România sterilă

Mar 21, 2012 by

România sterilă

Se dau două opinii.

Prima este cea a Andreei, pe care vă rog să o citiţi pe larg aici şi din care spicuiesc:

Da, copiii vorbesc tare, țipă, râd în hohote, aleargă, se cațără, aruncă lucrurile cât colo. Ne așteptăm să facă asta (de fapt, ne așteptăm să facă numai asta) și, din poziția adultului care a trecut de ”faza” aceasta la lucruri serioase, facem compromisul și le permitem să se poarte ”copilărește”, dar numai în locurile ”pentru copii”.

Iar când ne sunt invadate locurile noastre, asta însemnând cam 80% din lume, ne scandalizăm foarte ușor. Zâmbetul condescendent se stinge repede la primul țipăt, confortul ne e diminuat cu fiecare obiect atins de copil, toleranța ne scade cu fiecare întrebare ”De ce…?”. E suficient să urce un copil într-un autobuz pentru ca fiecare adult să se întrebe în minte cât o să dureze până când o să înceapă să vorbească prea tare, să țipe sau să se foiască. Dacă o face, e prompt admonestat de pasageri sau de adultul în grija căruia se află, care e poate foarte înțelegător de obicei, dar cedează în fața presiunii sociale. Dacă tace mâlc și stă pe scaunul oferit de multe ori cu forța, e lăudat cu o etichetare condescendentă: ”Ce fetiță cuminte, bravo!”.

Ținem copiii departe de lumea noastră adultă și găsim o grămadă de justificări: locurile speciale pentru ei sunt mai frumoase și mai adecvate vârstei, s-ar plictisi într-un loc pentru adulți sau n-ar fi în siguranță, au nevoie de compania altor copii și de supravegherea unor ”specialiști” etc. Dar adevărul e că ne apărăm propriile tabieturi și obișnuințe. O parte dintre noi are curajul să recunoască asta, deseori cu destulă răutate (vedeți unele comentarii la articolul menționat), dar majoritatea găsim un pretext inofensiv pentru a ne justifica sentimentele neplăcute când ne aflăm în preajma copiilor. Sentimente care se nasc tocmai pentru că ne izolăm de copii, pentru că uităm repede cum e să fii la vârsta lor, pentru că avem idei preconcepute despre ei și copilărie.
[…]
Copiii simt izolarea și atitudinea adulților față de ei. Se simt excluși din lumea celor pe care îi admiră și vor să-i urmeze. Le e greu să înțeleagă adulții și lumea acestora. Cum ar putea fi altfel, dacă nu au aproape deloc contact cu ea? Le e greu să se adapteze la mediile în care-și petrec timpul adulții pentru că ajung atât de rar în ele. Le e greu să devină adulții echilibrați, autonomi și puternici pe care-i vedem în ei pentru că nu au acces la destule modele de vârste diverse. Îi ținem la distanță, dar ne păstrăm așteptările și standardele, simțindu-ne dezamăgiți când nu reușesc să se ridice la înălțimea lor. Nu înțelegem că noi suntem cei care le-am pus piedicile-n cale.

Iar acum citiţi această reacţie la textul anterior, după semnătură scris de o femeie:

Bla bla bla. Un singur lucru are sens din toata lalaiala asta fonetica: intr-adevar, parintii trebuie sa isi faca timp pe care sa-l petreaca cu copiii, sa se joace cu ei, sa vorbeasca cu ei, sa iii asculte, sa aiba rabdare. Dar asta nu inseamna ca daca ai facut un copil TU, trebuie sa ma obligi pe mine, care nu am copii, sa nu pot bea o cafea in liniste intr-o cafenea pentru ca ti-ai luat tu plodul dupa tine si tipa si alearga printre mese de nebun. Daca vrei sa-ti scoti copiii in lumea adultilor, atunci dreseaza-i sa se comporte adecvat. Daca nu poti, nu e cazul sa ii terorizezi pe altii cu tipetele sau neastamparul odraslei tale. Iti recomand sa incerci sa stai 13 ore intr-un avion Amsterdam – Singapore langa o idioata cu un copil de aproape 3 ani care oracaie 90% din timp de nu doarme nimeni, si care are nesimtirea de a nu se duce macar la buda cu el sa stea acolo pana tace. Incearca asta si pe urma vino si povesteste-mi mie despre caratul copiilor in locurile pentru adulti !

