Canapelele nu aduc fericirea

Jul 19, 2012 by

Canapelele nu aduc fericirea

Daţi-mi voie să fiu puţin maliţioasă, căci de multă vreme n-am mai făcut-o, iar răutăţile gratuite erau specialitatea mea acum câţiva ani. 😛

Astăzi, lecturându-mi blogurile din Google Reader, am dat peste acest articol, în care este aspru criticat montajul unei fotografii dintr-o revistă glossy, fotografie ce precede un articol despre casa şi viaţa de “casnică”  (şi mamă full-time) a Dianei Şucu.

(Paranteză: pentru cei ca şi mine, care au auzit despre acest personaj monden pentru prima oară, să menţionăm că Diana Şucu este o fostă prezentatoare tv, măritată cu un anume Dan Şucu – din câte am înţeles eu patronul Mobexpert, ambii fiind acum la a doua căsătorie. Deci o familie bogată, scoasă când şi când de la naftalină de presa mondenă).

Fotografia este aceasta. Priviţi cu atenţie mama, apoi copiii (sunt în colţul din stânga jos) şi… canapelele. Picioarele canapelelor… 😀

Dincolo de comentariile tendenţioase din textul sursă şi din subsolul său, am stat şi-am contemplat fotografia în cauză minute în şir, încercând să-mi imaginez ce poveste se ascunde în spatele acelui cadru foto, realizat mai mult sau mai puţin întâmplător în acel fel. Şi, recunosc, mi-au trecut prin minte tot felul de răutăţi, la fel ca  şi altor cititori. Apoi, pentru că mi-am promis cu multă vreme în urmă să nu mai judec oamenii doar după aparenţe, am pierdut niţel timp gugălind după numele doamnei în cauză şi lecturând câteva interviuri cu ea, plus două-trei materiale gen paparazzi, încercând “s-o cunosc mai bine”. Şi am aflat că:

RABDATOARE. Diana Sucu a rezistat cu brio unei iesiri in parc cu trotineta
[…]doamna Sucu intr-o ipostaza extrem de materna. Imbracata lejer intr-o rochie menita sa acopere kilogramele ramase in plus la sase luni dupa a doua nastere, teverista a dat dovada de multa rabdare si indemanare in incercarea de a-si invata fiul cel mare sa mearga pe trotineta.
[…] Aceasta marturiseste ca, desi nu mai are timp pentru ea, nu se grabeste sa se intoarca la munca. “Ne trezim in fiecare zi la ora 6 dimineata, mancam, mergem la gradinita, iesim in parc, doarme cel mare, se trezeste, adoarme cel mic, eu niciodata, mancam, iesim din nou afara si tot asa. Nu mai am timp nici sa ajung la coafor.

Între timp, siderată, mi-a pierit cu totul cheful de a face mişto grosolan de situaţia favoriza(n)tă a doamnei Şucu. În fond, dacă aş fi şi eu la fel de înstărită, probabil mersul la coafor ar fi şi pentru mine o normalitate, ajutorul din partea unei bone ar fi de la sine înţeles, pentru treburile domestice aş angaja personal calificat (şi ah! cât mi-aş mai dori un nutriţionist şi un bucătar mereu prezenţi în bucătăria casei mele! :D), iar eu m-aş dedica în parte copiilor mei, în parte acţiunilor caritabile, în parte apariţiilor mondene – apanaj al persoanelor cu vizibilitate publică.

Ceea ce devine, din păcate, anormalitate în lumea celor bogaţi este grija naturală faţă de copii… Şi iată cum o plimbare cu trotineta în parc, alături de cel mic, este ridicată la rang de virtute, iar “a rezista” stresului şi deranjului la care te supune propriul copil scos la plimbare devine un subiect de presă, într-o lume opulentă  în care – de sute de ani –  pentru creşterea şi educarea copiilor sunt responsabile aproape în exclusivitate bonele cu calificări înalte, iar mai apoi padagogii şi profesorii din internatele şcolilor private.

