Despre armonia de a fi

Apr 30, 2012 by

Recunosc, am fost puţin invidioasă. Pe toate cuvintele frumoase scrise de alte femei frumoase, despre o anumită doamnă (şi femeie, şi mamă, şi artistă “excentrică” :P) la rândul ei atât de frumoasă, pe care am avut “calea potrivită” să o cunosc virtual. Pe toate cafelele băute de ele împreună, pe toate momentele în care au stat de vorbă în tihna unei dimineţi blânde sau, dimpotrivă, în viteza facerii unor lucruri urgente şi neapărat necesare, din viaţa noastră de femei.

Şi recunosc, mă gândesc la cuvintele astea de zile întregi… nu pentru un set de cd-uri cu muzică clasică (nici n-aş şti ce să fac cu ele, s-ar irosi în spaţiul meu atât de lumesc), ci pentru că a vorbi despre cineva, în acest fel, este un exerciţiu mult mai greu decât îmi imaginasem… şi orice introducere îmi vine în minte, lucrurile nu se urnesc deloc în direcţia Sabinei, cât doar în direcţii tangenţiale mie – în relaţia virtuală cu ea. Căci, în viaţa mea, totul e doar despre mine, iar egocentrismul meu rar lasă loc altora să înflorească “în umbra mea” (nah!) şi să cultive prietenii.

[Aici am fost ironică, pentru cei ce se vor grăbi să-mi aprobe acest “mic” defect. :P]

Aşa că i-am deschis blogul, am intrat în arhivă şi am început să caut. Începutul.

Mi-amintesc bine, se întâmpla în 2009, eram încă departe de a deveni mamă, dar aveam opinii (!) şi mă comportam ca şi cum aş fi fost deja “de-a lor”, între ele – mamele deja cu vechime în blogosferă, împărtăşind din analele cunoştinţelor mele teoretice şi savurând interminabile lecturi de gen. Şi, la un moment dat, în online a fost vâlvă mare pe marginea unui caz dintr-o casă particulară din Bucureşti, unde “stăpânii casei” îşi filmaseră pe ascuns bona lovindu-le copilul. Cazul a stârnit o adevărată furtună internautică, pe de-o parte cei înverşunaţi total împotriva abuzurilor de orice fel asupra copiilor, pe de altă parte cei “de modă” veche, care clătinau cu reticenţă din cap, susţinând valoarea palmei date la fund, cu blândeţe şi control, la momentul “oportun”… pentru că o urecheală a unui “plod obraznic” îşi are rostul ei didactic, educaţional şi coercitiv, evident.

Mda. Oare eu unde aş fi putut fi, în această confruntare de forţe?

“Eu inca nu sunt mama, dar iubesc copiii de cand ma stiu. Visesz mereu la cum imi voi creste copiii, la cat voi fi de afectiva cu ei, dar nu ma pot opri sa nu ma gandesc – cu rusine, e adevarat – ca uneori probabil voi ajunge sa le aplic o usoara urecheala, o palma la fund sau o palma peste manuta, atunci cand toate celelalte metode de educatie nu vor avea efect.

Desi sunt gesturi fizice, nu le percep ca fiind nici “normalitate”, dar nici abuz – atata vreme cat survin ca ultima solutie, sunt rare si nu sunt aplicate cu forta, ci mai mult ca o mangaiere.
Totusi, nu as permite niciodata ca cineva strain sa-mi loveasca sau sa-mi brutalizeze copiii. Daca eu, ca parinte, am dreptul (pana la un punct), sa-mi educ copiii asa cum consider de cuvinta – chiar aplicandu-le cate o urecheala uneori -, nimeni altcineva nu are acest drept, indiferent ca e o persoana angajata, sau cineva apropiat de familie.”

Pe Sabina o descoperisem tocmai în urma acestui scandal, într-un moment delicat în care pe orice alt blog de parenting aş fi fost aspru criticată şi pusă la zid pentru opiniile mele. Am primit, însă, un răspuns simplu, nepărtinitor, care m-a convins să revin de atunci pe blogul Sabinei every single day. Şi ea mi-a răspuns doar atât:

“Cand ai sa nasti copilul si ai sa vezi cat de mult depinde de tine si cat de mult te iubeste si ce dulce e… sper ca o sa-ti dai seama ca nu poti sa-l atingi in scop educativ….