Nu am puterea să imprim aici, acum, o reacţie personală la cele afirmate anterior; sunt mult prea siderată de tot ceea ce se petrece în jurul meu lately, cam de când a înnebunit lupu’… Oare chiar ne degradăm mental cu totul, genetic?! Oare chiar nu se poate face nimic, oricât de incorect politic, pentru sterilizarea în masă a tâmpiţilor, acei tâmpiţi a căror mamă – vorba ‘ceea – e mereu gravidă?!

Bun. Vă întreb doar atât: care dintre cele două idei consideraţi că reprezintă majoritatea, normalitatea la noi?

Şi încă una: când vi s-a întâmplat ultima oară să fiţi “ciuruiţi” public, aşa… dintr-un fleac, doar pentru că sunteţi părinţi şi aţi ieşit din casă cu copilul la purtător?

Să v-o spun pe a mea: în urmă cu doar câteva zile, sosind la Timişoara, am găsit uşa de la intrarea în bloc ruptă dintr-o balama, vandalizată cel mai probabil de o mână dibace şi foarte forţoasă, după “lucrătură”. Am aflat, ulterior, că eu am stricat uşa, în mod sigur, cu căruciorul meu de gemeni cu care precis am forţat mereu intrarea în bloc!…

(Sursa foto)

20 Comments

  1. silvia

    Eu stau si ma intreb, pe ei cand i-au fatat masa( ca nu pot spune nascut, pt ca se comporta ca niste animale),erau gata educati,erau deja adulti si se comportau in consecinta ????? Noua ni sa intamplat in avion ca niste d…toace si inclusiv un d…toc sa se planga de ficiora miu. Si sincer imi pare tare rau ca nu am reactionat, iar de ciuda mi au dat lacrimile ca suntem inconjurati de…. nici nu stiu cum sa le zic.Si sa nu crezi ca se intampla numai in Ro sau numai noi suntem mai sclifositi, peste tot e la fel….

    • Carla

      Silvia, cred că nu ai înţeles bine, aşa cum mi s-a întâmplat şi mie citind… copiii nu se educă, ei trebuie “dresaţi”, în opinia unora! 🙁

      Cât despre mersul cu avionul şi alte activităţi de acest fel, se pare că ele trebuie interzise copiilor, doar pentru confortul unor pasageri (car eprobabil au uitat cum e să fii copil,s au la rândul lor aşa au fost crescuţi: dresaţi, puşi în lesă, închişi în toalete şi trataţi ca animalele de părinţii lor)! Ca şi cum un copil nu are dreptul să se sperie, să se simtă rău, să fie neliniştit de zborul cu avionul, sau mai ales să se plictisească la un drum atât de lung şi mediul acesta străin să-l agite… Sunt sigură că şi în alte ţări e la fel, dar poate acolo nu e atâta lume ignorantă şi răutăciasă, vreau să cred că cei intoleraţi cu copiii sunt mai puţini şi mai lucizi când e vorba de argumente!

