Uneori Dumnezeu nu-i acolo

Mar 5, 2012 by

Uneori Dumnezeu nu-i acolo

Oricum aş întoarce-o, pentru mine rămâne un “loose-win situation”: nu ai cum să câştigi, vreodată, în lupta cu Dumnezeu.

Nu poţi decât să mulţumeşti, aşa ţi se spune… oricât de învins ai fi; până la os, sau până dincolo de suflet.

Am simţit, săptămâna trecută, alături de sute de alţi oameni, întregul amalgam de sentimente ce te încearcă în confruntarea cu o situaţie atroce, pe care mintea umană refuză să o accepte ca petrecându-se cu adevărat. De la tresărirea de spaimă când aflii de dispariţia unui copil – urmată, necontrolat, de legăturile involuntare pe care le faci cu propriul copil şi cu siguranţa sa lângă tine, până la refuzul de a accepta că ceva rău s-ar fi putut întâmpla cu adevărat, apoi sfidarea oricăror concluzii logice şi dorinţa disperată de a asista la o minune, apoi speranţa compulsivă, frenetică, iraţională, că de undeva vor veni veşti bune şi totul se va dovedi o macabră înscenare… iar apoi, în cele din urmă, oroarea unui deznodământ pe care niciun Cer nu ar trebui să-l lase să se întâmple, oricât de “păcătoşi” am fi. Nimeni nu merită un astfel de destin.

O, Doamne, nu poate fi adevărat!“… ne-am spus, probabil, cu toţii. E doar o speculaţie a presei, de dragul senzaţionalului, nu-i aşa?! Nu are cum să se întâmple nimic rău!… am căutat, zile bune, confirmarea unei explicaţii improbabile. Eu personal am mereu nevoie să cred că  Dumnezeu, în imensa Lui bunătate, nu ar lăsa niciodată să se întâmple aşa ceva, nici măcar dintr-o regretabilă neatenţie.

Apoi am fost furioasă… pe măsură ce apăreau detalii în presă, doar gândul că un tată ar putea face rău copiilor săi în acest fel dement îmi tăia respiraţia de groază. Cât de complicate şi lipsite de sens, cât de cinice, de nedrepte, sunt Căile către viaţa de apoi?! Înţeleg că disperarea te poate face sinucigaş. Şi-ţi iei viaţa, ducând cu tine tot chinul ce te-a măcinat până la a renunţa să mai trăieşti. Ai nevoie, însă, de mai mult de atât, pentru a-ţi lua şi copiii cu tine… ai nevoie de o ură sălbatică faţă de mamele lor, faţă de semenii tăi, faţă de viaţă, faţă de tot ceea ce eşti; pentru că răul acesta e absolut gratuit, abisal, dincolo de orice “socoteală” divină. Şi nu cred că Dumnezeu poate avea de-a face cu aşa ceva. Cred că asemenea lucruri se întâmplă doar atunci când Dumnezeu (îşi) pierde controlul. Când pierde o luptă cu Răul dimprejurul său şi-al nostru.

Am negociat apoi cu Dumnezeu, cum fac mereu… aş fi lăsat de la mine o mânuţă ruptă, o rană fizică de orice fel, am plusat cu o traumă psihică oricât de mare – dar care ar fi putut fi “cârpită” cumva, am oferit ani din viaţa de mai târziu, doar ca acum să rămână aceşti copii printre noi, cei vii… Mi-am dorit să nu fie găsiţi niciodată, pentru a lăsa mereu loc în sufletul mamelor lor gândului că sunt undeva, în lume, respirând. E mult mai uşor să trăieşti cu acest gând, să te agăţi de el până la nebunie, doar pentru că aşa poţi să nu te laşi atins de moarte şi poţi continua să vorbeşti la timpul prezent. Sau, pur şi simplu, poţi continua…. să vorbeşti. Să exişti.

