Nişte regrete
Am scris, am şters şi am rescris acest text de câteva zeci de ori, în ultimii doi ani. Pe măsură ce a trecut timpul m-am simţit tot mai departe, iar apoi din nou sufocată de toate aceste gânduri, ca şi cum aş sta la capătul unui pendul – aşteptând resemnată să-şi întoarcă braţul şi să mă pocnească din nou şi din nou şi din nou şi din nou… Am încercat să le alung, să le împac, să le uit; am învăţat să le fac mici, am găsit vrăji să le iert, am luat pastile imaginare pentru a reuşi să trăiesc cu ele… iar acum, prea obosită de atâtea frământări, încerc să accept că nu mai pot schimba nimic, nu pot întoarce timpul şi ceea ce am lăsat să mi se întâmple s-a petrecut, poate, cu un rost anume, care m-a adus aici, unde sunt acum. N-aş vrea să fie cu nimic altfel decât e, iar a continua să răscolesc trecutul nu e decât o dovadă de nerecunoştinţă pentru ceea ce am primit mai preţios în viaţa mea: fetiţele mele minunate…
În ultimele luni mi-au trecut prin faţa ochilor (şi a minţii) o mulţime de informaţii extraordinare despre sarcină, naştere şi alăptare, despre relaţia cu copilul – din momentul în care el prinde viaţă în burta mamei şi până când mama îl strânge în braţele sale, alinându-i plânsul cum numai MAMA o poate face… Am citit lucruri pe care nici nu le bănuiam, am înţeles adevăruri pe care mintea mea nici măcar nu le intuise atunci când aş fi avut nevoie de ele, am asistat virtual la experienţa unor naşteri “altfel” şi mi-am dărâmat o mulţime de mituri şi prejudecăţi din cauza cărora nu am putut fi o mamă atât de bună pe cât mi-aş fi dorit, la început.
Sunt acum mai liniştită sufleteşte? Nu. Dimpotrivă, mă simt uneori atât de săracă, atât de nedrept păgubită de o sumă de experienţe personale care ar fi putut întregi experienţa mea de mamă… Mă simt obtuză, dar totodată plină de o “înţelepciune” pe care nu am cu cine o împărtăşi.
Despre regrete, deci… despre greşelile pe care le-am făcut, punctual, din momentul în care am aflat că voi fi mamă şi până când am învăţat să fiu stăpână pe viaţa mea şi a copiilor mei.
Întâi simt nevoia să-mi asum un defect cu care trăiesc de când mă ştiu: acela de a-i judeca pe alţii cu superioritate, în virtutea unei “înţelepciuni părinteşti” furată din cărţi şi din simpla observare a celorlalţi. Am crezut mereu că ştiu cel puţin la fel de bine ca şi o mamă ce e bine pentru copilul ei. Faptul că am văzut crescând câţiva copii în jurul meu, că am participat la creşterea lor într-o oarecare măsură, că am simţit mereu că am un fler, o înclinaţie către copii şi îngrijirea lor, toate m-au făcut mereu să cred că pot înţelege şi judeca pe oricine, doar pentru că eu sunt deşteaptă şi intuitivă. Ei bine, adevărul e foarte departe de fumurile din capul meu. Aveam o rudă care-şi alăpta la cerere, oriunde s-ar fi aflat, băieţelul trecut de doi ani şi mi se părea complet deplasat, penibil, chiar dezgustător, toate acestea fără a şti absolut nimic despre alăptare. Aveam o prietenă care încercase să-mi explice de ce îi lasă fetiţei ei libertatea de a mânca doar atunci când cere, când îi e foame… şi eram revoltată în sinea mea că biata copilă nu mănâncă “la program”, crezând cu tărie că un copil e incapabil să-şi exprime nevoile, indiferent de natura lor. Aveam prostul obicei să nu accept niciun argument care contrazicea principiile mele şi mă enervam teribil atunci când cineva insista să-mi demonstreze contrariul.
Pentru toate acestea îmi pare rău. Pentru toate judecăţile de valoare, nerostite, dar gândite într-un fel mizerabil. Pentru că, în loc să învăţ din experienţele de viaţă ale mamelor din jurul meu, am ales să critic, să judec, să acuz, să subliniez defecte. Iar atunci când am avut nevoie să caut în memorie, să găsesc repere pentru neliniştile mele, n-am găsit în mine nimic.
Apoi îmi vine în minte perioada de sarcină, cu toate schimbările şi provocările ei… Am irosit atâta timp preţios citind despre evoluţia sarcinii, despre transformările de la o săptămână la cealaltă, despre dezvoltarea bebeluşilor pe parcursul celor 40 de săptămâni… fără a citi, însă, mai nimic despre ce se întâmplă “după”! Căci toate best-seller-urile din librării îţi explică în largi capitole despre cum să-ţi pregăteşti bagajul pentru maternitate, despre cum să îmbăiezi nou-născutul, despre cum să-l îmbraci şi să-l dezbraci, despre cum să recunoşti boli şi simptome – în loc să laşi medicul să facă asta, dar niciuna nu-ţi spune despre cât de înspăimântătoare poate fi naşterea într-un spital deloc “prieten cu copilul”, despre halucinantele zile şi nopţi de după, despre cât e de valoros să alăptezi – dar cât de greu, uneori, fără ajutor… Cărţile cu poze viu colorate, din care îţi zâmbesc bebeluşi roz, bucălaţi şi cu ochi mari albaştri nu-ţi arată imagini cu copii născuţi prematur, cu mame învineţite de plâns, cu asistente împietrite de indiferenţă, cu sâni însângeraţi de la prea multe încercări încrâncenate de a (s)mulge câteva picături de colostru, în loc să ţi se dea voie să-ţi pui copilul la sân şi să laşi natura să facă ce ştie ea mai bine…
Despre toate acestea eu nu am ştiut nimic, crezând cu infatuare că mie nu mi se poate întâmpla niciun rău, că voi avea o naştere ca la carte, că fetiţele mele gemene vor veni pe lume la termen – indiferent de statistici şi de pronosticul doctoriţei mele, că nu voi avea nicio dificiultate în a alăpta iar mai apoi sfârşind convinsă că gemenii nu pot fi alăptaţi decât în cazuri absolut izolate şi excepţionale, renunţând măcar să încerc cu adevărat. Am alungat, ca pe un gând rău şi cu acelaşi aer de superioritate, toate site-urile despre alăptare care mi-au căzut sub ochi; nu m-am informat deloc cu privire la naşterea gemenilor, la nevoile lor, la problemele ce pot să apară imediat după naştere, convinsă fiind că gândindu-mă la asemenea lucruri n-aş face decât să atrag asupra mea energii negative şi, totodată, iminenţa întâmplării unor lucruri rele de care credeam cu înverşunare că mă pot feri. Este, poate, o perspectivă oprimistă şi dezirabilă în perioada sarcinii, însă nu atunci când sarcina este gemelară şi implică o serie de dificultăţi despre care eram datoare să mă informez. Şi n-am făcut-o. Şi îmi pare atât de rău!
Am fost ignorantă şi am plătit, curând, un preţ usturător pentru această auto-suficienţă cu care am pregătit venirea pe lume a fetiţelor mele.
A venit momentul internării preventive… şi apoi dimineaţa în care un medic rezident, din exces de zel şi, probabil, din neştiinţă (inconştienţă), mi-a făcut un control cu tuşeu vaginal, rupându-mi membranele şi declanşându-mi naşterea prematură… Nu-i ştiu nici măcar numele! Nu ştiam ce face, nu am avut timp să reacţionez, nu m-am gândit nicio clipă că-mi poate face rău, deşi auzisem despre el că e fiul unuia dintre medicii “grei” ai spitalului şi că nu are o reputaţie prea bună printre asistente şi paciente. Tot gândindu-mă la ceea ce s-a întâmplat în acea zi, ajung mereu la punctul în care trebuie să accept că omul acela e marele vinovat pentru venirea pe lume, prematură, a copiilor mei. Mi-a fost mereu teamă de acest gând, am refuzat să-l acuz, am făcut în acea dimineaţă un “târg” cu Dumnezeu şi am promis că dacă totul va fi bine voi ierta răul ce mi s-a făcut! Nu ştiu, însă, dacă am făcut bine tăcând… oare spaima mea, decizia mea nu a afectat, poate, şi alte mame ce au urmat pe mâinile lui?! Dacă practicile sale profesionale, atât de îndoielnice, au făcut rău şi altor copii, rău mult mai mare decât nouă?! Dacă îl reclamam atunci, oficial?!… Dacă…?! Dacă…?!… Dacă fetiţelor mele li s-ar fi întâmplat ceva, aş fi murit cu acest om de gât.
Naşterea, aşa cum am trăit-o eu şi aşa cum am văzut-o acolo, în spital, mi-a rămas în minte exact aşa:
Uruguay?! România, la fel de bine!… Când şi de ce am ajuns să credem că este NORMAL ca naşterea să fie aşa?! De ce nu avem control asupra trupurilor noastre, de ce “ni se fac” lucruri fără a ni se cere acceptul şi fără măcar a ni se spune ce se întâmplă – în virtutea unor proceduri aproape barbare… de ce totul e atât de urât, de violent, de ne-natural?
Nu mai vreau să trăiesc aşa ceva niciodată. Iar naşterile în maternităţile noastre, fie că sunt vaginale sau prin cezariană, pentru mine nu mai au nimic NATURAL. Regret enorm că nu am ştiut nimic despre naştere, până să nasc. Regret că nu am ştiut să-mi controlez sarcina, să opresc lucrurile ce mi-au făcut rău, să pun întrebările potrivite şi să-mi protejez fetiţele mai bine de atât!
