie – toate trei – de un declic de acest fel. Cred că asemenea zile de libertate, periodice, ne-ar face mult bine pe termen lung. Nu ştiu, am multe gânduri în acest moment, mi-e greu să trag vreo concluzie…

  3. sinziana

    Sunt uimita!
    Recunosc, ce-i drept, ca mi-a luat multtt da duc la bun sfarsit citirea acestui savuros articol, din cauza fetitei mele, insa a meritat cu siguranta!
    Scrii minunat si asta nu e un lucru nou!
    Doamne cata rabdare poti avea! eu as fi cedat si as fi “urlat” in egala masura cu ele! Esti de apreciat!
    Sunt sigura ca este doar o etapa- a avut si Lorena mea un moment de genul asta, insa multttt mai subtire!!!nu stiu cum rezisti….esti o mamica minunata!
    te pup si iti doresc odihna bine meritata!!!!

    • Carla

      Sinziana, ştiu că e o lectură lungă, de aceea nici nu am invitat pe nimeni să-şi consume atâta timp pentru ea, ne-fiind probabil nici foarte interesantă pentru persoanele din afara familiei mele.

      Nu (mai) am prea multă răbdare, din nefericire. Ziua aceasta, când am încercat să le fac fetelor pe plac atât cât am putut, a fost o excepţie. Am ajuns în acest punct de tensiune tocmai pentru că e foarte solicitant să răspund tuturor acestor mici “tiranii” zilnice, împărţindu-mă în permanenţă la doi… Dar vreau să depăşesc acest moment fără prea multe ţipete, fără să îmi transform copiii în inamici…

      E o etapă, ştiu… 🙂 Dar trece cumplit de greu atunci când număr secundele, minutele, chiar orele în plânsuri interminabile!

      Îţi mulţumesc pentru gândurile bune, le primesc cu mare bucurie. 😉

  4. Mihaela

    Dar copiii au nevoie de limite. Poate le poi spune ca acum e ziua si trebuie sa ne imbracam de o noua zi, sa intampinam ziua cu hainute de zi. Ca pijamalele sunt hainute de noapte, de somn. Cand ne jucam trebuie sa avem hainute de zi. Si spus cu fermitate, nu cu rugaminti.

    • Carla

      Le spun acest lucru, desigur. Iar ele ştiu foarte bine..

      Cred despre mine că am construit o relaţie cât se poate de sănătoasă de comunicare cu ele… iar provocarea mea, acum, este de a înţelege, de a descifra ce se ascunde în spatele acestor cvasi-permante “nu”-uri ale lor. Ok, e vârsta, e teribila perioadă de consolidare a sinelui prin opoziţie cu ceilalţi, e exerciţiul puterii de a spune “nu”, e rivalitatea firească dintre ele – ca gemene, sunt probleme de ataşament din primele săptămâni de viaţă… e un cocktail de motive reale pentru care ne confruntăm cu asemenea situaţii.
      Altfel, am parte – şi o spun cu mâna pe inimă – de doi copii empatici, iubitori şi cât se poate de rezonabili… Totul e să ajung la ei din nou, să depăşim fără mari războaie această perioadă…

    • Dar de ce trebuie sa ne jucam in hainute de zi? Uite, eu asta nu inteles, mai ales ca nu iesim afara sau nu plecam in oras. Vrea in pijama? Las-o in pijama, o pijama nu face rau nimanui, nu tine de santatea sau de siguranta nici uneia dintre ele. Nu vor sta in pijama toata viata. Vor desculte pe gresie? Asta este, ce poti face mai mult? Sa le legi picioarele de papuci sau invers? Vor sa scufunde sapunul in apa? Dar tu stii asta, le-ai vazut facand asta. Taie un sapun in doua sau in patru sau in sase si da-le o bucatica fiecareia. Pe restul sapunurilor minunate pune-le deoparte. Asa nu vei mai spune de o suta de ori ca sapunul se topeste si nu-ti va mai parea rau dupa el. Te deranjeaza ca petrec atata timp la tv? Scoate-l din priza, dar nu cu ultimele puteri, dupa o criza in care toata lumea plange, ci cu mult inainte si fara ca ele sa te vada. Sau, si mai bine, renunta la tv. Ciocolata? Nu avem, e criza, nu mai aduce la magazin, deci nici noi nu putem cumpara.

      Altfel, imi pare rau, Carla, ca treceti prin asta. Iti spun si eu, ca toata lumea, ca trece. Nici nu-ti dai seama cand. Important este sa-ti alegi bataliile, nu merita sa te duci la toate, mai lasa-le sa se castige si prin neprezentare. Si nu incerca sa le deturnezi atentia cand plang, nu faci decat sa amani momentul. Mai degraba ia-le in brate si empatizeaza verbal cat poti. S-ar putea sa ai surprize. Parerea mea, mai veche cu un an. 🙂

      • Carla

        Maria… le las, le las! 🙂

        O să exemplific, pentru o imagine corectă a zilelor noastre… noi suntem izolate într-o curte unde acum, toamna-iarna, ajunge soarele doar două ore, dimineaţa, până în prânz. Îmi doream cu disperare să profităm de aceste ultime ore de soare afară, la aer… Ştii tu, din considerente de vitamina D, de mişcare, de joacă, de furat ultimele săptămâni cu temperaturi blânde, înaintea iernii lungi în care vom sta mai mult închise în casă… Şi nu mai putem ieşi în pijamale afară (toată vara am stat în pielea goală, după placul lor, chiar şi în zilele foarte răcoroase), pentru că e frig, e umed şi rece, iar pijamalele fetelor sunt de vară, din bumbac subţire. E o situaţie punctuală, care ne strica ziua imediat după trezire, eu dorindu-mi să le duc afară în timp util, ele dejucându-mi mie planurile zi după zi…
        Le las desculţe şi în casă, pentru că – vorba ta – nu le pot lega papuceii de picioare… însă nu reuşesc deloc să mă relaxez cu chestia asta, pentru că numai eu ştiu cât îmi e de greu în zilele şi nopţile în care amândouă răcesc. Iar gresia e foarte rece, e fundaţia de beton a casei sub ea, fetele au mereu picioruşele bocnă. Au papucei de casă de toate felurile, de la Tikki la crocsi, galoşi, şosete anti-derapante, pantofiori, tenişi… ne jucăm cu ele, le las să aleagă, fac orice să le ţin încălţate şi n-am succes. 🙂
        Săpunurile sunt bucuria lor la baie, le las mereu să se săpunească singure, dar am încercat să le învăţ să fie “cumpătate”, la modul general. Nu le pun restricţii, dar îmi displace risipa lucrurilor aşa, fără noimă. Nu se joacă su săpunurile. Le aruncă în apă, se joacă cu altceva, aşteaptă doar să se “lăptească” apa. Nu ştiu cum să spun, nu-mi pare rău după lucruri, îmi pare rău că se consumă-strică fără niciun scop.
        Nu avem ciocolată, nu avem tv, avem însă plânsete din plin cu mânuţele pe ecran sau pe uşa cămării. Nu ştiu cât durează “sevrajul”, dar nervii mei cedează după câteva zile de acest fel. Şi tot aşa…

        Altfel, la teorie stau bine. 🙂 Fac de toate, încerc “reţete”, până la urmă voi găsi cheia potrivită pentru ele…

  5. Carla, am si eu un pui de aproape 4 ani. Citind ce ai scris mi-am amintit de observatia pe care am facut-o acu ceva vreme si anume ca noi am crescut in jurul parintilor nostri, iar in cazul copiilor nostri e invers: noi traim in jurul lor!

    Cred ca ne straduim prea tare sa le facem viata perfecta, ceea ce e oricum imposibil de realizat !
    Cred ca scenariul ideal e parenting ceva intre stilul parintilor si stilul nostru!
    Nu crezi?
    Tot ce imi doresc mai mult e sa fiu o mamica mai relaxata! Ar avea toata familia de beneficiat din asta!

    Te admir imens pt munca ta cu 2 minuni mici pt ca stiu ce dificil poate fi numai cu un singur copilas!

    Vorba americanilor:
    Hang on in there! 🙂

    o mare imbratisare, Alina

    • Carla

      Alina, ne băgăm într-o discuţie lungă şi spinoasă acum… 🙂

      Mie reţeta de parenting prin acceptare şi iubire mi se pare singura funcţională pentru familia mea, în acest moment. Eu am crescut cu o educaţie severă şi nu pot face asta cu fetele mele, nu-mi iese chiar dacă aş vrea. Cred că acum gravitez într-adevăr în jurul lor – pentru că aşa simt să fac, dar nu vreau să le ofer o lume perfectă, vreau doar să le ofer un start cât mai sănătos, natural şi blând în viaţă. Ştiu că “viaţa e aspră”, că vor ajunge între oameni pentru care nu vor mai fi pe primul loc, dar eu cred că cel mai bine le pregătesc pentru asta nu învăţându-le de mici, de pe acum, să fie obedinente şi ascultătoare, ci ajutându-le să înveţe să aibă încredere în puterile lor şi să aibă încredere în susţinerea mea pentru momentele atât bune, cât şi rele…

      Eu chiar cred sincer că tantrumurile nu sunt un moft, un mijloc de manipulare sau de a mă scoate pe mine din minţi, ci o manifestare a unei probleme mult prea complicată pentru fiinţa lor atât de mică, pentru a fi rezolvată altfel. Şi, în afara lor, sunt cât se poate de relaxată… uneori mi se pare că sunt de o relaxare vecină cu nesimţirea! 😀

  6. amalia

    Nu sunt in masura sa dau sfaturi,fetita mea e mult mai mica decat ale tale,dar la fel de incapatanata uneori…probabil ca solutia pentru aceste ,,crize” inevitabile e rabdarea,comunicarea si fermitatea ,care sunt convinsa ca nu iti lipsesc…Si tot normal mi se pare sa obosesti uneori,sa nu alegi intotdeauna calea potrivita si rabida de a le calma si cum fiecare copil e unic sa nu potriveasca de cele mai multe ori frumoasa teorie din carti cu ceea ce avem in dotare:))Eu nu sunt o mama severa,dimpotriva,cei din jur,din familie spun ca sunt chiar prea permisiva cu Karina,dar am observat ca dincolo de toate,un copil trebuie sa stie si ca ,,NU” ramane ,,NU” in unele cazuri si ca nu inseamna ca esti severa doar fiindca atunci cand chiar e necesar le impui anumite limite…Stiu ca la tine totul e mai dificil(dar si dublu de frumos) pentru ca trebuie sa ,,te imparti ” si sa le acorzi egala atentie si asta mi se pare complicat,uneori si cu unul e solicitant,mai ales ca ,copiii la varsta asta sunt plini de energie si idei…O singura intrebare am,sper sa nu te deranjeze,cum de nu le-ai dezvatat inca de suzete?Nu sunt impotriva lor,dar ma gandesc ca perioada eruptiei dintilor a trecut si am vazut ca le folosesc chiar si ziua…Numai bine va doresc si zile cat mai linistite si frumoase:)Dramy

    • Carla

      Amalia, la fel gândesc şi eu… dar problema noastră nu este că fetele n-ar înţelege că un “nu” ferm rămâne nu, căci rămâne!, ci faptul că nu vor să accepte de ce e “mai bine” cum spun eu, nu cum vor ele… şi ripostează la fiecare “nu” al meu cu o furtună de “nu”-uri ale lor… Cu alte cuvinte, eu vreau să depăşim “nu”-urile lor, nu pe ale mele. 🙂

      În ceea ce priveşte suzetele… nu am un răspuns mai sincer decât faptul că nu ştiu cum să scăpăm de ele. Nu le pot face să dispară pur şi simplu, cu “preţul” câtorva nopţi de plânsete după ele… nu am suflet să fac asta. Iar poveştile şi scenariile du dat altor copii sau altceva nu funcţionează, deşi tot încerc. Aşa că am decis să le folosim până când vor renunţa de bună-voie la ele sau până când voi nimeri cheia potrivită să le conving să nu le mai folosească. A fost o perioadă lungă în care nu le foloseau decât la somn sau când plângeau, dar în această perioadă de tantrumuri le-au folosit intensiv şi înţeleg că au avut nevoie de ele.

  7. ella

    of, stiu cum te simti. Vazand filmultele cu NAti plangad si transpirata toata mi-am adus aminte de noi. Dificila perioada.

    Fetele mele si acum cand ne uitam la ceva stau una in stg mea si una in dreapta, daor pt.a beneficia de mami si sunt mari(12 ani si respectiv 10ani).

    • Carla

      Ella, ce frumos! Eu mă gândesc seară de seară, când îmi amorţesc braţele sub ele sau mă ia somnul înaintea lor şi nu mai ajung să mă ridic să mai fac altceva până la culcare, că îmi va fi atât de dor într-o zi de aceste momente de tandreţe şi apropiere…
      Dar mi-ai dat speranţe, ce frumos ar fi ca şi fetele mele să mă “ceară” aşa şi când mai cresc! 🙂

      • Manu

        Stai linistita, o sa ceara! Si pup de noapte buna…Si “mai stai un pic cu mine, apoi te duci la..cealalta” (nu spui cine, vorba mare, moncher! Si “nu vrei sa mergem numai noi doua la cumparaturi?” etc…

  8. tv-ul se strica, n-ai ce sa ii faci :)) poti sa incerci sa nu il deschizi deloc cat sunt ele acolo. ii mai pun desene, dar in principiu 15 minute, cat apuc sa ma organizez nitel daca sunt in criza. pentru ciocolata trebuie bani. eu pana acum nu i-am dat, recunosc, dar cand cere imposibile am rugat-o sa intrebe vanzatoarea daca ii da fara bani.

    • Carla

      Maria, ce bine sună teoria! 😀

      Nici eu nu sunt fan TV deloc, chiar foarte târziu am început să le las pe fete la desene animate… Însă odată îndrăgostite de “Lucu-michi-mas”, mi-e greu să le spun zi de zi că e stricat tv-ul. Odată că ştiu să controleze şi priza (le-am explicat de ceva vreme treaba cu electricitatea, când se temeau de aparatele cu zgomot), apoi că sunt momente (tot mai dese) în care am nevoie să fac treabă şi altfel nu le pot ţine liniştite, fără supraveghere. Deci, e complicat, sunt mici dependenţe care mă sperie şi cu care nu prea ştiu cum să fac pace într-un mod mulţumitor pentru toată lumea.

      Iar ciocolata… ah, chiar dacă ne limităm doar la cea de pus pe pâine (miere cu roşcove), ar fi în stare să mănânce borcane întregi, fiind singurul dulce pe care îl doresc.

      Nu ştiu, încerc să nu cad în extreme, să nu le refuz cu desăvârşire lucruri care pentru mine, ca adult, sunt absolut “normale” (chiar dacă renunţ la ele cu totul, pentru a le da un exemplu personal); aş vrea doar să nu mai fie fetele atât de “hapsâne” şi să găsim un numitor comun pentru cuvântul “suficient”. 😀

  9. stiu ca suna bine teoria, insa nu cred ca stiu ele atit de bine cum functioneaza un televizor…da-le pe un canal unde ai purici si spune-le ca nu merge si ca si tie iti pare rau ca nu merge, ce ne facem, asteptam sa vina tata sa il repare…eu sincer n-am trecut prin crize atit de grave pana acum, adica de obicei cu vorba trecem mai departe. ce e drept, conditionez multe, ceea ce iarasi nu e ok. dar e mai mare, conditionarile functioneaza mai usor

    • Carla

      🙂 Nu mă gândisem la varianta cu purecii.

      Până la urmă, tot gândindu-mă la subiectul ăsta al tv-ului, am ajuns la concluzia că nu cantitatea e problema, nu timpul lung în care se uită (căci nu se uită mult, de fapt), ci faptul că vor să se uite la anume desene animate şi la orele acelea eu aş vrea să facem cu totul altceva.

      Condiţionez şi eu, deşi nu-mi place… dar nu cred să existe mamă care să fi reuşit să nu cadă vreodată în “păcatul” acesta…

      • Cris

        nici eu nu eram de acord cu tv, insa stand acasa cu boan se uita foarte mult, eu uneori facand treaba o lasam si eu.
        cred ca acesta a fost primul motiv pentru care am dat-o la gradinita la 2 ani 9 luni. extrem de rau nu i-a facut tv-ul a invatat sa vorbeasca, retine si inmagazineaza informatii si de acolo.
        acum e luata de la gradinita la ora 4, pana seara la 7 cand ajungem noi nu are acces la tv, mai sta pe afara. seara e atat de dornica de jucariile ei ca tv-ul a ramas pe ultimul loc. eu zic ca perioada asta in care mai stau la tv e limitata.
        in rest n-am avut parte de plansete, ciocolata nu mai vrea ea ca ii e frica de dentist. e drept ca e nitel mai mare si parca totusi conditionarea merge si la noi mai bine.
        mi-e greu ca cred ca exista copii perfecti, sa nu fie nevoie sa-i conditionezi sau le oferi variante.
        noi la aproape 3 ani nu scapam de suzeta de seara de la somn, nu prea scapam de luatul in brate pe strada ( norocul nostru e ca are doar 12 kg). in rest suntem ok la doleante, nu prea are. nici suparari, nici crize.
        multa rabdare si putere, vei vedea de la 3 ani ca se mai schimba lucrurile. va veti intelege mai bine de vorba buna.

  10. tina

    carlita, referitor la suzete am stat de vorba cu ceva mamici mai cu exp ca mine aici si am cateva idei pt tine cum sa incerci cand esti ready sa renuntati la suzete: poti face o povestioara in care incet incet dati cate un pic din ea la catel, bufnita,scupa sau ce alt personaj vor ele…si tai la propriu cu forfecuta din cauciuc. sau le pui pe ele. la un moment dat se va termina si gata nu mai avem suzy :)) hihi a mers la un copilas acuma stii tu cum e nu inseamna ca merge din nou dar e o idee hehe….pusiiiiiiii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.