  2. Eu zic ca lucrurile nu sunt chiar asa negre:). Serios. Noi suntem destul de iesiti in lume cu cea mica si nu am intampinat niciodata nici priviri dubioase, nici invitatii sa nu mai calcam pe acolo. De cele mai multe ori oamenii sunt binevoitori si inteleg ca un copil nu poate sta non-stop pe scaun intr-un restaurant sau o cafenea, ca va pune mana pe ici pe colo, etc. Dar. Si eu cred ca exista un mare dar. Cred ca respectul pentru cei din jur nu dispare cand ai un copil cu tine si existenta lui nu iti da dreptul sa deranjezi dincolo de niste limite. Exista locuri in care nu e indicat sa te duci cu un copil mic sau cu mai multi, locuri unde oamenii vor sa citeasca, sa bea un ceai in liniste, sa asculte o muzica buna. Dreptul meu de a iesi in oras cu fetita nu e peste dreptul lor, nu? Noi am mers cu Andreea in multe restaurante, la terasa, la cafenea, la teatru, la opera, dar am ales locuri unde un glas ridicat, un cantec de bebe sau un plans nu ar sparge linistea in bucatele:d. E vorba de respect pentru oamenii din jur. Asa cum si eu astept acelasi respect de la ei.

    • Carla

      Roxana, eu eşti un caz dintre cele fericite – şi sper să fie cât mai multe familii asemeni vouă, care să nu fi resimţit negativ presiunea celor din jur asupra prezenţei copilului în medii pentru adulţi.

      Sincer, şi eu cred în acel mare “dar”: evit să deranjez oamenii din jur şi sunt prima care încerc să nu pun joaca fetelor mele mai presus de confortul celor din jur, la fel de îndreptăţiţi ca şi noi să se simtă bine în locul în care au ieşit. Dar impresia mea, în urma celor trăite în aceşti doi ani,e ste că oamenii sunt mult mai puţin toleranţi cu copiii decât ar putea fi. Şi nu mă refer la copiii ce ţipă, plâng tare, fac “circ” într-un local astfel încât toată lumea devine agasat de spectacolul miculţului (caz în care în primul rând pentru copil e cel mai bien să foe scos rapid din acel mediu).Mă refer la oameni care îşi dau ochii peste cap de la simpla apariţie cu copiii pe o terasă ză zicem. Mă refer la privirile acelea gen “of, precis ăştia mici o să ne strice curând liniştea şi relaxarea” sau “Of, uite şi la ăştia… nu puteau sta acasă cu copiii? Trebuiau musai să vină aici, ca să facă ăia mici scandal şi să ne deranjeze?”.

      Mie mi se întâmplă foarte des, doar pentru că apar cu gemeni şi oamenii imediat tind să creadă că fetele sunt precis gălăgiase şi se vor antrena una pe cealaltă în a face deranj şi gălăgie, deşi ele sunt cuminţenia şi timiditatea întruchipată, între stăini. Şi mă deranjează teribil atitudinea acesta critică, faptul că simt că ar trebui să nu merg niciunde însoţită de copii, doar pentru se crede că ei ar putea face gălăgie…

      Eu cred sincer în opinia Andreei cum că mulţi copii se comportă nefiresc în locuri publice tocmai pentru că sunt prea rar expuşi acelor situaţii şi habar n-au ce să facă în acel moment. Şi mai cred şi că mersul cu copiii în locuri publice diverse îi învaţă pe cei mici multe lucruri utile despre luema înconjurătoare şi despre cum funcţionează societatea în care trăim.

      Vreau să am acest drept real de a-mi duce copiii acolo unde doresc, pentru că ştiu să-mi asum comportamentul lor civilizat şi ultimul lucru pe care îl doresc este să-i deranjăm pe ceilalţi. Nu vreau ca atunci când merg undeva şi mă simt bine primită să fie ca un privilegiu ce mi se face, în loc să fie o atitudine normală în locurile publice…

      • Carla, si eu cred ca cei mici ar trebui expusi la experiente cat mai variate si nu tinuti doar in parc sau acasa. De aia am si luat-o pe Andreea cam peste tot, lasand-o totusi uneori si cu bunicii. Dar sa stii ca sunt foarte multi parinti care au impresia un copil de pana in 4-5 ani nu intelege/apreciaza diferite experiente, de genul teatru, concedii, terase, etc:d. si ca e mai bine pentru el, si pentru ei:d, sa stea acasa. Decizia lor nu vine din reactiile celor din jur, ci din propriile impresii