Şi nu reuşesc să nu mă mai întreb, atât de chinuitor… oare cum ar fi fost, oare cât de bine ar fi fost pentru fetiţele mele, dacă în primele lor săptămâni de viaţă aş fi putut să le strâng încontinuu la piept, în loc să le mângâi căpşoarele cu vârful degetelor, doar câteva minute pe zi?! Cât de mult ne-ar fi ajutat, pe toate trei, “să ne facem bine” şi să fim din nou împreună?!
Regret că pe parcursul celor şase săptămâni de spitalizare am crezut orbeşte în opiniile medicale conform cărora am un dublu motiv de a nu alăpta, având gemeni născuţi prematur, iar eu trebuie să mă concentrez doar pe a produce cât mai mult lapte de turnat în sticluţe, fiind o eroină dacă pot face măcar atât pentru copiii mei. Nu am ştiut că şi copiii născuţi prematur, oricât de mici ar fi, pot fi (şi trebuie!) puşi la sân, pentru a se deprinde cu suptul, pentru a simţi apropierea de mama lor şi pentru a stimula natural lactaţia… nu am ştiut cum să fiu aproape de fetiţele mele, cum să îmi fac simţită prezenţa, cum să le fac să ştie că sunt acolo, că le iubesc şi nu le-am abandonat…
Am fost victima tuturor miturilor despre alăptare! Am fost convinsă că alăptarea trebuie să doară – chiar dacă pe mine nu m-a durut efectiv, că nu pot produce lapte suficient pentru doi copii – chiar dacă mulgeam cantităţi mai mult decât suficiente pentru nevoile fetiţelor mele, că laptele meu nu le satură noaptea şi e mai bine să le dau supliment ca să le ţină de foame cele 4 ore “deprinse” în timpul spitalizării, că dacă mă mulg prea des nu reuşesc să produc destul lapte, că orice mănânc va afecta calitatea laptelui meu, că medicii ştiu cel mai bine cum e cu alăptarea şi au cele mai bune intenţii, că gemenii trebuie hrăniţi la program de 3-4 ore – altfel haosul mă va înnebuni, că puţin ceai le va potoli fetelor colicile şi le va păcăli foamea, că eu sunt de vină pentru plânsul lor şi laptele meu nu e mai bun decât cel praf, cel puţin din punct de vedere nutriţional…
N-am avut nevoie de mai mult de 4 luni ca să renunţ, voluntar, la “corvoada” laptelui matern. Nopţile şi zilele nedormite, disperarea de a nu ieşi din PROGRAM, plânsetele nesfârşite pe care am încercat să le alin cu suzeta şi cu lapte praf, în locul unui somn bun cu fetele în braţe şi a unui sân oferit chiar şi numai în loc de suzetă… zecile de ridicări nocturne la pătuţuri, acolo unde fetiţele mele sufereau de colici, abandonate unor aşternuturi frumos brodate, continuând probabil angoasa primelor săptămâni trăite în incubator, departe de mine, mama lor, separarea lor în două pătuţuri, ca să nu se “deranjeze” una pe cealaltă şi, implicit, pe noi… Cum am putut să cred că e bine ceea ce fac? Am crezut, sincer, că hrănirea la program, suzeta, plânsul controlat şi puţin “ajutor” cu lapte praf vor face regurile jocului, iar pe mine mă vor scoate din impas… Am crezut că pot alina plânsul fetiţelor mele cu o simplă îmbrăţişare, că adormitul în braţe le va răsfăţa iar pe mine mă va cocoşa (m-au cocoşat, în schimb, sutele de ore petrecute aplecată peste gratiile pătuţurilor), că dacă le iau cu mine în pat “se învaţă” acolo şi nimeni nu se mai poate odihni, că un biberon cu lapte matern face toată treaba iar aportul nutriţional e tot ceea ce contează pentru dezvoltarea fetiţelor mele, că “uite ce leneşe sunt şi ce puţin sug la sân înainte să adoarmă!” şi “uite ce bine mănâncă din biberon, tot laptele!” şi “uite că se dezvoltă foarte bine şi aşa!…”
N-o să pot niciodată să-mi recunosc greşelile acelor prime luni. Nici măcar faţă de mine însămi. Fusesem atât de adânc îndoctrinată că nu pot face mai mult, iar aceste scuze serveau atât de bine mustrărilor mele de conştiinţă! Acesta e cea mai mare durere a mea… cea mai adâncă, cea mai de nevindecat…
Regret că nu am avut încredere în mine, că mi-a fost teamă să-mi înving prejudecăţile, că am preferat să fiu riguroasă în loc să fiu instincală, că mi-am ascultat raţiunea, nu simţirea… Regret că n-am fost EU, aşa cum ar fi trebuit să fiu!
Şi alte atâtea mici alte regrete! Că am mâncat haotic, că m-am îngrăşat după sarcină mai mult decât în timpul ei, că am investit timp şi resurse în oameni nepotriviţi… regret că în loc de linişte şi un somn bun am preferat să menţin o riguroasă curăţenie în casă, că mi s-a părut mai benefic să mă mulg în neştire în loc să încerc să alăptez, că am fost prea oarbă ca să cer ajutor real, că am luptat singură cu extenuarea, cu depresia post-partum, cu toate întrebările rămase fără raspuns…
O foarte proaspătă mămică de gemene mi-a spus astăzi aşa: “şi doamne, cât te mai admir!“… M-am simţit ca o hoaţă, am simţit că fur altor mame din ceea ce ar trebui să fie împărtăşirea sinceră a unei experienţe de viaţă atât de importante, că trunchiez adevăruri dureroase, dar atât de valoroase atunci când primeşti în mâini soarta unui copil… A fost impulsul de care aveam nevoie pentru a-mi asuma toate aceste greşeli şi pentru a încerca să vorbesc despre ele… Dincolo de toate acestea, cred şi simt – împăcată cu mine însămi – că mi-am crescut fetiţele cât am putut eu de bine şi de frumos. Dar nu pot să nu mă întreb, în răstimpuri: oare cum ar fi fost dacă aş fi ştiut să fac mai mult?!
Related Posts
-
Warning: file_exists(): open_basedir restriction in effect. File(/var/www/clients/client2/web5/web/wp-content/uploads/et_temp/wbw2012logo-142089_40x40.jpg) is not within the allowed path(s): (/home:/usr/lib/php:/usr/local/lib/php:/tmp:/var/cpanel/php/sessions/ea-php74:/usr/local/lsws) in /home/jocurbanro/public_html/wp-content/themes/Magnificent/epanel/custom_functions.php on line 1020
Săptămâna Internaţională a Alăptării
Posted on Aug 1, 2012
-
Dicţie
Posted on Dec 15, 2011
-
Măzărichile și Maia
Posted on Aug 21, 2010
-
Din suflet, cum nu am spus-o nimănui niciodată.
Posted on Aug 14, 2010
Tags
Share This
Te citesc de mult Carla, dar e prima oara cind comentez. Am simtit nevoia sa te assigur ca ai doua minuni de fetite care au crescut armonios si au fost inconjurate de dragoste nelimitata, si se vede din poze, din povestile tale… Citi copii au sansa asta? Ca si mama, ca si parinte le-ai oferit tot ce au au nevoie emotional si afectiv… Ca si mama iti inteleg regretele, cred ca orice mama se intreaba cum ar fi fost daca…? Si eu n-am reusit sa alaptez, desi la al doilea baiat mi-am facut tema, tot n-am reusit. Si eu n-am avut nici-un control asupra nasterilor si am urmat orbeste ce a zis medicul si orice semn de intrebare legat de comportamentul celui mic l-am legat de nasterea lui grea si neoxigenarea lui. Ma regasesc mult in postul tau, am trecut si eu prin starea asta.. E normal sa-ti pui o groaza de intrebari, dar te rog nu te invinovati. Uita-te la fetitlele tale in ochi si fii convinsa ca nu se putea mai bine. Ai facut totul si mai mult!
Gabi, îţi mulţumesc pentru cuvintele calde şi îmi pare rău că ai trecut şi tu prin momente de acest fel. Ştiu că nu-şi au rostul regretele, nu mă gândesc la lucrurile acestea decât uneori, dar în acele momente mă întristează la fel de tare ca şi cum s-ar fi petrecut chiar ieri. Tot ce pot face este să-mi ascult instinctele mereu şi să le ofer fetiţelor mele tot ce am mai bun, întotdeauna…
Trebuie sa te ierti si sa te impaci cu tine. e primul pas extrem de important. Si nu ai fost o mama rea facind toate aceste greseli, pe care toate le-am facut, dar doar unele le recunosc, in primul lor insile si apoi public. Ai fost MAMA. Si esti asta. Si stii si simti si ai spus-o si tu la final. Si nu te mai gindi cum ar fi fost daca… fiindca nu asta e important. Poate acum pierzi timp pretios gindindu-te cum ar fi fost daca faceai ceva din tot ce regreti si ratezi ceva din prezentul imediat al fetelor tale sau al tau personal sau al vostru ca familie. Nu mai purta grija zilelor trecute, nu o aduce pe cea a celor viitoare, bucura=-te si ocupa-te de prezent. e cel mai important. esti linga ele, ele simt iubirea ta, tu traiesti prin ele si pentru ele si adevenit o fiinta completa cu ele. Nu-ti sciu ca sa te incurajez, ca nu cred ca ai nevoie de asta, ci ca sa-ti spun ca si eu am facut ca tine, ca si eu m-am judecat si ma urasc pentru multe pe care le-am facut cu primul copil, si de 2 luni il am pe al doilea, si ma trezesc uneori mergind pe acelasi drum. desi am zis de nenumarate ori ca nu voi mai putea face aceleasi greseli, ca o sa fiu mult mai atenta, mult mai… Dar uneori natura nu ajuta pe cit am vrea noi si cu asta nu ne putem lupta. orice am face si orice ar scrie in carti si orice ar zice gura lumii. Si sa stii ca si eu te admir, ba chiar mai mult, acum dupa ce ai scris postul asta. Si mi se pare ca esti un model de urmat in f f multe privind cresterea fetitelor tale. Sa fiti sanatoase. cu drag, corina
Corina, e curios… într-un fel, sunt împăcată cu mine, ştiu că am făcut tot ce puteam în acel moment. Furia mea vine mai mult din faptul că alţii m-au “ajutat” să fac aceste greşeli, mă refer la medicii şi asistentele care mi-au spus zilnic că n-o pot, că nimeni nu poate, că scopul meu e altul etc. Iar apoi mă gândesc că, totuşi, am capul meu pe umeri şi puteam să mă informez singură, mult mai bine decât am făcut-o… şi tot aşa.
