Furtuni

Aug 30, 2012 by

Furtuni

De zile bune stau departe de blog, de cărţile mele de suflet, de lecturile internautice zilnice, de muzică, filme şi, în genere, tot ceea ce-mi place să fac în puţinele mele clipe libere.

Pentru că timpul meu liber s-a scurs, ca printr-o pâlnie, într-o gaură neagră apărută tocmai în sânul familie noastre, cu epicentrul undeva în mijlocul covorului din sufragerie. Şi ia-l de unde nu-i. Timpul, căci covorul e tot acolo în fiecare zi, murdar şi obosit de la deja prea multele accidente generate de antrenamentul la oliţă, deşi cât aş mai vrea să-l ia cineva şi să-l ducă odată la curăţat!

Şi, pentru că tot eram acuzată, cândva, că aş fi o mare ipocrită pentru că nu scriu pe blog decât despre lucruri frumoase, de parcă mie nu mi s-ar întâmpla şi chestii mai puţin vesele şi înmiresmate, iată că nici copiii mei nu sunt perfecţi şi au reuşit, după mai bine de 2 ani de relaxată convieţuire, să-mi vâre cuţitul la os.

Şi e greu al naibii.

E greu să aud “Nununununu!!!!” de sute de ori pe zi. E greu să nu pot ieşi niciodată din casă înainte de a alerga fetele o oră, pentru a le îmbrăca, cu ţipete şi refuzuri lipsite de sens. Nicio promisiune de plimbare în locuri frumoase, nici ameninţare de plecat fără ele, nicio concesie de genul îmbracă-te-cu-ce-vrei-tu-doar-hai-odată-te-roooooog! nu le poate convinge să coopereze, când e vorba de îmbrăcat. Apoi, odată îmbrăcate, e doar o chestiune de timp, de obicei câteva minute, până să o luăm de la capăt, ele în fundul gol – cocoţate triumfător pe mormanul de haine dezbrăcate în viteză şi mototolite sub călcâie, eu transpirată de nervi şi efort, cu ochii pe ceas şi cu mâna pe telefon – pentru a anunţa o nouă întârziere sau a anula o întâlnire ce promitea distracţie pentru toţi.

E greu să încerc, zilnic, până în pragul unor crize de apoplexie, să le explic fetelor că ceea ce le-am gătit e chiar una din mâncărurile lor preferate şi că nu-mi demonstrează mie nimic dacă refuză să mănânce, doar pentru că eu le ofer ceva şi ele au descoperit că pot foarte bine să nu accepte ofrandele mele.

E greu să le conving că lipsa de somn duce la indispoziţie, oboseală sau chiar îmbolnăvire… Chiar şi aşa, nu pare să le pese, căci oricât de obosite ar fi tot mai găsesc resurse pentru încă o zbatere, pentru încă o îmbrânceală, un ţipăt sau mai multe, o scenă de plâns sau, Doamne-ajută!, de râs fără noimă…

E greu să mă lupt zilnic cu sute de “io pot singulăăăăă!!!!”, chiar şi atunci când sarcina în lucru depăşeşte cu mult puterile sau competenţele fetelor, iar eşecul de a o duce la bun sfârşit generează adevărate drame cu lacrimi şi ţipete şi uşi sau lucruri trântite teatral pe jos, într-o încercare violentă de eliberare a furiei… Şi avem aceste mici sau mari scandaluri, cu toate momentele sale pre şi post dramatice, din absolut orice motiv. Că uşa de la frigider nu s-a deschis suficient de repede, că în frigider sunt două borcane de dzem şi a alege doar unul este prea mult pentru voinţa fetelor, că am venit sau nu am venit când m-au chemat până la ele (de obicei când sunt la baie, chiar şi pentru 1 minut), că am intervenit sau nu am intervenit între ele, despărţindu-le ca la kick-boxing din ceea ce se transformase într-o încăierare cu muşcături şi păr smuls în smocuri, că una vrea tesenele de pe Minimax şi alta de pe Disney Junior,  că amândouă vor în braţele mele dar fix pe partea stângă, că amândouă vor aceeaşi lingură sau acelaşi castronel – deşi avem două identice, că afară e soare şi e prea cald, iar mâine e prea frig şi plouă, că nu ştiu să citesc deodată din două cărţi de poveşti diferite, că pâinea cu unt e cu unt când ele voiau să fie cu unt (nu, nu e niciun paradox în acestă exprimare, e doar gândirea unor fetiţe de 2 ani şi 5 luni!)… şi aş putea continua cu exemplele la nesfârşit.

