Şi-am stat…

Jun 16, 2012 by Carla

Zilele trecute s-a întâmplat,  independent de voinţa mea, să trebuiască să fac un drum “fulger” până la Timişoara. Planul iniţial era să plec cu fetele, însă în dimineaţa cu pricina D. a avut o premoniţie sumbră (şi nu suntem genul acesta de oameni, culmea)… atât de sumbră încât, speriat şi apăsat de gânduri negre cum nu l-am văzut până acum, m-a convins să las fetele cu el, acasă. Spuneam că nu suntem superstiţioşi, însă n-am putut să nu mă întreb – dată fiind seriozitatea situaţiei – dacă nu e o imensă prostie să-mi “forţez” norocul în acest fel, ignorând poate un semn divin… prin urmare am decis să dau crezare “vocii” soţului meu.

În cel mai bun caz ar fi fost un drum extrem de solicitant nervos (din cauza discuţiilor de dimineaţă), o tensiune şi un stres de care chiar nu aveam nevoie pe parcursul a 300 km. Iată-mă, deci, la volan, lăsând acasă un soţ foarte sigur pe abilităţile sale gospodăreşti (desigur, cu instrucţiuni clare şi cu totul pregătit dinainte) şi două fetiţe adormite într-un somn liniştit, din care speram să nu se trezească plângând după mine (le explicasem înainte să adoarmă că mami trebuie să plece cu buni, dar că vine repede… timp în care ele se vor juca şi vor dormi cu tati).

Am ajuns în Timişoara după un drum fără evenimente şi, obosită, am căzut într-un somn ciudat şi greu ca plumbul, cu fereastra deschisă larg, cu pătura trasă până la gât şi în urechi cu răpăiala liniştitoare a unei ploi de vară… Cu mâna pe inimă mărturisesc că până dimineaţă nu am dus dorul fetelor absolut deloc. De fapt, nu-mi amintesc absolut nimic despre noaptea aceasta, prima complet liniştită, după mai bine de doi ani…

Credeam că mă voi trezi, din obişnuinţă… că voi asculta, în întuneric, foiala fetelor, că-mi va fi ciudat să nu mă înghesuie nimeni… că-mi voi face griji… Adevărul e că am dormit, probabil, neîntoarsă, altfel nu-mi explic amorţeala totală a oaselor, dis de dimineaţă. Şi sentimentul că “n-am fost acolo” timp de 7 ore.

Nu mă grăbea nimic… Bizar. Nu aştepta nimeni nimic de la mine – şi nu pot descrie mai bine de atât sentimentul acelui moment. Aerul rece al dimineţii, mirosul de ploaie, ciripitul unor vrăbii în apropierea ferestrei, lumina blândă ce-şi făcea loc pe la colţurile draperiei, camera goală (fără pătuţuri, fără masă improvizată de înfăşat, fără bagaje), liniştea casei… Şi, dintr-o dată, mi s-a părut că timpul s-a dat înapoi cu câţiva ani buni, întorcându-mă într-una din dimineţile “tinereţii” mele. Un déjà vu pe care l-am savurat preţ de mai bine de o oră, cu ochii în tavan, ascultând vrăbiile şi amintindu-mi sute de momente trăite în acea cameră, în acea viaţă de “dinaintea” celei de acum… O călătorie “înapoi”, atât de reală, atât de plăcută – ştiind că la orice clipire mă pot reîntoarce în deplină siguranţă în “prezent”! Iar în mintea mea (şi apoi pe telefon) s-a derulat, în tot acest timp, pe repeat, acceaşi melodie a tinereţii mele, una dintre my all time favorites.

Mai departe, întreaga mea zi s-a derulat cu aceeaşi bizară relaxare a omului care nu e aşteptat sau chemat niciunde, care nu se grăbeşte acasă, ai cărui copii nu plâng de foame (cel puţin nu în urechea sa) şi care are timp pentru orice. Un timp scurt, însă trăit intens, sub auspiciile unei totale libertăţi de a face doar ce-mi doresc eu.

Mi-am rezolvat rapid problemele birocratice, pentru ca apoi să mă bucur de o lungă cafea în compania unei bune prietene, savurând atât cafeaua şi priveliştea (de care nu mă satur niciodată) a Pieţei Unirii – cât mai ales discuţia despre bărbaţi (ai noştri, desigur! :P), am continuat cu o luuuuuuungă repriză de shopping dedicată fetelor mele (căci vocea conştiinţei începuse să se facă auzită, după câteva ore) şi am încheiat călătoria cu un drum relaxat spre Sibiu, intrând şi ieşind dintr-o ploaie capricioasă, cu vântul măturându-mi maşinuţa pe şoasea ca pe o frunză, cu muzica la maximum cum de multă vreme n-am mai făcut-o, cu melodii de suflet ascultate pe repeat kilometri întregi, cu dese opriri pe la casele ţăranilor ce vindeau la şosea legume, fructe şi zarzavaturi proaspete din grădiniile proprii…

Însă cireaşa de pe tort am servit-o pe dealul Coşeviţei (punctul cel mai înalt al judeţului Timiş), ca pe o delicatesă,  nimerindu-mă faţă în faţă cu un imens curcubeu, cu ploaia tachinându-mă odată la câteva minute şi cu o linişte extraordinară, tulburată izolat doar de către vâjâitul unei maşini pe şosea…

Şi-am stat…

Am stat poate mai bine de jumătate de oră. Am pozat cu telefonul (nu-mi explic cum mi-am putut uita acasă aparatul foto! :(), am respirat aerul răcoros, mirosind a iarbă udă… şi, ca şi cum mai aveam nevoie de o confirmare a faptului că acel moment era proiectat de Univers special pentru mine :P, pentru liniştea mea şi bucuria mea sufletească, am lăsat pe repeat melodia pe care tocmai o ascultam în momentul când în faţa mea se deschisese curcubeul.

Embrace me
Surround me
As the rush comes….

Embrace me
Surround me
As the rush comes
As the rush comes
As the rush comes
As the rush comes…

(p.s. După numai o zi şi jumătate de absenţă, la întoarcere, casa era într-un haos total! :D)