        • Carla

          Şi asta e adevărat… de multe ori “răul” vine direct din atitudinea părinţilor, nici nu mai e nevoie de vreo presiune din exterior. Fie că e făcută o educaţie “preventivă”, fie că părintele la rândul său a crescut şi a trăit închistat în rigorile sociale, fie că e doar ignoranţă şi comoditate la mijloc… sunt atât de dese cazurile de copii “ţinuţi în lesă”, sau “dresaţi” – cum s-a spus în comentariul cu pricina, pedepsiţi şi forţaţi să respecte reguli pe care nu le înţeleg, sub ameninţări de tot felul… 🙁

  3. Cenusa Ana Sabina

    Carla si eu sunt de acord cu Roxana. Si eu cred ca trebuie sa existe niste limite. Totusi tine de educatie. Si eu sunt de acord sa alerge copii, sa se joace, dar nu mi se pare firesc sa inceapa sa urle in timpul unei piese de teatru de exemplu. Eu sunt pe principiu ca toate au o masura, iar bariera o stabileste fiecare dintre noi. Nu sunt de acord cu acei oameni cretini, care arunca cu apa dupa copii, sau babe nebune, care striga ca nu pot dormi de joaca fireasca a copiilor, sau de vecini imbecili, care cauta mereu vina, cum ai zis si tu, ca ai rupt usa blocului cu caruciorul de gemeni, sau care mereu se simt frustrati si iti bat in usa, teava si ce mai au, ptr ca vesnic sunt deranjati de copiii tai. In urma cu ceva ani am fost si noi intr-un hotel cu niste prieteni, hotelul era destul de simandicos si copiii nostri au inceput sa se joace, na erau si mici, era si petrecere, s-au nimerit si niste oarecare pe acolo, mai bosorogi, fara copii, care probabi, ca voiau sa savureze un pahar de vin rosu, nu vrei sa stii ce mutre ne-am luat si asa mai departe. Pana la urma vin aa fost a hotelului, ptr ca ne-a pus la dispozitie un local unde ne puteam desfasura in voie sau ptr ca a mai permis accesul altora intr-o doldora de copii. Sunt situatii si situatii.

    • Carla

      Sabina, nu am contestat nicio clipă necesitatea unor limite, pentru a putea convieţui în pace şi bună înţelegere cu cei din jur… Eu observam doar cât de urât şi lipsit de toleranţă aleg unele persoane să te trateze atunci când apari însoţit de copii în spaţii unde aceştia au tot dreptul să se afle, alături de tine…

      Şi am dat exemplul doamnei deranjate de copilul din avion, pentru că mi s-a părut strigător la cer să nu înţelegi de ce un copil al putea fi sau deveni agitat în timpul unui zbor atât de lung, având totodată pretenţia ca acel copil să fie închis în wc până se linişteşte (sau, de ce nu, până la destinaţie), pentru a nu fi deranjaţi ceilalţi călători… Iar aici nu mai e vorba de o situaţie gen dus copiii la teatru şi ieşit cu ei din sală dacă devin gălăgioşi… 🙁

      În antiteză mi s-a părut extrem de frumoasă opinia Andreei cum că izolând copiii sau ţinându-i mereu departe de lumea celor mari nu-i ajutăm deloc să se pregătească pentru relaţionarea firească cu această lume şi cu membrii ei.