Acum doar prezentul contează, întradevăr. Însă trecutul îşi are locul lui, mă opreşte când şi când din drum, mă întoarce spre aceste gânduri – poate tocmai pentru a putea valoriza cât mai mult sănătatea şi dezvoltarea armonioasă a fetiţelor mele şi pentru a fi o mamă cât mai bună pentru ele, acum şi pe viitor…
carla, nimic nu e intamplator pe lumea asta. si simplul fapt ca-ti pui aceasta ultima intrebare (care ascunde in spatele ei alte multe intrebari si framantari) te face cea mai buna mama pentru fetitele tale.
eu am ajuns la concluzia (sau poate asta e modul meu de resemnare) ca e firesc sa trecem prin astfel de lucruri, lipsa experientei isi spune cuvantul. sigur, firesc in anumite conditii, intr-un anumit context, intr-o anumita tara… iti impartasesc gandurile cu privire la nastere si alaptare. tu ai rezistat 4 luni, eu doar 2:(. in, in cazul meu, nu le (mai) numesc regrete. si nu mai fac asta, intrucat am realizat ca asta ma doboara si ma tine pe loc, intr-o lume intunecata si mult prea indepartata de dragii mei huni. cred, sper ca mi-am invatat lectiile, incerc sa impartasesc si altora ce cred ca am invatat eu, pun deoparte pentru cand (si daca) va mai fi vreodata cazul. incerc sa nu ma mai consum, sa las totul in urma. sa gandesc pentru acum si pentru maine, cat mai pozitiv cu putinta. pentru huni.
iti doresc sa poti face acelasi lucru sau lucrurul acela, oricare ar fi el, care te va face pe tine sa te simti cu adevarat impacata cu tine insati! te imbratisez.
Luminiţa, am speranţa că pot compensa lipsurile de la început încercând să fiu, mereu, cea mai bună mamă pentru fetiţele mele…
Aştept şi eu ziua în care să pot pune toate aceste gânduri deoparte, pentru totdeauna, reuşind să mă împac cu ceea ce nu mai pot schimba. Doar atunci, în sufletul meu, îmi voi găsi cu adevărat liniştea interioară. Liniştea aceea personală, nu cea dată de împlinirea mea ca mamă sau soţie, ci aceea de om…
Te admir din tot sufletul! Pentru sinceritate,pentru daruire,pentru neputinta,pentru tot!
O mama
Îţi mulţumesc. Sunt copleşită de atâtea gânduri bune, sper ca toată această energie pozitivă să se întoarcă la fiecare dintre voi!
O parte din regretele expuse de tine le impartasesc si eu. Si asa cum cred ca mi-ar face bine mie sa le aud iti spun tie urmatoarele: nu crezi ca prin tot ce vei face de acum incolo pentru mazarichi poti spala toate cauzele acelor regrete? Eu cred ca da. Mai avem timp pana la sfarsitul zilelor noastre sa le fim copiilor nostri cele mai bune mame posibil. Nu lasa sa mai revina si sa te amareasca intrebarea din final, ok? Asta incerc si eu in fiecare zi.
Ceska, sunt absolut convinsă că ceea ce fac şi visez pentru fetiţele mele va compensa ceea ce le-a lipsit la naştere… Am o viaţă înainte să mă ocup de această “reglare de conturi”! 😉
Îţi doresc şi ţie mult succes în luptele cu propriile tale regrete… şi îţi spun şi eu ceea ce ştiu că oricui îi place să audă, aşa cum mi-ai spus-o şi tu: suntem cele mai bune mame pentru copiii noştri! Negreşit!
Draga mea, eu mi-am alăptat copilul 1 ani şi 7 luni şi am avut de luptata cu o armată de prejudecăţi şi de “binevoitori”. Marele meu noroc a fost lamaze-ul care nu mi-a dat curaj să nasc natural dar mi-a dat curaj să nu ascult pe nimeni decât pe mine însămi referitor la alăptat. În maternităţile româneşti se trâmbiţează pe toţi pereţii alăptarea la cerere dar de fapt toate asistentele şi neonatologii îţi impun programul de 3 ore. Ce porcărie macabră! Aproape că intrasem şi eu în jocul lor în maternitate. Noroc de asistenta Lamaze pe care am sunat-o şi care m-a ajutat şi cu furia laptelui. Mi-am zis şi i-am zis: hey, am uitat chiar tot ce am învăţat! Şi eu m-am chinuit luni întregi să alaptez şi apoi să pun copilul la loc în pătuţul lui. “Să nu cumva să se înveţe copilul cu noi în pat”. Altă prejudecată prostească. Copilul meu are 3 ani şi am să-l las să doarmă în patul lui când va dori el şi când se va simţi suficient de independent să facă asta. Deja a început să se retragă deseori în pătuţul lui. Nu-ţi mai face mea culpa, toţi cădem în plasa prejudecăţilor celor din jur! Important e ca fetiţele tale să simtă ACUM cât de mult le iubeşti.
Am cazut si eu in plasa formulei pt. ca era folosita in maternitate drept supliment. La mine suplimentul era mai mult laptele matern. Mi-am alaptat fetita pana la 2 luni si un pic, pt. ca fata a inceput sa aiba preferinte si pt. ca ii venea mult mai lejer laptele din sticluta a renuntat la san. Isi facea greata si ne chinuiam mereu. Nici eu nu mai aveam foarte mult lapte de la suptul deficitar, dar mai ales pt. ca am cazut si eu in plasa “asta nu ai voie sa mananci”, mi se parea ca nu am prea multe optiuni asa ca incet, incet mi-am pierdut si pofta de mancare. In schimb nu am rezistat tentatiei sa nu o iau in pat cu mine.O saptamana a stat in covatica de la carucior la doi metri de patul meu si ma trezeam o data pe noapte sa ii dau sa manance. Deoarece mi s-a parut o prostie sa alaptezi copilul la program, i-am dat la cerere. Mie nu mi-a placut niciodata sa fiu fortata sa mananc asa ca nu mi-am obligat fetita sa faca acest lucru. De la doua saptamani am pus covatica in pat langa mine ca sa fiu mai aproape de ea si sa o mai verific peste noapte. Dupa ce a mai prins putere, si dupa ce mi-am format si eu un somn mai usor si grijuliu am luat-o in pat cu mine la o distanta considerabila, sa nu cumva sa ma intorc pe ea. Acum avem trei luni si dormim peste tot: in patul mamei, pe coltar, in scaunul masinii, in patut. Stiu ca e riscant cu cat creste sa doreasca sa doarma numai in prezenta unui adult, in speta a mea, dar nu am emotii. Las lucrurile sa decurga natural. Respectul fata de parinti si bunul simt nu se invata tinand la distanta copiii sau privandui de afectiune.
Gina, îmi pare rău că ai abandonat ideea de a alăpta, dar îţi înţeleg foarte bine argumentele, eu finnd trecută prin aceeaşi încercare: preferinţa fetiţelor mele pentru biberon, în locul sânului… În cazul tău, din fericire, ai ştiut să repari alte lucruri care poate ar fi dăunat relaţiei dintre tine şi fetiţa ta: ai renunţat la mesele la program, ai avut inspiraţia să o iei mai aproape de tine… şi înţeleg din rândurile tale că sunteţi bine, că simţi că ceea ce faci este natural pentru tine şi bebeluş. Aşa cum ar trebui să simtă şi să se simtă orice mamă, la câteva luni după naştere… Vă doresc multă sănătate şi numai bine!
Alina, când eu am criticat “la cald” această mare şi gogonată minciună a “spitalului prieten cu copilul” am fost acuzată de mai multe mame “binevoitoare” că sunt o mironosiţă, că am aşteptat să mi se ofere laptele “mură-n gură”, că proastă trebuie să fiu că am aşteptat să mă mulgă asistentele, în loc s-o fac eu, cu mâna mea… că nu aveam ce căuta noaptea pe coridoarele maternităţii şi că aşa îmi trebuie, să nu am lapte, pentru neruşinarea mea şi aerele mele de mare doamnă… şi că în maternităţile de stat din România este cât se poate mai bine şi normal.
Ne caracterizează, ca naţie, aceste principii grobiene de autosuficienţă.
