Deschideţi un geam, să mă răcoresc niţel!

Apr 1, 2012 by

Deschideţi un geam, să mă răcoresc niţel!

Ştiu, blogul nostru pare anost şi plictisitor, dar e inevitabil să fie altfel decât aşa atunci când viaţa noastră (de)curge atât de liniar, atât de calm şi cald, departe de orice tumult, din ce în ce mai departe de oameni, de superficialitatea lor, de îngustimea minţilor lor, la adăpost de acea doză de răutate absolut gratuită pe care oamenii aleg să ţi-o pleznească în faţă ori de câte ori se simt incapabili de a răspunde în mod raţional şi civilizat unei idei ce contravine propriilor opinii. Iar oamenii aceştia sunt peste tot, sunt cei mulţi şi “puternici”, superiori nouă celorlaţi în singurul fel cu care natura i-a înzestrat: de a ne pune pumnul în gură fără nicio ezitare, pentru a se auzi mereu doar ei (între ei).

De când sunt mamă… Reformulez: de când mi-am descoperit coarda cu adevărat tolerantă şi sensibilă a viaţii, rezonând cu totul la vibraţiile ei, am ales un low-profile,  preferând să-mi văd liniştită de viaţa mea, de preocupările mele, de neliniştile – dar mai ales de liniştile personale, iar printre altele să citesc doar blogurile oamenilor care îmi plac şi mă ţin cât mai departe de disputele din mediul online. Şi fac asta, domol, spectator mut şi de cele mai multe ori total dezinteresat de circul mereu odihnitelor precupeţe, chiar dacă nu o dată am simţit un impuls de nestăvilit de a-mi spune părerea, de a veni cu informaţii utile acolo unde ignoranţa sau dezinformarea tronau la loc de cinste – lăsând loc unor false judecăţi de valoare, de a încerca să contribui cu o opinie personală – şi cât mai rar să conving – acolo unde am crezut că pot aduce lămuriri care să dea un plus-valoare informaţiei prezentate, fie ea în acord sau nu cu părerea mea… Ah, draga de mine!

Aşa am ajuns să comentez rar sau deloc pe alte bloguri, chiar şi atunci când citesc cu plăcere informaţiile prezentate, limitându-mă de obicei să mulţumesc pentru ceea ce am aflat nou sau să complimentez politicos acolo unde conţinutul îmi bucură sufletul şi simţurile. Nu mă interesează clasamentele virtuale, nu mă interesează competiţiile, traficul de pe blog, atragerea de oportunităţi financiare sau orice altceva m-ar face să-mi “vând” timpul şi scrisul în slujba a orice altceva în afara preocupărilor mele fireşti. Evit, cu precauţie, orice intervenţie pe bloguri cu mare trafic,  ba chiar şi vizitele pe siteuri de gen, agasată de infatuarea cu care sunt scrise, de obicei, aceste texte, agasată de “prostimea” care se grăbeşte să comenteze mult prea vehement, violent şi frecvent în afara subiectului, finalizând mai orice intervenţie cu un atac direct la persoană vis-a-vis de oricine e în dezacord – practică întreţinută sau tolerată tacit chiar de către autorii blogurilor, în virtutea unui cât mai mare trafic pe site. Căci mult şi prost este, desigur, mult mai valoros (as in “valoarea mea, valoarea mea!”) decât puţin şi de calitate, nu-i aşa?! Şi a combate persoana este mult mai important decât a combate ideea, mai ales atunci când nu ştii nimic despre cel în cauză, dar devine cu atât mai incitant să speculezi… Ştiu, nu spun nimic nou.

Totuşi, s-au adunat în ultimul timp prea multe of-uri personale, prea multe gânduri care mă preocupă fără a reuşi să le dau afară în linişte din mintea mea, fără a vrea să le expun doar în virtutea de a avea şi eu o părere, în ton (dar mai ales în dezacord) cu restul lumii… Iar aici e locul meu, perfect pentru defulări ocazionale.

Am nopţi albe în care îmi umplu timpul citind în lung şi-n lat, cotrobăind internetul în căutarea unor informaţii de care am nevoie pentru una sau alta din viaţa mea. Şi, tot mai frecvent, am senzaţia că navighez, de fapt, în apele lui Cristofor Columb, acel nebun plecat să demonstreze imposibilul – sau, în zilele noastre, incredibilul – unei  mulţimi caracterizare de o supărătoare ignoranţă şi auto-suficienţă. “Norma” dă, ca întotdeauna, tonul muzicii… şi tot ce spui sau faci şi nu se încadrează în normă devine un fals absolut, o “inepţie” clasificată astfel fără drept de apel. Tot ce contravine obişnuinţei este împins în afara sferei de interes şi cunoaştere, este discreditat, marginalizat, cenzurat… Şi astfel informaţia mi se prezintă adeseori trunchiată, trasă la indigo de pe un site pe altul, schilodită poate tocmai în părţile esenţiale, ajustată din topor şi servită mai mereu ca o mâncare călâie şi searbădă, de cantină studenţească.