Şi, totuşi, rugăciunile acestor mame, a atâtor oameni şi oameni atinşi de suferinţa lor, au rămas aici, sub cer. Am sperat, din acea clipă, ca măcar moartea acestor copii să fi fost fulgerătoare, să nu le fi fost teamă de tatăl lor, să nu fi ştiut ce li se întâmplă, să nu fi înţeles răul ce li se pregătea… M-am rugat ca totul să se fi sfârşit într-o plimbare agale pe lac, mână în mână, râzând, bucurându-te de farmecul unei asemenea aventuri aşa cum doar un copil s-ar putea bucura. Am sperat doar ca sfârşitul să fi fost cât mai “blând” pentru aceşti copii… “detaliu”  ce a rămas doar între Dumnezeu şi sufletul lor, căci mamelor lor nici măcar acest semn de bunăvoinţă divină nu li  s-a arătat.

Şi am ajuns să mulţumesc – câtă crudă ironie! – pentru liniştea copiilor mei, să fiu recunoascătoare pentru viaţa noastră… şi să-mi fie, din nou, teamă de “mânia lui Dumnezeu” pentru orice altă judecată a lucrurilor.

Cumva, lucrurile au (re)devenit confuze pentru mine, iar Dumnezeu – Iubirea Nemărginită, Dumnezeu – Speranţa Infinită a lăsat loc, din nou, terorii. Simt o teamă omniprezentă că nu putem să ne îndoim, că “mâniem” dacă ridicăm capul, că trebuie să mimăm o revoltătoare acceptare, că trebuie să fim umili, să ne rugăm intens – pentru orice, dar mai ales pentru îndurare… Apoi să spunem cuvinte absurde. “Dumnezeu să-i ierte pe aceşti îngeraşi!” (dar oare pentru ce trebuie ei să fie iertaţi?) sau “Fii tare, nu-ţi pierde credinţa, sigur Dumezeu are un plan şi te va ajuta să treci cu bine peste această încercare!” (cu bine?!)… şi-aş vrea să mă întreb (dar mi-e teamă!) ce căcat de plan plin de iubire e acesta şi ce greşeli ar fi avut de plătit o fetiţă de 3 ani. Greşelile părinţilor ei?! Ale umanităţii?! De câtă credinţă ai nevoie ca să mergi mai departe, acceptând că acesta e “planul special al lui Dumnezeu” pentru tine?!

Pe mine, ca mamă, cele întâmplate săptămâna trecută m-au devastat total. Nu ar trebui să scriu despre toate acestea, nu sunt ale mele şi m-am încărcat cu ele fără să vreau, fără să ştiu ce va urma… şi nu vreau să spun nimic care să tulbure şi mai mult, dar nu pot scăpa de senzaţia aceasta îngrozitoare că suntem atât de neputincioşi în faţa nebuniei altor oameni, că viaţa e ceva atât de fragil, atât de uşor de curmat şi sensul ei devine, dintr-o dată, un nonsens absolut… că sunt coşmaruri din care nu te mai poţi trezi niciodată.

Vrem să credem că asemenea orori nu se întâmplă decât în mod excepţional (sau se întâmplă zilnic, la ora 5, fără să ne mai mişte emoţional), vrem să credem că dacă închidem tv-ul şi ne gândim la ceva frumos şi liniştitor, de exemplu la zâmbetul propriului copil, e ca şi cum aceste lucruri nici nu s-ar fi întâmplat… Încercăm să le facem să nu existe, atâta vreme cât reuşim să nu le ştim.

Închidem cu repulsie tv-ul şi ne continuăm viaţa, pentru că suntem norocoşi şi putem face asta, agăţaţi de o normalitate pe care credem că o putem controla. Azi, mâine… da. Dar poate poimâine?! Poate… oricând?!

Mă doare sufletul. Dar uite cum viaţa noastră, a tuturor, continuă netulburată. Mă joc cu fetiţele mele, râdem ca întotdeauna, ne bucurăm de lucrurile frumoase… mă întâlnesc cu prietenii, visez, dau “like”-uri, totul e la fel. Din timp în timp însă, preţ de o respirare care îmi explodează în piept, mă opresc din ceea ce sunt şi mă întreb, obsesiv: de câtă putere ai nevoie ca să-ţi îngropi propriul copil?…

Everyone I know
Goes away in the end.