  4. Mama de 2 nazdravani

    ei si tu acuma 🙂 Chiar mai trebuie zis ceva? Sa stricam bunatate de ZEN care pluteste in aer de cateva zile? Personaje din astea au fost ,sunt si or sa mai fie . O singura chestie doar, mi-ar fi placut sa o aud “live” pe individa care comenteaza in citatul dat de tine….maaaammmaa ce mi-ar fi placut.(ea cu siguranta ar fi regretat) 🙂
    PS: ce mari s-au facut mazarichile! 🙂

    • Carla

      Păi mai trebuie zis, măcar cât să nu uităm lucrurile frumoase pe care le avem în minte şi să lăsăm să curgă afară din noi lucrurile urâte şi supărătoare…

      În altă ordine de idei, individei în cauză eu i-aş fi pregătit un spectacol pe măsura aşteptărilor ei… lăsându-mi copiii să i se urce şi în cap! 😀

  5. Ioana

    Hai ca mi-am amintit o intamplare de aici de la piscina de acum cateva luni.

    Piscina olimpica este impartita, in timpul programului la liber, in 4: o linie pentru inotatori rapizi, una ptr medii, una pt lenti si bucata ramasa pentru cei ce vor sa inoate la apa adanca. Separat, piscina de 1m jumate pentru pitici.

    Baietii nu implinisera 8 ani insa nivelul lor la cursurile de inot era deja de avansati; ei inoata fara probleme 70 de min de lungimi de bazin olimpic…

    De fiecare data cand mergem la distractie ei au de facut (ca ii rog eu) 4/6 bazine mari pentru antrenamentul lor.

    Pe culoarul Lent erau cateva persoana in varsta care de-abia se miscau; baietii ar fi trebuit fie sa faca slalom printre ei (ceea ce nu e permis) fie sa stea dupa ei (ceea ce insemna sa nu inoate…).

    Asa ca au intrat, la indrumarea mea, la Mediu….
    Ce priviri, ce strambaturi au primit de la cei ce inotau acolo….. unul din adulti s-a dus la salvamari ca sa ii dea afara pe “intrusii” de pe culoarul lor……

    Salvamarul si-a cerut scuze fata de mine si m-a rugat sa ii scot ca nu vrea sa se certe cu nimeni….

    I-am scos insa asa gust amar am de atunci.

    Si vorba aceea, erau baietii perfect capabili sa inoate pe acel culoar fara sa incurce pe nimeni…. dar, adultii aceia erau asa de deranjati de … cine? practic de ei insusi cand erau copilasi…..

    • Carla

      Ioana, mi-ai transmis şi mie gustul amar de care spuneai… 🙁

      Nu sunt atât de naiva încât să cred că în alte părţi nu se întâmplă niciodată lucruri de acest fel, am însă speranţa (şi invidia, recunoasc) că alte popoare sunt mai civilizate ca noi, mai tolerante, mai deschise faţă de copii, mai iubitoare cu generaţiile mici… Sper să aveţi parte de cât mai puţine episoade de gen. Măcar voi, acolo, să vă bucuraţi de libertatea de a oferi copiiilor voştri cât mai mult din lumea pe care tot pentru ei o construiţi…

  6. eu am obosit.. cred ca e o cauza pierduta….
    Imi pare rau pentru experientele tale, Carla.

    • Carla

      Gena, nu trebuie să-ţi pară rău, cred că toţi părinţii sunt obişnuiţi, într-un fel, să li se spargă în cap tot felul de oale şi vini imaginare, din cauza copiilor lor… 🙂
      Limita acceptării, însă, tot noi avem putere de a o trasa. Eu de ce ar trebui să fiu politicoasă cu o persoană care nu poate fi tolerantă cu copiii mei?!

  7. in general, copiii copie parintii. Si eu sunt energica,alerg, mai tip, rad in hohote, vb tare. Ca deranjez pe unii? asta e; incerc sa respect pe cei din jur si inclusiv copilul meu. Si vad ca copilul incepe sa ma copie, si sa incerce sa nu deranjeze pe cei prea usor deranjabili.