Aceşti medici, asistenţe, moaşe şi femei de serviciu ale maternităţilor sunt oameni ca noi. Înguşti, ignoranţi, nepăsători, neştiutori, dezinteresaţi. Probabil întradevăr avem prea mari aşteptări de la aceşti oameni într-un moment în care tot binele nostru şi mai ales al copiilor noştri proaspăt născuţi stă doar în puterea noastră de a ne asculta instinctele şi, în cazurile fericite, de a ne baza pe informaţiile corecte dobândite anterior.
Un caz fericit, din ceea ce povesteşti, eşti tu… ai avut înţelepciunea de a participa la un curs Lamaze, care apoi ţi-a fost atât de util. Câte însă din viitoarele mame participă la astfel de cursuri… sau ar participa, chiar şi dacă ar fi gratuite şi la îndemâna oricui?!
Eu, din nefericire, n-am făcut-o… Din comoditate, din lipsă de chef şi timp, din prejudecata că acele cursuri de “Şcoala Mamei” din oraşul meu nu sunt altceva decât o altă şcoală românească unde îţi pierzi timpul şi banii pe nimic, din infatuarea că n-am eu ce învăţa de acolo, din certitudinea că eu nu trebuie să mă pregătesc nicicum pentru naştere, impunându-se cezariana din motive medicale.
Asemeni mie, probabil chiar în clipa aceasta atâtea alte femei se luptă cu regrete de acest fel…
Este in fisa postului sa avem regrete si sa credem, privind in urma, ca puteam face totul mai bine. Mai bine, perfecte nu vom fi niciodata, si e logic sa fie asa, ca mame ne-am nascut deodata cu copiii nostri, crestem si invatam alaturi de ei. Important e sa avem astfel de introspectii si sa ne asumam greselile, te asigur ca nu multa lume ar putea scrie un post ca acesta.
Candva, o mama care este foarte AP mi-a spus ceva foarte important “iarta-te pe tine ca sa poti sa ai intelegere pentru copil”
Te imbratisez, m-ai impresionat, recunosc:)
Andra, n-am avut putere multe zile să răspund acestor comentarii atât de calde şi de încurajatoare… Însă acum, obişnuită cu tot acest bine sosit de pretutindeni, mă bucur că am ales să-mi fac această “exorcizare” publică, pentru că fiecare îndemn la iertare primit este o confirmare a faptului că e omenesc să greşim, chiar şi în acest fel… şi e rezonabil să ne iertăm, la un moment dat, pentru propriile greşeli.
Te îmbrăţişez şi eu, mulţumesc!
Sînt copleşită. Ai scris aproape tot ce aş fi scris şi eu într-un text căruia îi dau tîrcoale de trei ani şi ceva. Acum, mai mult ca niciodată, pentru că aştept al doilea copil, simt nevoia să-l scriu. Îţi mulţumesc mult, mă ajută enorm să ştiu că n-am fost singură în naivitatea (optimismul, încrederea, trufia) mea. Nu-mi dau seama dacă asta te poate ajuta cu ceva, dar sînt sigură că, pe orice altă cale, ai fi ajuns acum tot aici: la a fi cea mai bună mamă posibilă pentru fetele tale. Mă bucur că am dat peste textul ăsta.
Ce frumos ai scris si tu, Alexandra!
Carla, totu-i bine cum e acum! Acum sunteti fericite, sanatoase, iubite 🙂
Elena, totul e bine, da… 🙂
Ai spus perfect: suntem sănătoase, fericite, iubite… Nu-mi doresc nimic mai mult!
Alexandra, îţi mulţumesc şi eu pentru cuvintele frumoase. Mă bucur că, astfel, te-am descoperit şi eu, la rândul meu. Am răsfoit pe fugă blogul tău, am zâmbit nostalgic la citirea bileţelelor din familie, m-am înfuriat teribil pe “domnul” R şi… sper să am cât mai curând timp să cotrobăi prin căsuţa ta virtuală, mi-a plăcut mult să te citesc!
Zile frumaose de sarcină îţi doresc… şi cât mai puţine supărări!
Ai fi facut alte greseli. Si nu te teme, ai sa mai faci si de-acum inainte.
Nu te mai biciui, e important sa fii alaturi de ele, meseria de mama nu se termina niciodata. Viata e formata din imperfectiuni si frumusetea consta in a le integra si accepta, pentru a merge mai departe cu bucurie.
Sabina… să mă tem, să nu mă tem… vai, cât mă tem, de fapt! Mi-amintesc de mine, de prostiile copilăriei mele, de greşelile alor mei… şi nici nu mă pot gândi la ce m-aşteaptă… Sper doar să am puterea şi luciditatea de a trece cât mai uşor peste supărări şi tristeţi, pentru a mă bucura cât mai deplin de frumuseţea vieţii noastre…
Te îmbrăţişez, mulţumesc!
Carla,sper sa nu te superi pe mine fiindca sunt si nu sunt de acord cu tine in randurile de mai sus…imi pare rau pentru tine si pentru toate mamicile ce au avut parte de experiente,,urate” legate de ceea ce ar fi trebuit sa fie o experienta de neuitat,aceea de a-ti aduce pe lume copiii…si marturisesc,cu toata sinceritatea,ca si eu desi fac parte din acest sistem medical,am trait ca pacienta tot o experienta urata si nimic nu a fost cum ma asteptam,cum ar fi fost firesc…pt ca desi medical stiam ce ma asteapta,nu poti fii pregatita pt atitudini neprofesioniste si oameni care din rutina,frustrari si indiferenta,uita sau nu le pasa…sa se comporte cum ar trebui si sa ne ajute sa nastem ,indiferent de metoda,natural si ,,usor”…Eu am ales sa sterg toate acele chestii urate traite atunci pt ca nu au depins de mine si sa imi amintesc doar minunea de a o avea pe fetita mea…Despre alaptare,sunt pentru ,din toata inima si recunosc ca nu e usor,insa tot sincer iti marturisesc ca m-am saturat sa aud mame care se cred,,eroine” fiindca au alaptat la san 1 an sau 2,care se cred superioare celorlalte si care nu pot concepe ideea ca,din diverse motive,uneori medicale sau ce tin de corpul fiecareia,alte mame nu au putut sa o faca…si nu au asta din comoditate sau alte motive…Ca nu e o rusine,ca nu esti mai putin o mama ,,buna” si ca nici nu ai privat copilul de ceva atat de benefic doar fiindca ai ales calea cea mai usoara…Eu nu am avut lapte de la inceput pur si simplu,am facut injectii cu oxitocina pt stimularea lactatiei,bebele meu era tinut cu un etaj mai sus de salonul meu pt ca era la prematuri( a fost nascuta aproapela termen insa cu o greutate mica ,de 2,5 kg),plangeam sa imi fie adusa si desi eram operata (cezariana indicata de dr din cauza ca ca bebelusa mea nu a mai crescut in burtica in ultima luna de sarcina)mi s-a spus ca trebuie sa urc eu la ea cand voi putea,ca daca oricum nu am lapte deloc la ce imi trebuia sa imi fie adus copilul etc…Ideea e ca am pus-o la san imediat ce am avut colostru,am alaptat aproape 3 luni dar fetita mea nu se satuta la nici o masa cu cantitatea de lapte din sanii mei…am incercat si mulsul,am tinut regim si am incercat ce am putut pt a-mi stimula lactatia ….si intr-un final am inteles ca e ok si necesar sa ii completez masa cu formula pt ca un bebe atat de mic oboseste mai repede la san si era important sa ia in greutate,nu sa fiu eu o mama eroina care alapta exclusiv…Asta e experienta mea,repet sunt pt alaptat,mi-am dorit asta,mi-a placut sa o fac si mi-a placut sentimentul de a o avea la piept hranind-o,insa nu a fost o alegere a mea,sunt lucuri ce nu depind in exclusivitate de noi si de puterile noastre si frustrarea nu mi-ar servi la nimic,iar eu cred ca copilul meu e la fel de apropiat si simte cat de mult o iubesc si daca nu am putut sa duc pana la capat aceasta misiune,de a o alapta…Asa ca,Carla,nu vreau sa para ca te contrazic,dar poate ca in acel moment nu ai putut face mai mult si asta nu inseamna ca ai gresit cu ceva…erau doua bebeluse nascute prematur,foarte mici,ce trebuiau oricum hranite si cu formula fiindca efortul de a suge la un san care nu avea foarte mult lapte,ar fi fost prea mare pentru ele…gandeste-te si asa si fii impacata cu tine…Sigur ca greseli am facut si facem toate,dorind doar binele copilasilor nostri,insa din ele invatam si invatam zi de zi,alaturi de ei,cum sa fim mame,ceea ce ce nici o carte,vreun articol bine documentat sau vreun psiholog nu te poate invata…
Dramy, ştii că nu puteau să mă supere cu nimic rândurile tale…
Sunt conştientă că fetiţele mele, ca şi alţi copii prematuri, au fost în situaţia specială de a nu se putea hrăni la sân prin propriile puteri, iar condiţiile în care am născut eu, similare cu ale tale, m-au împiedicat să particip activ, cu lapte matern, la hrănirea lor, în primele zile de viaţă. Nu speram să le pot alăpta eu explusiv, dar puţin “exerciţiu” zilnic, încă din primele zile de viaţă, ne-ar fi fost tuturor de folos… lor pentru apropierea de mine, iar mie pentru apropierea de ele şi stimularea lactaţiei…
Am primit, în schimb, o sumă de interdicţii absolut aberante! Nu mi s-a permis alăptarea la sân decât după depăşirea greutăţii de 2 kg, adică după aproape o lună de la naştere… copiii ne erau aduşi 15 minute pe zi, la două mese din zi… iar eu, având gemene, primeam fiecare fetiţă doar o dată pe zi. După fix 15 minute pe ceas copiii ne erau realmente smulşi din braţe, de la sân, chiar dacă tocmai prinseseră sânul şi începuseră să sugă cu adevărat… Nu pot descrie o frustrare şi o descurajare mai mare!!! Şi de ce?! Pentru că eram într-un loc steril, unde mesele se serveau exclusiv la program, între mese copiii fiind lăsaţi să plângă cu orele, singuri în “celulele” lor, indiferent de motive (foame, colici, teamă, orice!)… acum mi se pare de neiertat o asemenea abordare a relaţiei mamă-copil, acum poate aş avea curajul ca la 2 kg să cer externarea pe propria răspundere, pentru a-mi construi o altfeld e relaţie cu fetiţele mele… Atunci, însă, singurul lucru pe care îl simţeam era teama să nu li se întâmple ceva rău feelor mele, teama să nu supăr vreo asistentă care apoi – în orbirea şi răutatea ei, astfel intuită de mine – să se răzbune pe cele mici în vreun fel… Câtă umilinţă, cât de amare îmi sunt acele amintiri!