Nu exista obraznicia copiiilor, exista doar neputinta parintilor.”

Restul e istorie. 🙂

M-am temperat, între timp. Am copiii mei, atât de fragili, care depind complet de mine, care mă iubesc necondiţionat şi pe care aş vrea din suflet să-i ating doar cu mângâieri, chiar dacă uneori neputinţa îmi tulbură vederea şi venele şi minţile. Însă, de câte ori mă gândesc la Sabina, îmi amintesc de începuturile noastre, de felul în care am descoperit-o… atât de calmă, afectivă, plăcută, în ciuda înverşunării mele (şi a altora) vis-a-vis de “metoda universal valabilă de a face oameni adevăraţi din copiii tăi”. De câte ori mă enervez pe fetiţele mele îmi vine în minte ecuaţia neputinţei mele, în raport cu obrăznicia lor… şi până calculez rezultatul, mă calmez în mare măsură şi redevin aşa cum îmi place să fiu. Sabina, îţi mulţumesc.

Şi mi-a plăcut Sabina nu doar pentru mama din ea, ci şi pentru fotograful de excepţie, pentru “dascălul” care m-a învăţat despre abc-ul muzicii clasice şi influenţa sa asupra dezvoltării copiilor, pentru femeia care luptă atât de curajos cu o boală păcătoasă – fără a-şi pierde speranţa că o va doborî, pentru felul în care a luptat pentru Bibi – înţelegând, probabil, ororile bolii sale mult mai bine decât oricare dintre noi, pentru prietena care m-a încurajat şi m-a sfătuit – fără să mă judece – şi atunci când am abandonat încercările de a alăpta, şi atunci când am încercat să mă mobilizez în lupta cu kilogramele, şi atunci când am decis să  cumpăr fetelor o pianină, fără a şti nimic despre ce şi cum să aleg… Of, şi câte altele!  Chiar şi pentru compozitoarea din ea (din ale cărei “taine” – mă refer la muzica “simfonică” în general, Doamne iartă-mă, nu pricep mai nimic! :D)

Nu-mi vin cuvintele potrivite şi mă simt stingheră să elogiez în acest fel “o personalitante marcantă a blogosferei româneşti”, cu atât mai mult în contextul unui concurs de caracterizări literare :). Dar acest context mi-a amintit, dacă mai era nevoie, că încerc de multă vreme să-mi fac timp pentru a strânge într-o pagină specială, pe blog, o colecţie cu “texte grele”, despre copii, despre educaţie (a lor – a copiilor, în egală măsură cu a noastră – a părinţilor), despre muzică, despre artă, despre noi înşine, despre viaţă. Iar de la Sabina am o mulţime de articole de colecţionat. De fapt, cu acest prilej, tocmai am început micul meu proiect.

Şi, pentru că spuneam că habar n-am ce am vrut să scriu în acest text fără cap şi coadă, o să închei cu un mic artificiu, folosind  propriile sale cuvinte, care descriu cel mai bine “starea ei de fapt”:

Cunoasteti cumva….
O compozitoare, din Romania, pana in 30 de ani, cu doi copii muciosi, care alapteaza de obicei toata noaptea, cu o casa care se pravaleste peste ea, fara niciun ajutor in afara de cel de la sot si care sa aiba totusi o cariera stralucita, doctoratul deja terminat, slujba de 1000 de euro, sa fie o mama exemplara, o gospodina cat de cat ok (:D) si foarte activa in viata sociala?

Daca da, prezentati-mi-o si mie, ca sa pot face mea culpa in fata tuturor rudelor care au impresia ca sunt o ratata.

O cunosc eu. Numai că, între timp, le-a făcut pe toate… 😛

Related Posts

Share This

6 Comments

  1. eh, nici chiar pe toate :))
    Ma simt binecuvantata sa am o prietena ca tine.
    <3<3<3

  2. minunate cuvinte. 🙂 Nu cred ca exista vre-o descrier mai acurata a Sabinei!

    • Carla

      Gena, te referi la cuvintele Sabinei, cred… şi ai mare dreptate! 😉

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.