Sunt consternată. Siderată de fapt, dacă nu chiar scârbită de gustul acesta greţos de fals al “cremei” mediului online românesc, al parvenitelor (căci pe bărbaţii alfa ai blogosferei nu-i mai citesc demult) cu pretenţii de minţi luminate în ceea ce priveşte aspecte despre care pur şi simplu fabulează din auzite, făcând dovada unor triste prejudecăţi – pentru că dacă opiniile lor s-ar baza măcar pe intuiţie, ar suna cu totul altfel, mult mai puţin vehement, mult mai condescendent, mai neutru… mai înţelept, de fapt.

Dar nu… e mai “româneşte”, mai de mahala – deci mai popular să târăşti în noroi pe oricine nu-ţi împărtăşeşte opiniile, e mai îmbătător de putere să contorizezi sute de comentarii agramate, moderându-le pe cele care sunt în dezacord  cu tine şi cenzurând total dreptul la replică, eventual invitându-ţi partenerii de dialog să “latre” în altă parte. Adversarii, scuzaţi-mi naivitatea.

În lipsa unei inteligenţe suficient de creative ca să dea naştere unui conţinut de calitate pe blog, aceste maimuţe tâmpe cocoţate, asemeni tabloidelor, în vârful mediei online româneşti se complac în a scandaliza, în a supravieţui de pe urma unor articole născute chinuit din sfânta publicitatea negativă… căci ce anume generează mai multe polemici, mai mult trafic, mai multă înverşunare decât atacul la persoană şi guiţatul ca în cocina de porci, laolaltă cu trântele în noroiul aferent şi în propriile excremente ‘telectuale?

În fine. Ce mă surprinde, totuşi – deşi credeam că nu mă mai surprinde nimic, făcând pluta de atâţia ani în apele tulburi şi puturoase ale online-ului, este că mai nimeni nu încearcă să-şi asume părerile personale ca pe ceea ce ele sunt, în mod firesc: păreri personale, subiective, care ar trebui să înceapă cu “Eu cred că…” sau “În opinia mea…” sau “Eu simt că nu mi se potriveşte…” sau “Pentru mine e mai bine să…“. În locul acestei decenţe în exprimare, care ar lăsa loc de mult mai multă pace pe pământ, nu citesc decât “E o tâmpenie să…“, “E scârbos că…“, “E neigienic şi pervers să…“, “Ştiu eu sigur că…” etc. Totul e imperativ, exprimat brutal, ca un exerciţiu permanent de forţă, care nu suferă decât semnul exclamării la final, ceea ce e extrem de obositor şi agasant pentru cititorii de rând (asemeni mie).

Prin urmare, eu consider că atacul la persoană – în orice circumstanţe –  şi abuzul de putere verbală este apanajul exclusiv al celor slabi de minte, a celor săraci în argumente, a celor dezinformaţi, ignoranţi şi închistaţi de prejudecăţi, a celor care suferă de un uriaş complex de inferioritate pe care îl maschează sub cuvinte grele, cu rezonanţă de sifon gol, aşa… ca şi cum ar încerca să compenseze frustrarea de a nu poseda un Q7 cu care să ne vânture din calea lor, în timp ce şofează cum vrea muşchiu’ lor cerebral.

Lăsând ironia deoparte, nu înţeleg de ce e nevoie să discredităm pe oricine are o părere diferită de a noastră, minimalizând cu totul valoarea informaţională pe care opinia sau experianţa sa o aduce celor interesaţi de un oarecare subiect… de ce nu putem face dovada că suntem capabili de a selecta informaţia găsită pe internet, de a spicui ceea ce ni se potriveşte, de a adapta excesul de informaţie general-valabilă la nevoile noastre personale şi, în egală măsură, de a veni cu contra-argumente într-o manieră civilizată, pertinentă şi rezervată, atunci când suntem în dezacord cu ceva?!

Deşi în genere consider că cel mai înţelept, politicos şi peacefull este să părăsesc fără zarvă paginile pe care care simt că se practică aceste metode grobiene de exprimare a opiniilor, totuşi mi se pare nedrept că oameni care fac efortul de a-şi expune public experienţele personale – în folosul informării celorlalţi şi fără nicio intenţie vădită de a convinge pe cineva de ceva anume – să fie taxaţi în acest fel laş şi urât, să fie descurajaţi în a mai scrie şi, astfel, să se piardă potenţialul unor informaţii preţioase pentru noi ceilalţi.