Nu mi s-a dat nicio şansă reală să repar startul naşterii premature a
fetiţelor mele, nu am fost ajutată cu nimic… dimpotrivă! Am fost sistematic umilită şi descurajată total…
Şi eu susţin alăptatul, dar nu cu orice preţ. Şi nu judec pe nimeni care nu a reuşit să facă asta, sau a abandonat prea uşor “lupta”… Fiecare face cum simte. Eu, însă, simt că aş fi putut face mai mult. Dacă aş fi avut susţinerea necesară, dacă aş fi fost altfel încurajară să fac asta. De aici marile mele regrete…
Multumesc pentru acest articol…intr-o anumita masura am trait ceva de genul asta, si traiesc oarecumva regretele de a nu fi “citit”, “documentat” cum trebuie, am ajuns sa accesez informatii utile si naturale si normale abia cand la al doilea copil era sa se intarce singur la 6 luni si atunci am vazut ca se poate si ALTFEL. Da, am dormit cu copii, am incercat sa alaptez dar nu am reusit exclusiv, am facut si lucruri bune dar puteam MUUULT mai mult si mai bine si sa fiu relaxata si impacata cu mine, pt ca in anumite aspecte nu sunt. In prima sarcina am lucrat ca o nebuna si in loc sa ma ocup de sufletul care il voi aduce pe lume citeam cum zici tu doar ce am de cumparat sau cum mai arata puiul din burta, am multe multe regrete si nasterile, induse medical (ma rog m-am lasat pe mana medicului cum s-ar zice), perfuzii si tot tacamul care m-au lasat cu depresii. Si eu caut o solutie ca sa trec peste asta, sa ma vindec si iert, am gasit oarecumva o solutie, impart cu oricare mamica sau viitoare mamica “greselile” mele, ma uit la fetitele mele superbe si ma bucur de ele si imi tot zic ca regretele nu ajuta la nimic caci nu pot intoarce timpul, maxim infecteaza viitorul. Incerc zi de zi sa ma iert, sa ma concentrez pe viitor, sa imi iert ignoranta si comoditatea de care am dat dovada, sau nici nu stiu cum sa o numesc…In vinerea mare am primit o lectie de viata, deloc intamplator zic eu, printr-o anumita conjunctura am ajuns sa cunosc o mama de 55 de ani care isi ingrijea fiica handicapata de 33 de ani, care se afla la stadiul unei fetite de 4 luni, pampers, mancare pasata, scotea doar sunete, etc. Starea ei se datora unei nasteri groaznice cu forcepsul, asa a ajuns copila in acest hal.M-am infiorat efectiv, intr-un fel foarte ciudat mi s-a facut rusine pentru toate lucrurile din trecut pentru care sunt nemultumita si cumva mi s-a mutat focusul pe prezent si viitor. Am multumit lui Dumnezeu pentru ce am, fete sanatoase si superbe, inteligente si chiar daca imi pare rau de fiecare sticla de LP completare care mi s-a zis sa dau pt ca nu iau in greutate, de fiecare ocazie cand poate nu am fost cea mai zen mama, ca la prima am incercat sa o invat in patut o perioada insa nu am reusit si dorm amandoua cu noi in pat demult, ca m-am simtit multa vreme vinovata pt asta in fata prietenilor nostri, ca uneori a contat mai mult parerea altora in afara de instinctul nostru, ca am vaccinat, ca…am o lista luuuuunga de tot si aproape ca imi doresc inca un bebe pentru a avea sansa de a “repara” toate regretele mele, dar sotul meu imi zice de multe ori ca pierd din vedere lucrurile cele mai importante, rezultatul eforturilor mele uneori gresite este totusi atat de bun!
iti multumesc pentru acest articol, sinceritatea asta care mi-a atins o coarda f sensibila..multumesc
Erika, îţi mulţumesc şi eu, pentru tot ce ai scris aici. Eu personal mă regăsesc perfect în rândurie tale, cu singura deosebire că nu am avut (încă) prilejul unei “deşteptări” la timp, pentru a îndrepta unele lucruri ce mergeau strâmb şi pe care nu înţelesesem să le opresc.
Lecţiile de viaţă asemeni celei primită de tine au darul de a ne trezi, de a ne întoarce la lucrurile pozitive care ni se întâmplă în viaţă… eu cred, însă, că e bine să ne nu uităm greşelile cu totul, pentru a nu le repeta, pentru a învăţa din ele ceea ce trebuie să învăţăm…
Îţi doresc să te bucuri în fiecare zi de fetiţele tale şi să ai cât mai puţine regrete şi cât mai multe împliniri!
Draga Carla o parte din regrete le impartasesc si eu ca si tine insa totodata m-am gandit de multe ori ca nicio mama nu este perfecta si nu le stim pe toate pana nu le traim.Exact ca si tine inainte sa am un copil si chiar gravida fiind eram foarte dura la nivel de educatie si nu numai a unor copii din jurul meu insa acum traind efectiv imi dau seama ca nu se aplica mare parte din ce citesc pentru ca difera foarte mult de fiecare copil in parte.Chiar si acum fac greseala asta ( si mi-am impus sa n-o mai fac) si anume sa dau sfaturi sau sa judec diverse mamici care au copii mai mari pentru ceea ce vad pentru ca e foarte posibil sa fac si eu acele lucruri.De ex o aveam pe I mult mai micuta si am vazut in parc un copil in jur de 2 ani tavalindu-se pe jos ca nu i se dadea ce vroia si la un moment dat mamica lui ii face pe plac numai sa taca din gura, pe moment am judecat-o pentru ca a cedat insa recunosc ca de cateva ori am mai facut-o si eu din dorinta de a stopa criza ei de plans si de tavalit pe jos.Deci….pana nu traiesti nu stii degeaba citesc si iar citesc cand ma aflu intr-o anumita situatie actionez instinctiv.E o vorba” Nu cartile cresc oameni, ci mamele.” (August Strindberg)
Oana, mi-a plăcut mult afirmaţia despre mame şi cărţi, deşi cred că multe mame fac greşeli tocmai pentru că nu au citit cătţile potrivite! 😛
Eu cred că din cărţi poţi învăţa o mie de lucruri, la fel ca şi din experienţa altor mame. Însă sunt lucruri despre care nu scrie nici în cărţi şi despre care nici mamele din jur nu îndăznesc să-ţi vorbească. Iar atunci când ele se întâmplă te trezeşti în faţa unor decizii pe care le iei fără a înţelege de ce o faci şi drama vien din faptul că nu le poţi lua bazându-ţe pe instinct, pentru că instinctul nostru este demult alterat social… Instinctul este sufocat de multitudinea de informaţii stocate în minte involuntar, de-a lungul vieţii… cel puţin pentru mine aşa a fost.
Fetiţele mele au deja mai mult de 2 ani şi încă sunt incapabilă să-mi urmez instinctul, de multe ori… tentată fiind să fac aşa cum “am fost învăţată”. Aici se dă marea mea luptă, pe asta mă concentrez mereu…
buna Carla,desi am trait intr un alt fel de sistem,unde mi s a pus copilul la san imediat ce s a nascut,care a dormit langa mine de la bun inceput…..si cu toate cunostintele pe care le-am avut si am fost invata si indrumata ,tot n am reusit sa alaptez!… ce vreau eu de fapt sa ti zic,ca astfel de intrebari,regrete,indoieli cred ca avem toate mamele,indiferent cat de bine/mult ne straduim sa facem totul….daca ai fi incercat sa le alaptezi si n ai fi reusit(cum e cazul meu),sunt conviinsa ca tot pe tine te ai fi invinuit….daca le ai fi tinut numai si numai langa tine in pat,poate iar ai fi avut o urma de indoiala ca “daca nu e bine…”,lasa trecutul….suntem oameni si suntem cu totii facuti sa gresim!! nu exista nici macar o persoana care sa fie perfecta si sa faca totul perfect!! concetreazate pe prezent,nici macar pe viitor…si traieste-l asa cum simti tu ca este mai bine ptr tine si fetitele tale!
si as vrea sa-ti zic…ca doar ptr toate regretele sincere pe care le ai si parerile de rau,esti o mama perfecta!!:)
Paula, nu vreau să fiu perfectă… vreau doar să mă împac cu faptul că puteam face mai mult, dar nu am ştiut să o fac atunci, la timpul potrivit. Am încercat să le alăptez şi nu am reuşit… şi da, mâ învinovăţesc că nu am încercat destul, că nu am cerut ajutor, că m-am complăcut în consolările medicale cum că “sigur n-o să pot, deci mai bine nu-mi bat capul”.