Related Posts

Tags

Share This

8 Comments

  1. bubu

    Asa m-au apucat niste nervi saptamana trecuta pe acest “parinte”…. Mi-am strans fetita in brate si cu mai multa iubire, daca poate exista asa ceva….

    • Carla

      Cred că aşa am făcut toţi… 🙁
      Eu nu reuşesc să găsesc niciun sens acestei morţi!

  2. Madalina

    am si acum un nod in gat…nu pot comenta in nici un fel doar din simplul motiv ca sunt oripilata si profund intristata…si eu mi-am strans puiul la piept si am zis “Doamne fereste!”….ai scris crud si sincer si m-a atins pana la os…

    • Carla

      🙁 Îmi pare sincer rău dacă întristez şi mai tare pe cineva…
      Nu e o compunere de pus în ramă, e ceea ce simt şi mă supără tare… şi aveam nevoie să spun toate aceste lucruri, să le exteriorizez.

  3. Dramy

    Eu cred ca nici nu exista vreun sens,vreun rost,vreo explicatie in ceva ce nu poate fi explicat…Din nou ai spus in cuvinte ceea ce multe din noi,mame,au simtit zilele astea din clipa in care au privit fotografia acestui ingeras…Nu mi-am putut inchipui ce poate fi in sufletul femeii care a pierdut-o si m-am simtit in ingrozitor de vinovata si egoista cand mi-am strans in brate fetita…si am sperat pana in ultima clipa ca un ,,om” nu poate face asa ceva cu copiii sai,ca a avut indurare…Cat despre Dumnezeu,nu pot crede ca asta a fost vointa Sa…sau poate ca noi,oamenii, suntem prea mici si prea limitati ca sa putem intelege anumite intamplari …eu,personal,am facut de fiecare data acelasi pacat atunci cand am pierdut o persoana draga si durerea parea de nevindecat…m-am revoltat…si am cautat in zadar raspunsuri fara sa le gasesc.Cu toate astea,in El am gasit doar dragoste,iertare si bunatate…Nu stiu daca aceasta mama va gasi vreodata puterea de a se trezi dimineata si cum va trai cu aceasta durere,insa ma rog pentru ea,sa o gaseasca,sa-i dea Dumnezeu intr-un fel numai de El stiut un strop de alinare… Adevarul este ca aceasta tragedia cumplita ne-a facut pe toti sa ne dam seama,o data in plus,ca moartea si boala sunt singurele care nu au rezolvare,in rest totul trece,pentru toate exista solutii… si ne plangem nedrept si superficial de o mie de alte lucruri…De fiecare data cand citesc sau aflu despre povestea vreunui copilas bolnav traiesc o senzatie urata de nedreptate,de neputinta si mi se pare cumplita suferinta unor copii inocenti …nu exista rost pentru durerea lor si nu ar trebui sa plateasca ei pentru nimic,nici macar pentru pacatele parintilor sau a eu stiu-cui…Dar asa e alcatuita lumeas asta….Si da,Carla si mie mi-e frica pentru fetita mea,mi-e frica ca i s-ar puta intampla ceva rau oricand ,ca se poate imbolnavi sau as putea sa o pierd intr-o fractiune de secunda fara sa pot face nimic si cum nici iubirea imensa ce i-o port nu-i poate fi scut si nici nu o pot tine sub un clopot de sticla ferita de toate rautatiile lumii,sper si ma rog ca Dumnezeu sa vegheze asupra ei si sa o ocroteasca mereu…pe ea si pe toti ingerasii mici si frumosi ce ne lumineaza noua viata,zi de zi…

    • Carla

      Dramy, ai descris excat ceea ce simt şi eu, de fiecare dată când aud povestea vreunui copil bolnav… E nedrept, e înfricoşător şi mereu mă rog să nu trec niciodată prin asta!!!
      Dumnezeu să aibă grijă de toţi aceşti copii nevinovaţi…

  4. nu pot decat sa ma gandesc la mamele celor doi copii. Cumplit!

    • Carla

      🙁 Eu tot încerc să nu mă mai gândesc, dar nu pot să uit imaginea mentală pe care mi-am construit-o singură în minte, cu ultimele clipe ale acestor copii… Cumplit, cumplit!…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.