Revenind la fotografia în cauză, înţeleg că doi copii de 4 şi 6 ani trebuie smulşi de la joaca lor cu iPad-urile şi aşezaţi, desculţi – ca şi pentru a sugera, chinuit, că se bucură totuşi de libertăţile copilăriei, într-un colţ al fotografiei, departe de tapiseria canapelelor atât de preţioase, încât sunt păstrate cu picioarele frumos ambalate în folie de plastic (sau poate că folia protejează de fapt covorul de urmele pe care picioarele canapelelor le-ar face în el? sau canapelele au fost despachetate parţial doar pentru fotografie, apoi retrimise la magazin?)… dar mai ales departe de mama lor care, dacă s-ar fi aşezat lângă ei, ar fi compromis fotografia, ne-mai-intrând în cadru şi candelabrul aprins în miezul zilei, pentru un plus de efect glamour. Pe mine personal faptul că aceşti copii au fost pozaţi desculţi şi în această fotografie, la fel ca şi în alta găsită pe site-ul revistei Viva, m-a deranjat cel mai puţin. Spun asta pentru că fetele mele nu s-au mai încălţat de la venirea verii, fie că stau în casă sau aleargă prin curte, fie că plouă sau pământul e uscat… iar lipsa încălţămintei şi a hainelor le bucură enorm, le oferă o libertate pe care ele şi-o doresc din toate puterile, protestând vehement dacă vreodată încerc să le îmbrac sau să le încalţ cu ceva.

Mă întreb, totuşi, dacă băieţeii aceştia, lăsaţi să umble desculţi prin casa ca un muzeu a mamei lor, au totuşi libertatea de a se aşeza pe acele canapele atât de bine protejate, dacă au avut voie să deseneze pe tapetul sau pe zugrăveala pereţilor camerelor, dacă vreodată au mâncat un biscuite prin casă sau au vărsat un pahar cu lapte pe tapiseria vreunei piese de mobilier… sau dacă, oroare!, au făcut vreun pipi pe covor… Mă-ntreb dacă aceşti copii au voie să-şi îmbrăţişeze mama, cu mânuţele prăfuite, atunci când se întorc de la joacă, murdărindu-i hainele frumoase?

Păcat.

Păcat de copilăria atâtor “pui” de bogaţi, care devin obiecte de decor în case somptuoase, însă lipsite complet de culoare şi viaţă. Copii crescuţi cu iPad-uri, care însă nu au voie să stea pe canapelele scumpe din sufragerie, care nu ştiu să râdă în fotografii şi ale căror hăinuţe albe, imaculate, par să nu se murdărească niciodată… Şi nu pot să nu mă întreb, cu mare curiozitate (şi tristeţe): sunt, oare, aceşti copii, fericiţi? Sunt mai fericiţi decât fetiţele mele de exemplu, care stau mereu atârnate de “fustele” mele, care cu greu pot fi fotografiate – pentru că aleargă şi râd încontinuu – pe care mereu îmi amintesc să le spăl la gură doar după ce reuşesc să le pozez, lângă care mă aşez întotdeauna, îmbrăţişându-le strâns, atunci când facem o fotografie de familie?…

Dincolo de acest clişeu al copiilor bogaţi şi/dar nefericiţi, crescuţi în şcoli scumpe şi având o întreagă lume a obiectelor de lux la picioare, dar fără a putea fura din timpul şi disponibilitatea afectivă a părinţilor lor, acei copii care devin adolescenţi tembeli, fără limite, înecându-şi golul de iubire în nebunii continue şi teribilisme care ajung să-i coste sănătatea fizică, mentală, sau chiar viaţa… dincolo de lipsa totală de repere şi de alte valori în afara puterii şi a banilor, există copii bogaţi fericiţi?

Există copii bogaţi care să nu fie înlăturaţi din vieţile părinţilor lor, care să poată petrece timp de calitate împreună cu aceştia, care să fie alinaţi de braţele mamei când se lovesc sau au visat urât, care să-şi ajute tatăl să-şi facă nod la cravată sau sa-i mâzgălească hârtii importante, cocoţaţi în braţele lui la birou? Sunt aceşti copii iubiţi pentru inocenţa şi puritatea lor, nu (doar) pentru legăturile materiale pe care le consolidează între mama frumoasă şi tatăl bogat? Există copii bogaţi care să nu fie trimişi, în adolescenţă, în internate scumpe la mii de km distanţă, pentru a primi o educaţie aleasă, destinată doar elitelor, atât de departe – însă – de vocea şi privirea părinţilor lor?… De fapt, există copii bogaţi normali?

O dată în plus mi-am dat seama că o casă elegantă, cu mobile scumpe, cu candelabre de cristal şi covoare preţioase nu aduce, în lipsa unui zâmbet şi a unei priviri calde, a unei atingeri a palmei mamei pe umeri măcar, niciun strop de fericire în sufletul copiilor noştri. Nu aduce nimic în afara unui zâmbet fals, chinuit, timorat, umbrit de tristeţe. Ier eu aş da oricând canapeaua din sufragerie pe un zambet al copiilor mei!