Şi te întreb retoric şi pe tine, te rog să nu crezi că o fac acuzator sau agresiv interogativ: oare, dacă ai fi avut un sprijin real (de exemplu ajutorul unei mame pro-alăptare, cu experienţă, poate chiar consltant în lcctaţie), oare n-ai fi avut şanse mai mari să reuşeşti? Sunt absolut convinsă că în unele cazuri nu se poate, că în unele situaţii e mai bine să renunţi – măcar pentru sănătatea mentală a mamei, dar ştiu despre mine că aş fi putut face mai mult. Dacă aş fi făcut altfel.
M-ai lasat fara cuvinte desi as avea atatea sa iti spun….
Este ceva ce a zis Corina si cu care sunt perfect de acord:
“Nu mai purta grija zilelor trecute, nu o aduce pe cea a celor viitoare, bucura=-te si ocupa-te de prezent. e cel mai important. esti linga ele, ele simt iubirea ta, tu traiesti prin ele si pentru ele si adevenit o fiinta completa cu ele.”
Ioana, ştiu că tu înţelegi foarte bine regretele mele… şi mă bucur enorm că ai avut şansa să “repari” aceste lucruri procedând altfel cu micuţa ta. Citisem de curând ceva de genul că multe mame îşi doresc încă un copil pentru a putea face lucrurile altfel decât le-au făcut prima oară. Nu ştiu dacă lucrurile pot fi simplificate în acest fel, însă uneori simt şi eu o motivaţie “egoistă” de a aduce pe lume încă un copil, nu pentru că nu mi-ar “ajunge” familia mea de acum, ci pentru că astfel aş putea să-mi vindec rănile, să mă “mântuiesc” de greşeli…
Ai scris asa, de am putut sa simt toata durerea ta. Cu greselile si regretele mele am simtit-o.
Imi aduc aminte cat de obosita eram dupa nastere si ca m-am bucurat ca nu am fata cu mine in salon. Acum mi se strange inima cand ma gandesc cum trebuie sa se fi simtit in primele zile dupa nastere 🙁 singura… si cate mai am.
Insa, tocmai faptul ca te intrebi, ca te acuzi, dovedeste ca esti o mama buna. DA, tot timpul invatam, ar fi groaznic daca n-am face-o.
Si incearca sa nu fii prea aspra cu tine. Nu uita, importanta e iubirea, face cam 90% din toata treaba 🙂
Te imbratisez.
Sabrina, mulţumesc. Şi eu am fost, în primele zile după cezariană, convinsă că nu pot face nimic pentru fetiţele mele din incubator şi tot ce trebuie să fac e să mă refac eu, îndopându-mă cu calmante, în liniştea salonului de terapie intensivă. Ştiu că nu puteam face mai mult, ştiu că oricum nu eram lăsată să stau cu ele în secţia de prematuri, totuşi cumva “mi-a convenit” că mă pot reface mai lent decât colegele de salon, care din prima zi s-au chinuit să se ridice, pentru a fi cât mai rapid mutate în salon cu copilul lor… Nu mă învinovăţesc pentru asta, însă sunt atâtea alte mame care de grija micuţilor lor refuză îngrijirile medicale prelungite, preferând să suporte o durere mai mare doar pentru a fi langă copii. Le admir, deşi eu nu m-am simţit în stare.
Nu devenim mame într-o clipă şi nu e condambabil dacă nu o facem toate la fel de repede. Uneori întradevăr ne judecăm prea aspru pentru ceea ce simţim…
Randurile scrise de tine mi-au umplut ochii de lacrimi.Cu cat citeam mai mult cu atat imi dadeam seama ca si eu am gresit in multe lucruri pe care le-am facut in acesti 2 ani si 7 luni ai fetitei mele Denisa .
Sa gresesti este omeneste , nimeni nu este perfect pe lumea asta si de aceea cred ca nu este bine sa ne invinovatim pentru felul in care ne crestem copii. Fiecare mama face cum stie mai bine si un ,, daca” va exista intotdeauna .
Eu una de cate ori ma uit la fetita mea imi trec toate supararile ,nimeni si nimic nu mai conteaza in afara de ea. Iar cand vad ca ma strange in brate sau ma pupa …ma topesc toata ; imi este de ajuns sa stiu ca ma iubeste si ca o iubesc . Asa ca ai grija de ele si creste-le asa cum sti tu , fara regrete sau intrebari care incep cu ,,daca ”. 🙂
Mihaela, numai clipe fericite alături de fetiţa ta îţi doresc!
Esti cea mai buna mama pentru fetele tale! Cu greseli cu tot. Si cautarea perfectiunii e o greseala. 😉
Nu te mai uita inapoi cu regret. Trecutul e bun numai sa te ajute sa nu repeti aceleasi greseli in viitor.
… zic eu. 😉
Te pup!
Gena, venind de la tine, atât de încercată la a doua naştere, nu poate suna decât încurajator.
Mergem înainte, nu ne temem de nimic!
Te pup şi îţi mulţumesc.
<3
Îţi mulţumesc că ai trecut pe aici… orice ar însemna “<3". 🙂
Îmi eşti atât de dragă, îmi sunteţi atât de dragi!
Inseamna o inimioara
Oh, da. Acum, că mi-ai spus, mi se pare evident… neapărat trebuie să mă modernizez! 🙂
<3 <3 <3 <3 <3 ...
Buna, Carla, te citesc de mai bine de un an cu foarte mare interes. Si cu multa admiratie nu doar pentru mintea ta extraordinara, pentru stilul atat de fermecator in care-ti expui ideile, ci mai ales pentru faptul ca esti dublu mama. De multe ori mi-ai dat de gandit, am zambit sau am ras citindu-te, dar azi am lacrimat, iar acum, cand iti scriu am un nod mare in gat. Iti inteleg durerea si framantarile, desi eu am fost/sunt una dintre norocoase. Am nascut usor, natural, aproape nedureros in 5 ore. A fost superb. Am alaptat imediat si am stat cu bebelusa lipita de mine tot timpul, din prima secunda. Nici un strop de lapte praf nu a gustat pana acum (azi a implinit 11 luni), nici macar nu am cumparat suzeta, biberon, LP etc. N-a avut colici. N-am lasat-o sa planga neconsolat. Doarme cu noi in pat si suge si noaptea. Am incercat sa-i implinesc toate nevoile. Minunat pana aici, nu? Dar asta nu inseamna ca nu e capricioasa, obositoare, maraita, ca nu vrea lipita de mine tot timpul…Nu-ti inchipui ca tot ce am facut a transformat-o pe ea intr-o papusa cuminte cuminte, dimpotriva, e f vehementa, posesiva, geloasa. E adorabila, dar nu e usor de ingrijit. Acum a inceput sa mearga si se trezeste des noaptea, adoarme pe umar in timp ce ma plimb prin camera. Mi-e greu, sunt epuizata, uneori nervoasa si ma intreb “oare unde/cum gresesc?”. Si uneori, cand mai am putin si cedez, ma gandesc la femei carora le este de 1000 de ori mai greu. Uneori ma gandesc la tine si imi spun”daca ea a putut, cu 2, eu cum de ma plang?”. Te admir pentru felul in care te-ai descurcat cu fetele. Felicitari! Iar articolul asta e pur si simplu naucitor. L-am citit de mai multe ori, este atat de incarcat de emotie !
Danna, îţi mulţumesc pentru toate cuvintele frumoase şi, citind rândurile tale, dă-mi voie să-ţi spun că şi eu te admir pentru tot ce ai reuşit să faci atât de frumos cu şi pentru fetiţa ta…
Fiecare greşim undeva, ai dreptate. Dar nu cred că tu greşeşti sau ai greşit în creşterea fetiţei tale, cred că e doar o etapă în dezvoltarea ei, sau poate crearea unei obişnuinţe pe care e greu s-o înlături acum (mă refer la exemplul cu adormitul pe umăr). Eu mereu mi-am imaginat că adormitul în braţe e cel mai chinuitor atunci când mama e obosită, n-am ştiut cum să fac să nu “mi se întâmple” asta şi am ales să le învăţ pe fete să adoarmă în pătuţuri, fără a fi legănate sau purtate în braţe. Nu am făcut asta chinuindu-le în vreun fel, nu le-am lăsat să plângă, din fericire nici nu au ripostat… dar probabil au făcut asta doar pentru că nu au cunoscut alternativa. Binenţeles, le-am luat în braţe de câte ori au avut nevoie, fără să ne ferim, le-am adormit cu noi, le-am ţinut ore în şir în nopţile cu probleme, dar mereu m-am bucurat că adormeau liniştite în pătuţuri, cu mine şi tati alături, vorbindu-le, ţinându-le de mânuţă… În fine, aşa am ales eu pentru noi – ele fiind două, dar mereu m-am gândit că dacă ar fi dormit permanent cu noi în pat n-ar mai fi fost nevoie de nimic altceva ca să adoarmă liniştite. Am aflat ulterior că nu e aşa, că nu există reţete şi nici garanţii, că fiecare copil e altfel şi are ritmul lui, nevoile lui… Ceea ce au însă, în comun, toţi copiii, e nevoia de mama şi nevoia de somn. 🙂 Aşa că, atâta vreme cât mama e acolo, somnul trebuie cumva să vină şi el…
Asociatia Bega Neonat va invita sa luati parte la manifestarile anuale ocazionate de Saptamana Internationala pentru Alaptare -http://worldbreastfeedingweek.org/, in calitate de invitat special, pentru a le vorbi mamicilor/viitoarelor mamici despre experienta alaptarii, mituri si/sau greseli.