E greu pentru mine… dar cât e de greu pentru fetiţele mele!

E greu să ai puţin peste doi anişori şi să vrei să faci totul singură, iar o surioară geamănă să te încurce şi-să-ţi ceară jumătate din ceea ce ai vrea să fie doar al tău… E greu să trebuiască mereu să o împarţi pe mama, să te lupţi cu toate lacrimile pentru atenţia ei, să-i pui spatele în cârpe pentru zile bune tot cerând să fii purtată în braţe, din zori şi până-n seară… E greu să te enerveze tot felul de lucruri pe care nu le înţelegi sau nu-ţi stau în putere să le controlezi, dar e atât de bine când găseşti o cale de a te răzbuna pentru toate supărările, făcând pipi pe tine la fiecare plâns… iar dacă vezi că asta o scote pe mama din minţi, o-ho! cu atât mai bine!

E greu să fii mereu atentă, într-o continuă aşteptare a momentului când mami e cu telefonul în mână şi trebuie să schimbe câteva cuvinte cu cineva… Credeţi că e uşor să vii imediat lângă mami şi să ţipi din toate puterile, trăgând-o de haine, smulgându-i telefonul din mână şi trântindu-l pe jos, doar pentru că te scote din minţi, absolut gratuit, gândul că ea încearcă să vorbească la telefon, în loc să-ţi acorde ţie toată atenţia ei, necondiţionată?! Credeţi că e uşor să faci crize de tantrum la fiecare ţârâit de telefon?!

Şi ah… e atât de greu să te forţezi să vorbeşti doar cu suzeta în gură, mereu inteligibil, pentru ca apoi să ai prilej de a te da din nou cu fundul de pământ, în ţipete lungi, pentru că n-ai fost înţeleasă după una, maxim două repetări! Ştiţi ce greu e să o faci pe mami să regrete din tot sufletul că te-a lăsat să te dezveţi natural de suzetă, pentru că obişnuiai s-o foloseşti doar la somn sau în momente de plâns neconsolat, iar mama nu a avut suflet să ţi-o arunce naibii, într-o zi oarecare, după bunul ei plac!

Şi cel mai greu e să te smiorcăi non-stop, dar absolut non-stop şi din absolut orice motiv imaginar, chiar dacă nu-ţi vine, chiar dacă ai vrea să râzi sau să te joci, dar tu ţi-ai propus să te scremi fără noimă şi să te lălăi ca o vioară dezacordată, trăgând toată ziua de hainele mamei, târându-te pe jos în chinuri imaginare, zvârcolindu-te şi scoţând tot felul de sunete forţate, mai enervante ca orice pe lume… până când mama aia de are grijă de tine, aşa cum poate ea, imperfect şi omeneşte, îşi ia realmente câmpii, se dă cu capul de pereţi şi şi-ar da şi-o mână doar să taci… să taci odată cu smiorcăiala asta fără rost, cu care chinui pe toată lumea şi-ţi duci părinţii la exasperare!

-Aaaaaaaaaaaaaaaaaa! Îîîîîîîîîîîîîîrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrr!!!!!!!!!!!!!!!!!!!! Ăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăă!!!!!!!!!

– Dar spune-mi ce ai?! De ce plângi iar, pentru numele lui Dumnezeu?! De ce plângi???????!!!!!!!!

– …………………… Nu-nu-nu-nu-nu!!!!!!!!!!!!!!!……………………………..

– Ce “nu”?!?!?!?!?!

– Ăăăăăăăăăăăă!!! Îîîîîîîîîîîîîî!!!!!!……………….. nu-nu-nu-nu-nu-nu-nu-nu-nu-nu-nn-un-nu!

– ………………………….

Da… la dublu.