_________

Foto: © viva.ro

5 Comments

  1. Îmi şi închipui cum copiii n-au voie să facă mai nimic să nu strice ceva…foarte, foarte trist.

    • Carla

      🙁 Da, exact aşa îmi închipui şi eu… viaţa într-o “colivie” poleită, în care totul e controlat şi permis cu limite, pentru a proteja obiectele din casă…

  2. dramy

    Perfect de acord cu tine…foarte superficiale si lipsite de caldura ambele fotografii cu doamna Sucu…parca nici nu ar fii mama lor,asa pozeaza,eleganta si majestuoasa insa distanta parca e palpabila…Bine,eu recunosc sincer ca o antipatizam pe Diana Lascarescu(actuala Sucu)oricum fiindca citisem cu ceva ani in urma ca ar fi fost la mijloc in divortul intre domnul Sucu si Camelia Sucu(cu care domnul mai are doua fete mari si dragute,alaturi de care isi facuse o familia inca din vremea studentiei si o avere cu Mobexpert si alte afaceri,lucrand cot la cot,insa apoi a ajuns instarit si plictisit la 40 de ani si ceva ,de fosta nevasta,s-a gandit sa se ,,debaraseze” de ea fara regrete si urma unui respect pt anii traiti impreuna…)Oricum,exemple din acestea se pot vedea la tot pasul,la Tv si in presa,sunt tot felul de ,,dive” si ,,vedete” care apar cu copiii ca si cand ar fi acestia niste trofee,pozand in mame fericite…imi amintesc cand a fost intrebata Daniela Gyorfi care e mancarea preferata a fiicei sale si daca are un cantec cu care adoarme,iar raspunsurile au fost,apoi despre cu ce ii place sa joace si a fost la fel de evaziva,dar a tinut sa specifice ca ea petrece muuult timp cu copilul,atunci cand nu are concerte de onorat si i s-a parut necesar sa o dea la 1 an jumate la gradinita sa invete engleza si alte lucuri utile…(((…Mie insa cel mai mila mi-a fost de fetita Monicai Columbeanu…chiar si inainte sa inceapa circul cu divortul si lupta pentru custodie,am vazut absolut intamplator o scena la Tv in care ea se pregatea pt o sedinta foto la Izvorani si fetita,micuta pe atunci,abia mergea a venit la ea sa o pupe si a fost indepartata de Monica cu cea mai mare seninatate pe motiv ca ii strica make-up-ul…Fara cuvinte.Asa ca dincolo de lipsurile si greutatile de zi cu zi,eu zic ca e mai bine,sa ai copii veseli,plini de viata,iubiti si mai ales doriti pentru ei insisi…dragostea adevarata se simte dincolo de ce pozezi,dincolo de cadouri si cuvinte mari ,iar copiii instinctiv stiu asta si de asta au nevoie …

    • Carla

      Dramy, chiar fără a cunoaşte dedesubturile vieţii private ale acestor personaje, mie fotografiile îmi transmit exact acelaşi mesaj: rece, impersonal, lipsit de căldură, fals, grandoman…

      Şi, cum spuneam, nu ştiu dacă eu aş fi altfel în postura de a avea o avere la picioare, însă cred că nu aş uita să fiu afectuoasă cu copiii mei, să le fiu mamă – asta însemnând să le fiu aproape, să le zâmbesc, să le pun la egalitate cu mine…

      Scena cu fetiţa Columbenilor, de care ai scris, mi se pare un alt exemplu perfect pentru cât de fadă, falsă şi lipsită de sentimente autentice este viaţa majorităţii “bogaţilor” cu care ne “mândrim” la tv. Sunt sigură că există oameni şi de o altă calitate, de o altă “clasă” a rafinamentului, care nu se expune mediei în acest fel şi care, poate (sper!), îşi creşte copiii altfel, cu alte valori, cultivând alt fel de relaţii de familie. Eu chiar aş vrea să văd şi astfel de reportaje la tv sau în reviste!

  3. roxana

    cit de timpit articol..cita rautate si invidie..si cit neadevar..eu o cunosc pe diana din liceu,tot ce a vrut a fost sa fie fericita..si nu stiu daca a reusit..cind vor intelege oamenii ca tre sa ne toleram.o femeie exceptional de frumoasa,care a avut ambitia de a iesi din conditia ei si a putut,a ales barbatii pe criteriul banilor pt ca a putut..si nu a fost niciodata o femeie usoara..in sua asa ceva e fff normal..si se ocupa de copii ei..

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.