M-a impresionat franchetea discursului, adevarul din spatele vorbelor!
Ne-ar bucura si onora sa va avem printre noi!
In numele Asociatiei Bega Neonat,
Loredana Al Ghazi
Loredana,
Cu întârziere îţi mulţumesc pentru invitaţie. Mă simt onorată, la rândul meu.
Poţi să-mi dai mai multe detalii despre manifestările în discuţie, despre locaţii, date etc. , cât şi despre asociaţia pe care o reprezinţi? Nu ştiu dacă în acea perioadă voi putea fi în Timişoara, pentru a participa la acest eveniment, dar sunt interesată de subiect.
Noi mamele prea “culte, stilate, educate, invatate” si lista poate continua facem mare greseala de a crede orbeste in doctori si in noi insine deloc. vreau sa-ti povestesc experienta unei fete cu care am fost internata in spital si care m-a uimit.
o fata cu anumite afectiuni printre care epilepsie si un oarecare grad de retard, se interneaza la cerere(gravida la termen, zic asta pt ca nu a stiut sa spuna cate saptamani are, nu facuse niciun ecograf sau analize) intr-o zi la 3 dupa-amiaza deoarece simtea contractii dureroase. doctorii au consultat-o si-au dat s-o trimita acasa pt ca nu era dilatata, in viziunea lor nu era de nascut. dar n-au avut pe cine da afara din spital ca fata nu se da dusa. motivul? acum 2 ani a venit la fel la spital gata de nascut si medicii au trimis-o acasa ca nu e dilatata. cand a intrat pe usa casei si-a scapat copilul printre picioare si nu se stie din ce motive, acel copil a murit.
in ziua aceea a stat de la ora 3 pana la 6 pe un scaun la intrarea in spital caci nimeni nu binevoia s-o lase in spital. unei asistente i se facu mila si o aduse in salonul unde eram si eu. a petrecut timp in salon atat cat a avut nevoie sa-si aranjeze lucrurile in noptiera si sa se puna in pat sa inceapa sa planga de durere, tinand mereu o mana intre picioare(pe motiv ca “i se umfla ceva acolo”) au venit asistentele si-au obligat-o sa se dea jos din pat necrezand-o ca o doare si ceva “i se umfla fetei” intr-un mod barbar. ii spuneau sa faca diferite lucruri si ea le refuza pe toate (sa se puna pe scaunul cu rotile, ea spunea nu pt ca apasa capul copilului, asistentele radeau de ea) a ajuns pe masa pe picioarele ei si cand a desfacuct picioarele capul copilului era deja afara. m-am intalnit cu ea pe hol, zburda de fericire si puteai s-o auzi din orice capat al spitalului vorbind la telefon si spunand familiei ca “o trage copilul de tzatze, n-are lapte dar are zer”
o fata care in “mediocritatea ei ar spune unii” n-a crezut doctori, asistente, moase, n-a luat cunostinta la sfatul lor si a nascut si si-a tinut puiul la piept dupa cum a simtit ca atat a stiut. era natura intruchipata fata aceea, dar noi fiind prea scolate nu mai lasam natura in mediocritatea ei sa-si faca datoria.
Eu am facut, pentru teza mea de doctorat, o cercetare despre locul controlului sanatatii fatului/copilului. Mamele trebuiau sa aleaga una dintre cele trei variante: locul controlului ar fi fost plasat a) la mama; b)destin, soarta, Dumnezeu; c) medic. Invariabil, la mamele intelectuale, pe primul loc s-a situat varianta c).
Si ca o anecdota, vreau sa va spun ca vorbindu-se despre medicul care asista o nastere naturala/ cezariana, in mediul lor se foloseste sintagma “cel care a nascut-o pe….”. 🙂
Impresionantă povestea, întradevăr. Totuşi, medicina îşi are şi ea rostul ei, din pucntul meu de vedere. Pentru că la fel de bine, în “ignoranţa” lor, multe mame care n-au făcut niciun control în sarcină, nicio analiză, niciun eco, nasc copii cu probleme – probleme care ar fi putut fi evitate, poate. La fel şi după naştere, atunci când ascultându-şi instinctul (dar fiind total neinformate) atâtea mame provoacă adevărate nenorociri…
Ceea ce mi se pare, însă, cu adevărat înfricoşător, este atitudinea medicilor şi a asistentelor… în centrul de prematuri unde eu am fost internată cu fetiţele, exista un caz similar. O proaspătă mămică, cu probleme mentale, cu un copil născut în batjocura medicilor (după cum ne povestea ea momentul naşterii), care nu ştia să spună cine e tatăl copilului (fiind suspectat un abuz sexual asupra ei), fără acte, fără bani, fără aparţinători care s-o viziteze… de care râdea toată lumea. A fost, însă, cea care şi-a pus cel mai bine copilul la sân, în cele 15 minute zilnice in care puteam face asta. Şi a făcut-o natural, fără ajutor, fără să întrebe nimic. Şi fetiţa ei sugea cu poftă, ea chiuia lângă noi încercând să ne explice cum simte ea de frumos că suge fata, noi chinuindu-ne fără succes să ne mufăm bebeluşii… Dar ea nu se temea de nimic, ei nu-i spusese nimeni că prematurii nu au forţă să sugă, că laptele praf e mai comod şi mai bun, ea nu înţelegea toate aceste griji ale noastre şi era singura cu un instinct matern nealterat…
In primul rand vreau sa-ti spun ca eu cred ca esti o mama DEOSEBITA! Si post-ul acesta o demonstreaza! Nu regreta ce a fost, ai facut ceea ce credeai tu in acel moment ca e mai bine pentru fetele tale si pentru tine, asta inseamna sa fi o mama buna cred eu!
Sunt foarte de acord cu tine in tot ceea ce ai scris! Eu am citit mult inainte de a naste si (din fericire) am decis inainte de nastere ca voi respecta toate nevoile fetitei mele, ca o voi tine in brate atat cat va dori, ca va dormi cu mine cand va dori, ca va manca cand va cere! Cred ca in ultimul timp s-a pierdut mult din naturalitatea nasterii si a cresterii copiilor, in primul rand din cauze comerciale as zice, din cauza lobby-urilor marilor companii producatoare de produse pentru bebelusi! Cumpara in romania orice revista dedicata mamelor, si vei vedea cata publicitate este inauntru, si chiar si multe dintre articolele sunt scrise cu scop promotional). Din ce ar mai traii aceste companii daca 90% dintre mame ar alapta exclusiv la san?? Nu ar mai vinde nici lapte praf, nici biberoane, nici sterilizatoare etc! Daca mamele ar tine copii la piet, si i-ar purta si pe strada la piet, in fasa, nu ar mai vinde carucioare si sisteme modulare si eu mai stiu ce de 500 – 700 de euro! Daca ar face BLW nu ar mai vinde toate borcanele si borcanasele si cerealele si te mai miri ce! Eu cred ca toate aceste interese, sustinute de o idee falsa a “modernitatii” au eliminat treptat ceea ce e natural! Corpul uman e o masina perfecta, de ce nu mai avem incredere in el? Sunt constienta ca existenta tuturor acestor produse (si mai ales a tehnicilor medicale precum cezariana) sunt un pas important inainte, si pot ajuta in situatiile in care trebuie, dar aceste situatii din exceptii au devenit regula. Eu sunt prima care o spun, pentru ca dupa 2 zile cu membranele rupte, dupa 20 de ore de travaliu, cand ajunsesem la 10 cm de dilatatie fetita mea a inceput sa sufere si am facut cezartiana de urgenta! (si am nascut intr-un spital care sustine nasterea naturala si ne-medicalizata.) Multumesc lui Dumnezeu ca exista cezariana ca ne-a salvat pe mine si pe fetita mea, dar nu pot sa accept ca se foloseste si cand nu este cazul, motivand ca “suntem in secolul 21, medicina a evoluat, deci de ce sa nu ne folosim de ea”! (si aici ma regasesc mult in “regretele” tale, mult timp dupa nastere am plas crezand ca am gresit eu undeva, ca nu am fost in stare sa o aduc pe lume pe fetita mea… acum am reusit sa accept ceea ce a fost si sa merg mai departe).
Un alt lucru pe care EU nu il inteleg e acest “obicei” de a nu lasa copiii cu mamele in primele ore si in primele zile din viata! Este cea mai mare greseala dupa mine, si unul din principalele motive de esec la alaptare! Unul din criteriile pentru a alege spitalul unde voi naste a fost sa faca rooming-in total! Dupa ce am dus in pantec 9 luni copilasul meu, abea asteptam sa o vad, sa o simt, sa o miros, sa doarma linistita in bratele mele!
Ti-am mai scris o data pe blog, la un post despre BLW, si continui sa te urmaresc, pentru ca regasesc mult din mine, din convingerile mele, din opiniile mele, in ceea ce scrii! Si tu, ca si mine, si ca toate (sau aproape toate) mamele incerci sa faci tot ce e mai bun pentru puiutii tai si sa le oferi toata dragostea de care au nevoie! Pana la urma, asta e cel mai important!