Related Posts

Share This

26 Comments

  1. Lavinia

    Ce cunoscut imi suna:(:( :):)

  2. of, draga mea, cat de mult de inteleg! Hai ca trecem noi si peste asta! 😉

  3. Andreea

    Cunosc, cunosc, Doamne cat de cunoscut imi este totul. Eu am ajuns la capatul rabdarilor, am zile cand seara plang de ciuda ca am tipat la ei si-mi promit ca nu am sa mai tip , ca am sa fiu calma, a doua zi e la indigo. :)))

    • Carla

      Andreea, uite, toată lumea zice că trece şi vin altele şi mai mari! 😉

  4. Este o etapa ce dureaza destul de multisor , din pacate, pana spre 3 ani.La noi a durat aproape un an, an in care am crezut ca o sa ma duc cu creierii pe campii, an in care am incercat si cu binele si cu raul si cu ignore, cu tot ce am invatat si experimentat eu in viata mea cu toti copiii care mi-au trecut prin mana, an in care am cazut rapusa de oboseala asa cum nu mi s-a intamplat niciodata si am crezut ca e sfarsitul sanatatii mele mintale.Dar a trecut…la fel de usor si de brusc cum a aparut.
    Si intotdeauna la noi cel mai bine a functionat vrajitoria din care faci o potiune magica presarata cu imbratisari si alinari, minciunele nevinovate spuse de prieteni imaginari pe diverse tonalitati.A fost singurul lucru ce a functionat cu succes.
    Nu-ti imagina ca am rasuflat usurati.Neah…acum avem altele, suntem in alta etapa :-)).
    va imbratisez si nervi de otel iti doresc, cauta punctul sensibil si aplica vrajitoria.

    • Carla

      Da, da, încurajează-mă, aşa! 😛

      Avem şi noi, din categoria vrăjilor, alifia cu pupici care vindecă totul, de la cucuie şi zgârieturi, până la insomnii!

      Şi, apropos de ce spuneai despre etapele care vin şi trec, îmi amintesc uneori de asta şi – în virtutea zilelor care mereu trec prea repede – îmi doresc să nu se schimbe nimic prea curând, să mă mai bucur de această vârstă de sfârşit de bebeluşie, cu toate toanele ei!

  5. la noi e asa. nu vrea in baie, nu vrea sa iasa din baie,. nu vrea sa se imbrace, nu vrea sa se dezbrace. nu vrea afara, nu vrea inapoi in casa. nu vrea in parc, nu vrea sa plecde din parc. nu vrea sa se culce, nu vrea sa se trezeasca. si uite asa, all over the day. altfel suntem bine, ceea ce va dorim si voua :))

    • Carla

      Maria, sigur nu vorbim de acelaşi copil?! Că enumerarea ta uitasem să o trec în textul meu… 😀

  6. Off, grea etapa. Am trecut prin ea tot pe la 2 ani juma si sa stii ca am iesit vii toti trei:d. Nu e usor deloc nici cu un urlator-miorlaitor langa tine, dar cu doi…
    Dar trece. Pe la 3 ani a avut loc o imbunatatire vizibila si rapida a situatiei. Poate a ajutat si ca mergea la gradi si acolo a inteles ca nu poate avea totul in clipa in care cere, ci trebuie sa invete sa astepte randul ei, sa negocieze cu ceilalti copii, sa cedeze ea sau sa cedeze altul. Acum la 3 ani si 4 luni inca apar crize, suparari, plansete, dar mai usor de gestionat, trec mai repede si de cele mai multe ori au o logica. Nu te mai simti pierdut ca nu stii ce are si ce vrea:)

    • Carla

      Roxana, vie sunt şi eu, dar mai rămâne să verific dacă-s şi întreagă la minte!

      Serios acum, nu ştiu cât de solicitant este cu un copil, însă cu doi e cumplit în momentele de criză, de negare, de plâns… absolut cumplit uneori!

      • Nico

        am citit postarea asta intr-un moment in care ma simt, fara exagerare, la capul puterilor.. sa ma simt mai bine? sa ma simt la fel de rau? sa ma ingrozesc ca o sa dureze atat de mult?! fetele mele au abia 2 ani si o luna.. o sa mai dureze inca un an??? doamne, te rog, nuuuu.. la noi crizele astea au inceput pe la 1 an si 10 luni si sunt tot mai puternice. ma regasesc in toate de mai sus, exceptand subiectul tabu “olita”, de care n-am inca puterea sa ma apuc. aman. inca aman pentru ca stiu ca nu am resurse.. iar ceea ce scria maria coman este 100% descrierea unei zile obisnuite.. totusi, sper intr-o minune! si minuni iti doresc si tie, Carla!