Şi atunci de ce să nu taxăm, la rândul nostru, aceste abuzuri de putere (pe care, între noi fie vorba, ne-am obişnuit să le îngiţim cu noduri, sub toate formele posibile, în viaţa cotidiană), de ce tolerăm tacit aceste nereguli de interacţiune socială, de ce ne sfiim să atenţionăm atunci când  o opinie este exprimată agresiv şi injurios?! De ce nu ne mobilizăm să “normalizăm” olecuţă canalele de comunicare din online, să dăm volumul mai jos, să avem o reacţie oarecare – manifestată măcar prin scăderea traficului pe aceste site-uri, dacă nu prin efortul de a lăsa un comentariu scris, scurt şi concis, despre ceea ce ne-a deranjat? De ce ascundem după false politeţuri şi de ce nu suntem capabili să discutăm civilizat, combătând o idee fără a insulta persoanele din jurul ei?…

Nu foloseşte această retorică nimănui la nimic, dar eu simt că mi s-a aplecat de la atâtea porcării servite în ultimul timp.

Related Posts

Share This

8 Comments

  1. excelent articolul, subscriu in totalitate. si mie mi s-a aplecat de ceva vreme, si sunt in blogosfera de mult mai putin timp decat tine. eu am ales sa plec pur si simplu, fara nicio replica. pentru ca din pacate, inca ma afecteaza si-atunci prefer sa pun punct rapid, cam cum dezlipesti un plasture de pe rana. poate e si o doza de lasitate din partea mea, sau de egoism, dar prefer asa. e cumva o modalitate de autoaparare…

    • Carla

      Luminiţa, te înţeleg foarte bine… la fel procedez şi eu, de obicei.

      Dar uneori mă înfurie propria noastră pasivitate şi mai ales faptul că mereu trebuie să ne dăm la o parte noi, cei “normali”, pentru a nu sta în calea tuturor nesimţitelor… oare nu suntem şi noi de vină, în egală măsură cu ceilalţi, pentru propaganda şi propagarea continuă a acestui tip de interacţiune socială atât de agresiv?!

  2. Cris

    punctul pe i. sper ca nu te superi, am distribuit acest articol. mi se pare ‘prea bun’ daca-mi permiti.

  3. alina

    Ooof. Ce mi-ar placea sa nu ai dreptate. Dar ai. Prea multa. 🙁

  4. de obicei eu comentez cand vreau sa aduc in discutie si o alta fata a lucrurilor (una nementionata, sau sa confirm cea vazuta de mine).
    Din pacate, exista (si in mine !!! ) o latura romaneasca creata si legata de comunism. Au trecut 20 de ani, si au murit atitia oameni in 1989 dar degeaba. Oamenii s-au obisnuit si acsteapta sa fie toti ca ei, toti un singur partid/curent/parere. Ori esti ca ei, ori esti contra si la inchisoare (Jilava de alta data).
    E f. greu de construit toleranta la un popor atat de bine indobitocit in comunism, cand lipseste cu desavarsire de sus in jos, de la politicieni/masmedia/cadre didactice/sistem medical, toleranta fata de parerea celui de alaturi, fata de vecin/copii/batrani/hoti/tigani/ homosexuali/tigani etc.

    In plus, mai e o componenta ce am remarcat-o la cateva persoane (si la mine). Dupa ani de zile in care mi s-a spus ce sa fac, fara sa comentez, fara sa gandesc, si NU CUMVA sa sar calul si sa fac cu 10pasi mai incolo, prima reactie a fost sa fac ORICE contra curentului. Un fel de revolta de adolescenta . Evident, la unele persoane aceasta adolescenta contra este si la60 ani 😀

    Si inca o componenta a societatii bucurestene (ca acolo am trait ultimii 10ani): agresivitatea. Asta apare datotrita stresului, instabilitatii, dar este intretinuta si de nesiguranta si neincrederea in vecin/sistem legislavit/politie/sistem medical/ sistemul de stat etc.

    • Carla

      Arakelian, nu pot decât să-ţi dau dreptate. Însă, aprops de comunism şi de modelele de comportament de atunci înrădăcinate în noi, am impresia că cel puţin la acea vreme exista şi o altă componentă, teroarea (frica, spaima, paranoia) că vom fi pedepsiţi pentru orice faptă îndreptată împotriva sistemului, încât mare parte din opiniile noastre personale rămâneau îngropate în sinele nostru, în monologuri interioare şi implicit mult mai puţini dintre cei din jur aveau de suferit din cauza intoleranţei noastre.

      Cât despre cei care înnoată împotriva curentului, rebelii fără vârstă, am fost şi eu acolo într-o vreme şi acum, privind în urmă, găsesc acea perioadă a vieţii mele extrem de obositoare şi cu nimic mai mult ieşită din tiparele sociale… Nu văd, cu alte cuvinte, niciun câştig pentru mine – cea de acum. Sunt, binenţeles, suma experienţelor mele de viaţă, dar nu cred că perioada de rebeliune a fost cu ceva mai valoroasă decât cea de aliniere la norme. Abia acum, trecută prin tot feluld e experienţe, am găsit un soi de individualism pasiv şi pacifist, care simt că mi se potriveşte… Nu mai încerc să demonstrez nimănui nimic.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.