Raluca, mulţumesc… îţi dau întru totul dreptate, mare parte din miracolele pe care organismul uman le poate face sunt sufocate de “miracolele” indrustriei de consum. Şi, în oceanul ăsta de informaţii promoţionale, e atât de simplu să greşeşti! Şi atât de repede se găsesc două mâini binevoitoare, care să-i dea bebeluşului un supliment de formulă, apoi două, apoi masa de noapte – ca să se sature, sărăcuţul… şi tot aşa. În toate privinţele.
Suntem de învinovăţit, da… atunci când greşim. Dar oare cât de mult din greşelile noastre se datorează “ajutorului” primit din jur?
Am reusit sa vad filmuletul abia din a treia incercare… si nu din cauza conexiunii de net.
Experienta mea din maternitate a avut (cu totul intamplator!) alte coordonate, dar tot mi-a fost greu sa ma uit la cele nici 3 minute de film.
E o trauma. Si cred ca ai fost o victima inocenta. Nu stiu in ce masura te-ar fi aparat lecturile premergatoare nasterii; poate ai fi putut impiedica unele lucruri, poate pe altele nu – vezi doar ca e de luptat cu un intreg sistem!
Sunt insa sigura de un lucru – tu ai ales sa-ti exorcizezi experienta, in loc s-o internalizezi glorificata, zicand ca “asa a fost sa fie” ori ca “numai asa trebuie sa fie”. Nu e un moment usor – dar e o rascruce.
Poate ca e o poarta deschisa (cu un pret mare) catre o cale mai buna? Cea pe care mergi ascultandu-te si avand incredere in tine si-n instinctele tale?
Regretele fac parte din viata, indiferent daca avem copii sau nu. E drept ca-s mai greu de dus cand te gandesti ca actiunile tale au avut o influenta directa asupra cuiva – dar, daca te uiti mai bine, intotdeauna e asa.
Esti cea mai buna mama pentru fetele tale. Si asta va conta intotdeauna.
Te imbratisez.
🙂 Ai spus, ca întotdeauna, tot ce-mi era mai bine să aud. Şi ai mare dreptate: poate că aceste regrete mă macină cel mai tare tocmai pentru că au avut o mare influenţă asupra fetelor, într-un moment în care ele erau atât de vulnerabile şi cu totul dependente de mine şi de ceilalţi din jur…
Sunt atâtea alte greşeli la care mă pot gândi, sunt atâtea răuri mici şi mari pe care le-am ales în locul unui probabil “mai bine”, însă sunt ale mele, iar eu sunt aici, întreagă, bine mersi. Şi nu mai contează. Dar pentru fete… de ce oare mi se pare o responsabilitate atât de mare să aleg ce-i mai bine pentru ele? Cea mai mică decizie, cea mai banală, mă ţine pe gânduri preţ de o mie de răzgândiri… şi, uneori, mi-e atât de greu să-mi urmez instinctul, mai ales atunci când îmi dictează împotriva minţii, a balastului informaţional… Şi mă supără tât de tare atunci când instincul mă înşeală!
Cât despre acest sistem şi ale sale mii de victime colaterale… mi-aş dori enorm să am, cândva, încă un copil, pe care să-l nasc în normalitate…
Am citit si recitit ce ai scris. Am trecut si eu de 2 ori prin experienta nasterii ,,naturale”…desi, asa cum bine ai zis, nimic nu mai e natural. Crede-ma ca nimic pe lumea asta nu ne pregateste pentru momentul nasterii sau pentru ceea ce va urma dupa. Putem sa citim cateva zeci, poate sute de informatii despre nastere, alaptat etc., din surse diferite. Toate aceste pregatiri teoretice nu fac altceva decat sa ne creeaze iluzia ca vom fi mai bine pregatite cand va fi cazul. Nu zic ca ignoranta e in totalitate cea mai buna cale… Eram aproape un copil la prima nastere, total nepregatita si neinformata, as indrazni sa spun chiar dezinformata si influentata de diverse surse exterioare (a se citi rude). Eram femeie in toata puterea cuvantului la cea de-a doua nastere, pregatita si ,,superinformata”(ca doar traim in era lui google). Am nascut primul copil intr-un spital de stat, iar pe cel de-al doilea intr-o clinica privata. Asa am crezut ca e mai ,,bine”. Dar ghici ce? Procedurile de nastere si tot ce urmeaza ,,dupa”, sunt identice! Doar conditiile de ,,cazare” si ,,decontarea serviciilor” a fost diferita. Am invatat sa fiu MAMA in diferite etape ale vietii mele. Si cu toate ca a fost nascut de o mama abia iesita din adolescenta, alaptat mixt si crescut de parinti care nu au dispus de posibilitati materiale deosebite pt a-i oferi nu stiu ce jucarii si hainute sofisticate, primul meu nascut cu siguranta nu se simte mai putin iubit, mai putin educat si in ultima instanta mai putin sanatos fizic si mental. Parerea mea personala este ca cei mici simt dragostea neconditionata pe care le-o ofera mama, indiferent de felul in care ne nastem copiii, indiferent ca ii alaptam sau nu exclusiv la san in primlele luni/ani de viata. Orice mama are instictul de a-si proteja puiutii si de a face ce e mai bine pentru ei, asa ca orice gest facut din dragoste de mama nu e gresit. Daca ceilalti il percep ca fiind gresit, e problema lor, noi n-ar trebui sa ne simtim vinovate pentru ca ne iubim copiii. N-ar trebui sa uitam ca meseria de mama se invata, problema e ca nu exista o formula universal valabila pt a ne naste/creste/educa copiii, iar ceea ce va functiona la unul dintre copiii nu functioneaza obligatoriu si la urmatorul. Stim foarte bine ca nu intotdeauna teoria se aplica si in practica.Asa ca haideti sa ne informam, sa luam seama de experientele traite de alte mame, sa adaptam la copilul ,,aflat in dotare” ceea ce am aflat, dar inainte de toate sa nu uitam sa fim MAME…
Andreea, cred că suma experienţelor noastre de viaţă ne duce într-un punct în care, privind în urmă, înţelegem că fiecare greşeală şi-a avut rostul ei şi că am învăţat să fim mame atât prin experienţele pozitive avute, cât şi prin cele negative. Dezirabil e ca suma aceasta să fie cât mai mare pe plus, dar – până la urmă – ceea ce trebuie să conteze cu adevărat este calitatea acestor experienţe, intensitatea lor…
Acum pot spune că mi-e bine. Poate nici 1000 de cărţi nu m-ar fi făcut mai deschisă la ceea ce urma să mi se întâmple, însă felul cum eu am simţit lucrurile, percepţia asupra unei noi realităţi al cărei control îl pierdusem cu totul, totul putea fi mai blând – în alte circumstanţe. N-a fost să fie… dar n-aş vrea să fiu niciunde altundeva, în acest moment.
sigur fetitele tale nu puteau avea o mama mai buna . Pentru ele ai facut atunci asa cum ai crezut ca e mai bine . Si sunt sigura ca tot ce vei face in continuare va fi doar sa le fie lor cat mai bine . Va urmaresc de ceva timp , dar abia acum mi-am facut curaj pentru a-ti raspunde
Doriana, mulţumesc. Încerc din răsputeri să fac tot ceea ce cred că e mai bine pentru fetiţele mele. Sunt zile în care ele mă ajută şi îmi iese mulţumitor… şi sunt zile când, la final, simt că puteam face lucrurile mult mai bine. Dar, cum şi mâine e mereu o zi, nu renunţ la speranţa că greşelile de azi nu le voi repeta şi mâine…
Te invit cu drag să-mi mai scrii, ori de câte ori doreşti…
Toate aceste greutati, greseli, regrete te-au facut mama perfecta pentru fetitele tale! Iar pentru faptul ca le-ai expus aici – iti multumesc! Ma regasesc in multe dintre trairile tale, iar videocplipul imi da fiori reci.
Sper ca proaspetele mamici (in mod special de prematuri sau gemeni) sa ajunga la acest articol in mod special si pe blogul tau in general.
Andreea, îţi mulţumesc şi eu.
E şi speranţa mea că mamele în căutare de răspunsuri la miile de întrebări ale începutului vor găsi aici, în rândurile mele, dar mai ales în rândurile voastre, alinare pentru temerile lor.
Toate ne dorim să fim “perfecte” pentru copiii noştri… de aici şi presiunea imensă pe care o punem pe noi… de aici poate şi numărul mare de greşeli pe care le facem. Poate dacă am încerca mai puţin să fim perfecte, mai puţin să facem totul PENTRU copiii noştri şi mai mult să facem totul CU ei, s-ar naşte mai puţine regrete…
e bine ca te-ai prins. 🙂
ar fi bine sa nu ai regrete, pana la urma nu e gresit, cum ai procedat. e doar altfel. e alta filosofie. nu ti-ai “stricat” copii. keep calm, carry on! 🙂
cel mai bine e sa fi echilibrata. adica sa nu te neglijezi. cresterea a 2 copii, e un proces in care sunt implicate si alte 2 persoane, parintii. daca ei o iau razna…
Nu o iau razna, mă ţin bine încă… şi mă păstrez pentru multe alte regrete ce-or să vină, căci am de gând să rămân în preajma copiilor mei încă multă vreme de acum înainte! 🙂 Cu calm, cu o filozofie care să simt că mi se potriveşte în acel moment, cu mult curaj… şi multă dragoste.
Şi speranţă… speranţa că fac bine ceea ce fac.