    P.S. Am mers de la 3 sapt cu copil la cumparaturi, la 3 luni in metrou, de la 4-5 luni prin restaurante, de la 1 an in avioane. Nu am primit nicio observatie, poate priviri lungi. Sau nu mai tin minte. A, ba da, am socat unii membri ai familiei. Am gasit momentul, echilibrul incat sa ne simtim si noi bine, si copilul, si sa ne facem treburile. In familie.

    • Carla

      Arakelian, mă bucur sincer că ţie nu ţi s-au întâmplat astfel de episoade neplăcute, e reconfortant să aflii că se poate şi aşa.

      Ai dreptate, în mare parte copiii imită comportamentul părinţilor, reproduc ceea ce învaţă acasă, ceea ce văd în viaţa de zi cu zi… însă rămân copii, au un alt nivel al auto-cenzurii, au o altă energie şi un alt mod de a şi-o consuma… şi au momentele lor de panică, de indispoziţie, de oboseală… trebuie să fim mai îngăduitori cu ei, decât suntem cu adulţii!

      Pe de altă parte, de exemplu în metrou, dacă copilul tău ar fi început să plângă neconsolat iar vreun călător te-ar fi invitat cu nesimţire să cobori la prima, ai fi făcut-o? 🙁 Aici e diferenţa… între a avea bunăvoinţa de a înţelege şi “scuza” comportamentul unui copil care ne deranjează în vreun fel sau de a face dovada unei răutăţi gratuite.

      Nimeni s-o să ne apostrofeze dacă copiii noştri se vor comporta exemplar în public, dacă vor fi cuminţi şi nu vor mişca un deget… dar dacă se întâmplă să o facă, e corect să fim trataţi în acest fel, atât de intolerant?! 🙁

      • Am locuit 3 ani in Berceni, si nu am avut masina, am circulat zilnic catre cresa/gradinita jumatate din acesti ani. Copilul meu chiar a plans in metrou/taxi/bus. Pt ca nu rezista in supra aglomeratie, si de mic il agita. De fiecare data am incercat sa il consolez, iar mie oamenii in Buc. mi s-au parut ca apreciaza mai mult un copil care plange si e consolat, si judeca si apostrofeaza un parinte daca copilul ii plange neconsolat.
        Si eu as apostrofa un asa parinte. Mi-e greu sa vad un un copil sa planga neconsolat.

        Cat despre copil care sa se comporte exemplar, cunosc un singur copil: bolnav. Restul sunt copii normali, mai mult sau mai putin energici – care alearga si umplu parcurile cu tipetele lor, care chiuie si in magazin printre rafturile de haine; sau ca fiica mea care la 1 an juma-2 ani cauta in fiecare cabina de proba de la C&A 😀 (nu stiu ce cauta 😀 ca am decis sa abandonez probatul si sa revin a 2 a zi dim. la ora 10.

        Insa am cunostinte/vecini/colegi care au zis ca ii deranjeaza si copiii care chiuie de fericire (asta nu o inteleg, ca eu cum aud distractie de copii ce se alearga, imi vine sa ma bag intre ei si sa alerg si eu :D). La asemenea oameni, ridic din umeri, si zic: fiecare cu pasarelele lui. Eu am stoluri.

        Probabil experienta mea este mai larga, si imi da mai multa toleranta la toate tipurile de oameni. Concluzia mea este ca rigiditatea asta porneste din educatie si din copilaria timpurie: conceptul de primii 6 ani sunt vitali ca atunci copiii preiau inconstient atmosfera/atitudinea/reactia instinctiva pt restul vietii.

        Ei, eu am avut parte de alte lucruri care m-au iritat si care au participat la “sterilitatea” (frumos nume gasit pt subiect) catre al 2lea copil. Si anume, sfaturile babelor ne-cerute, picate din senin. De la: ca nu am lapte bun, ca nu tin copilul bine in carut, ca de ce il las sa planga, ca de ce nu il las sa planga, ca il alint, ca de ce nu are caciula, ca de ce nu are 2 caciuli, ca de ce nu are fular peste gura/fatza/ochi/creier, ca de ce l-am scos din casa inainte de botez, ca sa fac botezul in 4 sapt, ca se imbolnaveste, ca o sa raceasca copilul in burta, ca sa ii pun tricou rosu etc.

