Waiting for the sun

Feb 20, 2012 by

Waiting for the sun

Ce-mi place mie la viaţa asta a noastră este că din când în când, pierdută în mijlocul unei ierni cenuşii interminabile, a unor nopţi fără şir nedormite, a ore şi ore de smiorcăieli şi plictis, vine câte o zi fuckin’ awesome, în care se întâmplă o grămadă de lucruri faine de tot, care ne surprinde total şi la al cărei final punem capul pe pernă, frânţi, şi-adormim ţipând în minte cât putem de tare: mai vrem!

Aşa a fost ziua de ieri, care a început cu o ceaţă gălbuie, apolcaliptică… şi un soare bizar, atârnat nefiresc deasupra acoperişurilor. De fapt, soarele acesta lumina atât de anemic, ca şi cum l-aş fi privit printr-un cearşaf gros, încât am avut nevoie de minute bune să mă dumiresc dacă la 8 dimineaţa e mai probabil să fie luna atât de mare sau soarele atât de mic… Ar fi putut fi sfârşitul lumii şi nici nu ar fi picat aşa rău, la cât de obosită mă simţeam abia trezită, înainte de 8 dimineaţa, după mai bine de o săptămână de somn fragmentat şi oblojiri de dinţişori. “Altă duminică de rahat” m-am gândit, indispusă total, luându-mi aparatul foto dornică să imortalizez posibila apocalipsă. Chiar aşa, în ce dată pică sfărşitul lumii, de fapt?

Mi-am făcut o cafea, am pregătit laptele fetelor, am pus în cuptor un pranz rapid… tocmai la timp pentru a descoperi, odată cu risipirea ceţii, o dimineaţă splendidă, primăveratică şi plină de zgomote, parcă dintr-o dată trezită la viaţă. Am ieşit cu cafeaua în balcon, încălzindu-mă ca o şopârlă la soare, asistând la o transformare uimitoare a iernii în primăvară… zăpada grea de pe acoperişuri a început să alunece cu zgomot spre pământ, streşinile au început să vibreze într-un beat metalic, ritmat, un stol de vrăbii sosit de nicăieri a luat cu asalt vişinul din faţa geamului de la bucătărie… ferestrele blocurilor s-au deschis una câte una, lăsând să răzbată sunete de oale şi capace, de polonice învârtind în supe grase, iar mirosuri domestice au umplut brusc spaţiul dintre noi şi restul lumii… Cred că mă trezisem prea devreme; aşa trebuia să arate dimineaţa noastră de duminică!

Melted.

(Da, aproape că m-am urcat pe acoperiş pentru această fotografie… :D)

Şi, pentru că stransformarea acesta mă acaparase cu totul, mi-am amintit de cerul curat, albastru, tocmai în momentul în care un avion pleca spre departe, ducând oameni şi vise şi iarnă cu el…

A urmat un mic dejun târziu şi leneş, cu tartine gustoase servite în soldăţei coloraţi şi kefir proaspăt strecurat, apoi un plan de bătaie pentru restul zilei – o plimbare cu săniuţele la pădure, un prânz servit acasă şi, seara, o partidă de “copii, copii!“. Şi poze… pentru că eram într-o dispoziţie bună; şi pentru că am primit “plângeri” repetate cum că mama măzărichilor nu iese niciodată din spatele aparatului; şi pentru că soţul meu mi-a făcut un minunat compliment spunându-mi că arăt ca o puştoaică; şi pentru că fetele s-au distrat tare să mă tragă de codiţele mele de duminică… here I am!

So… who else is waiting for the sun these days?

2 Comments

  1. mama Mazarichilor chiar a avut o zi buna! 🙂 Radiaza! 🙂 Big like! 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.