  7. Manu

    E drept, e cea mai fara noima perioada si foarte-foarte grea. Toate se bat cap in cap, mai ales cum ai vrea sa fie cu ceea ce este. E posibil sa fie din cauza modificarilor de program, nu se simt in largul lor si nici nu pot sa se opreasca din plans sau smiorcait pentru ca asta simt ca le linisteste. E posibil sa le mai iasa niste maselute? Verifica daca nu asta e problema. Daca sunt crize de personalitate, e mai usor, pentru ca se pot exersa niste lucruri care nu dor ca si cresterea dintilor:D. Mai vorbim despre asta. Pana atunci muuulta rabdare si multe rasete! Va pupam cu drag!

    • Carla

      Manu, pregăteşte repede un discurs motivaţional, că vin să-l ascult!

      Nu sunt măseluţe, din păcate… aş vrea eu să fie doar asta, vorba ta! 🙂

      Pupici, pe curând!

  8. kapi

    Draga mea Carla, nici daca erai o musca la mine in casa nu puteai descrie mai bine decat ai facut-o deja cam care e starea de fapt si la noiTrecem si noi prin etapa asta de “nu” pe toate planurilr, batai, plansetem etc. Acum a inceput la Eva faza “vreau si eu…” aplicabil la orice, incepand de la o zgarietura prezenta doar la Dragos pana la orice vede oriunde…cu crizute uneori. Distractia maxima este cand suntem la plimbare eu cu ei si vor pipi-invariabil simultan- amandoi fix atunci…si trebuie cumva sa ma descurc sa-l ajut pe Dragos sa faca “ca baietii” din picioare (dar tot cu o mana de ajutor de la mine 🙂 ) si pe Eva ridicata un pic in brate, doar cu 2 maini si fara sa ne udam

    • Carla

      O, daaa…. o avem şi pe cea cu “veau şi io!”, alături de cea cu “io pot singulă!”… orice mâncăm, orice facem, orice mişcăm sau vorbim, vor şi ele…
      Din fericire ale mele încă nu şi-au dat seama că ar putea cere deodată să facă pipi… dar nu mă grăbesc cu bucuria, căci inventivitatea nu le lipseşte deloc!

  9. Mihaela

    Sa vezi cum e sa lucrezi cu 16 copii care au in jur de 2 ani.

    • Carla

      Mihaela, chiar nu ştiu cum e.

      Probabil extrem de solicitant.

      Dar… dacă te referi la meseria de educatoare, cred că diferenţa o (poate) face faptul că la creşă/grădiniţă e un job unde-ţi petreci câteva ore zilnic, cu pauze de mâncat, dormit etc… iar în restul timpului te poţi relaxa şi reîncărca cu energie pentru ziua următoare. Iar copiii au, poate, o atitudine puţin mai rezervată ca şi cea de acasă. Zic din bănuieli, îmi asum dacă greşesc.

      Eu, acasă, nu pot face asta decât târziu, ca acum, după ce fetiţele adorm. Dar acum e o excepţie, căci de multe ori adorm şi eu în rând cu ele, complet epuizată.

      Am tot respectul pentru meseria de educatoare, sincer mi se pare una dintre cele mai solicitante din lume… şi atât de copleşitoare, când ai în mâini râsul sau plânsul atâtor copii, frâiele dezvoltării lor…

  10. of, te inteleg, tot la dublu :). pe noi ne-a apucat mai tarziu, spre 3 ani, si inca dureaza. pare ca s-a mai estompat, dar eu si lucrez si deci lipsesc cateva ore bune zilnic din viata lor, asadar poate e doar perceptie. ma bucur insa sa vad ca stii despre ce e vorba si ca, citesc eu printre randuri, esti optimista. stii si tu ca o sa treaca 🙂
    imbratisari!

  11. kapi

    eu acum am cascat ochii la poza…. e totala una din ele cum a gasit ea sa doarma…

  12. Emmmm… in ce priveste nu-urile, am o veste buna si-una proasta.
    Pe care o vrei prima?
    (sa zicem ca pe aia proasta)
    Perioada asta dureaza. Uneori, cu anii. Noi n-am depasit-o inca. Nu complet.
    Vestea buna e ca trece. (adica intre ce nu-uri capat azi si ce venea spre mine anul trecut e mare diferenta!)

    Copiii nu-s opozitionali c-asa s-au gandit ei c-ar fi indicat. E o etapa (da, una care te lasa cu urme de unghii pe ochi. de la propriile unghi…). Si-acu’, daca stau bine sa ma gandesc, mi-a fost mai usor cand am tolerat o cantitate mai mare de haos (citeste: imensa) decat cand am incercat sa explic rational ce si cum.

    Eu zic ca e o etapa de desprindere, de testare a altor optiuni. De analizare a reversului medaliei.
    Inca mai cuget la variantele de aplanare.

  13. Vai Carla, cu un ochi am ras cu unul am plans.
    Te cred ca ti-e greu. nici nu stiu ce-i cel mai greu: ca nu sti cand se termina chestia asta, ca nu poti gestiona situatiile, ca le vezi suferind,,,

    Eu n-am trecut chiar prin asa ceva cu copiii mei dar au avut si ei iesirile lor. rezolvabile pasnic 🙂
    in schimb, la gradinita,… parca imi amintesc si acum o saptamana de cosmar in care 5 din 15 copii intre 1,5 si 2 ani plangeau din momentul in care intrau pe usa gradinitei, zbierau, se tranteau, vroiau doar in brate, aruncau, etc, etc, (tot ce-ai scris tu mai sus) Nu puteam merge nici la toaleta, nici mcar apa nu ajungeam sa beau decat cand erau la somn nu stteam 5 minute fara un copil agatat de mine, deci pauza de care zici tu mai sus la comentariul Mihaelei era de 20 de min. cam pe la ora 13-14. in care fugeam repede sa ma spal pe maini, repede la wc, si repede la mancare. apoi iar sus la copii ca sa mearga si colega mea. cand se trezeau (daca adormeau) o luam de la capat. toti cesti 5 copii vroiau doar la mine in brate. vroiau sa manance doar de la mine,,,
    mi-era mila si de ei, mi-era mila si de mine. cand veneau parintii dupa ei, aveam impresia ca cineva mi-a venit in ajutor :))
    cand ii intrebam cum sunt copiii acasa, imi raspundeau ca sunt miorlaiti, crizati , dar in limite acceptabile 🙁
    in fiecare seara imi promiteam ca gata, de maine nu mai merg la servici.
    dar a 2-a zi o luam de la capat. ma uitam la ai mei copii ce ingerasi erau si eram multumitoare ca e asa.
    acuma stau si ma gandesc ca daca si acasa aveam parte de asa evenimente, cred ca clacam.

    Carla iti urez zile linistite. si nopti 🙂
    va trece si asta si ai sa supravietuiesti.
    pe mine m-a ajutat enorm sa le inventez povesti, sa fac ca toate animalele, sa le fat teatru de papusi, sa chem buburuza, pisica, piticul, fluturasul,,, etc.. (imaginare) de pe geam, de pe acoperis, de dupa dulap, in ajutor, sa plang cu ei in brate cand ei imi urlau in timpan, sa ma tavalesc cu ei pe jos …
    sa ma rog si sa ma pun in locul loc. noi macar stim cum sa ne exprimam frustrarile, nervii, ei nu.

  14. monica

    Acum inteleg de ce ne trimiteau parintii la bunici 😀
    Bifam si noi, inceputul perioadei NU (1 an si 9 luni) cred ca o sa ajung sa beau ceai de tei in loc de apa 😀

  15. Denyssa

    Ce mai faci carla? Te-asteptam cu noutati…

  16. Ioana

    pâinea cu unt cu unt când ele voiau să fie cu unt

    Doamne, cat de cunoscuuuut imi suna!!! PT POstarea asta de-a dreptul te iubesc, suntem in aceeasi barca, toanele par trase la indigo, stiu ca in parte e din cauza varstei, se regasesc la multi copii, dar sunt si din cauza temperamentului…Nu stiu daca este intamplare povestita pe care sa n-o fi trait si eu…

    Si apropo de acuze, ca vorbesti doar despre lucrurile frumoase (acuze care nu-mi sunt deloc straine :D), in cazul in care te justifici spunand ca iti asumi si momentele grele, dar preferi sa le pui in lumina pe cele frumoaSE, esti ipocrita…daca totusi povestesti despre ce-i greu….te asteapta un “veeezi, ti-am spus eu, credeai ca scapi?” Nu, nu credeam ca scap…credeam doar ca e suficienta maturitate in jur incat sa perceapa sinceritatea si cand e de bine, si cand e de greu…dar nu, nu prea e …

    Dar, vorba aia, sanatoase sa fim, sa le putem creste in continuare 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.