        • Carla

          Toleranţa este ceea ce ne lipseşte multora dintre noi, fie că e vorba de a lăsa celui de lângă tine libertatea de a face alegeri personale indiferent de opiniile tale, fie că frustrările nostre personale ne fac atât de urâcioşi chiar şi atunci când e vorba de un lucru minunat, cum e râsetul unui copil…

          Imi plac mult comentariile tale şi mă bucur că îţi faci timp să-mi scrii, să-mi împărtăşeşti din experienţele tale de viaţă…

  8. DeeDee

    Cand faci un copil, il faci pt. tine, nu pt. cei din jur. Nu faci un copil pt. a etala in public cat de “extraordinara” este odrasla ta. Si in nici un caz nu-i faci pe altii sa suporte tipetele, plansetele si crizele normale la varsta unui copil mic!Nu imparti cu lumea de pe strada sau dintr-o cafenea bucuriile pe care le ai de la copilul tau, deci nu imparti nici tipetele si partile negative! De ce in loc sa-mi savurez cafeaua in tihna sa fiu obligata sa aud tipete doar pt. ca e un copil? Fumul meu de tigara deranjeaza, dar crizele nu????

    • Carla

      DeeDee, ţia-m aprobat comentariul doar pentru că el exemplifică exact ceea ce eu criticasem în textul de mai sus: intoleranţa la copii, dusă la extrem.

      Iar acum dă-mi voie să te contrazic: orice cuplu este dator să facă trei copii: unul pentru mama, unul pentru tata (aceştia doi echilibrând scorul demografic) şi unul pentru Patrie. Din spirit civic şi pentru că aşa e la modă acum, e indicat să începem cu cel pentru Patrie, căci dacă ne ajung plânsetele şi deranjul pe care îl face, mama lui de copil!, să ştim că ne-am împlinit această datorie civică.

      Dacă pe copiii pentru mama şi tata îi poţi ţine în casă, poate chiar în balcon, sechestraţi şi dresaţi asemeni unor mici animale de interior, pe cel pentru Patrie trebuie să-l scoţi în lume, să-l înveţi cum să sară la gâtul semenilor lui, cum să fie un individ supravieţuitor în această lume aspră şi rea… iar asta n-o poţi face doar arătându-i lumea cu degetul, pe geam. Apoi, guess what, copilul e şi el o FIINŢĂ UMANĂ. Curios, nu?! Are emoţii, trăiri pe care nu le poţi pronostica la ieşirea din casă, are nevoi care apar în anumite momente şi pe care le “semnalizează” aşa cum poate, are şi el momente de panică, de plictis, de oboseală…

      Nu-şi doreşte niciun părinte să se confrunte cu crizele copilului său într-un spaţiu public, nu-şi doreşte de fapt să se confrunte deloc cu asemenea crize; nu alege din plăcere să te deranjeze pe tine sau pe alţii cu gălăgia micuţui său… De acord că, odată începută o asemenea “criză”, înţelept este să scoţi copilul din mediul respectiv – dar asta în primul rând pentru binele copilului, nu doar pentru confortul tău personal… Şi ştii de ce ar trebui să-i pese mai puţin de tine şi mai mult de copilul său? Pentru că firesc e să servim mai întâi binelui şi intereselor celor care depind de noi, celor pe care îi iubim şi care sunt parte din noi… şi abia apoi intereselor unor necunoscuţi.

      Nu în ultimul rând, abia atunci când vom avea primul caz de cancer la urechi survenit de pe urma zgomotului făcut de un copil putem vorbi de o comparaţie raţională între fumul tău de ţigară şi “crizele” unui copil.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *