Despre curaj. Despre teamă. Despre copiii noştri!

Feb 1, 2012 by

Despre curaj. Despre teamă. Despre copiii noştri!

Până să ne mutăm în Sibiu am avut un singur episod de boală severă cu fetele, în iarna trecută, pentru care am refuzat internarea în spital. Mi s-a părut odios să ajung singură cu ele, grav bolnave, într-un salon de spital plin de alţi viruşi, să trebuiască să mă ocup singură de ele, să nu am unde le schimba şi spăla, să nu le pot prepara laptele în condiţii igienice decente… şi, nu în ultimul rând, să trebuiască să mă odinesc, zile întregi, pe un scaun. Pentru că atât se oferea mamelor internate alături de copiii lor, la Timişoara dar şi în Cluj, din lipsă de spaţiu: un scaun alături de pătuţul copilului bolnav.

Îmi imaginem cum trebuie să fie să rezişti, pe acel scaun sau dormind pe jos, pe ciment, zile la rând,  îngrijindu-ţi copilul şi având grijă să nu te înbolnăveşti şi tu, la rândul tău, pentru că era nevoie de tine sănătoasă şi puternică acolo, pentru el. Mi se părea inuman.

Am refuzat, astfel, internarea, asumându-ne riscul de a ne trata fetiţele la domiciliu, angajând o asistentă care să ne viziteze zi şi noapte pentru aplicarea tratamentului intravenos, chinuindu-ne cu branule, nopţi nedormite, plânsete interminabile şi o cruntă suferinţă a fetelor… Şi eram acasă, într-un  mediu familial, având la îndemână tot confortul unei locuinţe, fiind şi eu şi soţul acolo cu ele zi şi noapte şi avându-i şi pe părinţii mei să ne ajute cu orice. Şi, chiar şi aşa, a fost o săptămână cumplită pentru toţi! Pentru tratamentul la domiciliu am făcut o mulţime de intervenţii şi am plătit bani grei, fiind vorba de doi copii bolnavi, atât de mici… Nimic însă nu a contat, câtă vreme am putut fi alături de fete şi am fost în putere să le ţinem în braţe nopţi la rând, să le alinăm plânsul, să le ajutăm să respire… Nu-mi imaginez ce m-aş fi făcut singură, cu ele, în spital!

Şi nu credeam că ni se poate întâmpla ceva mai rău de atât.

Până când ne-am mutat în Sibiu, cu speranţa că vom locui într-un oraş european modern, cu oameni deschişi la minte şi servicii de calitate, indiferent că ne referim la sănătate sau la servitul unui cârnat prăjit într-o tavernă cu iz nemţesc, de “lucru bine făcut”.

Realizez acum – şi nu reuşesc să-mi revin din uimire – că aici o mamă ar plati oricât pentru acel nenorocit de scaun, pe care să-şi odihnească oasele lângă copilul ei bolnav. Preţul unui confort pe care eu l-am luat în derâdere, în batjocură, fără a-mi imagina că aş putea trăi ceva mai urât decât oboseala, într-un spital. Iată cum miza se schimbă, atât de uşor… şi “mofturilor” mele de internare în condiţii umane le ia locul disperarea de a fi nevoie să-ţi abandonezi copilul, în acest fel, fără a şti ce să faci mai bine pentru sănătatea lui…

Fac apel, pe acestă cale, la toate mamele care au fost obligate să-şi supună copiii acestor reguli “de fier”: rupeţi tăcerea, deschideţi ochii, faceţi ceva! Aţi semnat o petiţie, aţi aderat la o Scrisoare Deschisă… dar asta nu înseamnă nimic, atâta vreme cât nu vă asumaţi public, conştient, declaraţiile! Nu puteţi fi ajutate, public, atâta vreme cât vă e teamă să spuneţi ce vi s-a întâmplat! Teama acesta e ridicolă! Vă e teama că un cadru medical va fi atât de pornit împotriva voastră încât că va recunoaşte vocea sau căciula peste ani şi ani?… Sau teamă că nu daţi bine pe sticlă?! Cum rămâne, totuşi, cu teama că va fi nevoie cândva, din nou, să vă lăsaţi în acest spital copilul bolnav? Cum rămâne cu trauma psihică a copiilor, cu toate mustrările de conştiinţă pentru acest act de abandon?! Cum rămâne cu esenţa acestui demers public, cu tot ceea ce scrisoarea voastră încearcă să transmită celor în putere să schimbe ceva?!

Le mulţumesc, în numele meu şi – presupun – al celorlalte mame implicate direct sau indirect în acest manifest, tuturor celor care au avut “curajul” să vorbească despre situaţia lor. Mărturiile lor sunt extrem de preţioase, atât pentru mass-media, cât şi pentru construirea unui caz solid  cu care să se poată lupta pentru schimbare.

Însă oamenii asemeni mie – mici răspândaci  ai informaţiei pe canale internautice – dar mai ales a celor cu adevărat în măsură să ducă mai departe cauza voastră, să o arate întregii naţiuni, nu pot face nimic să vă ajute în lipsa unei reacţii publice asumate! Dacă acum, la începutul unui război ce nu va fi deloc uşor, daţi înapoi, lupta e pierdută şi totul rămâne doar o furtună într-un pahar cu apă, ce se va linişti la fel de repede cum s-a iscat, fără a lăsa nimic în urmă. Doar gustul amar al unei înfrângeri de care nu mai este responsabilă nici conducerea Spitalului de pediatrie, nici Municipalitatea, nici alte forumuri înalte la uşile cărora aţi bătut cu 1000 de semnături.

Râmâneţi unice responsabile pentru soarta copiilor voştri, pentru felul în care ei vor fi trataţi medical pe viitor. Şi vina vă va aparţine în totalitate, la fel ca lacrimile şi fluturatul batistelor şi a jucăriilor în faţa geamurilor blocate ale unui spital.

Aţi cerut o mână de ajutor societăţii… Vi se întinde din toate direcţiile. Nu aşteptaţi altceva!

**********

Noapte bună, mame… Vă las în compania unei poveşti care să vă ajute să nu uitaţi ce li s-a întâmplat şi ce li se întâmplă, în continuare, copiilor noştri, în acest spital.

Ne-am internat in noaptea de joi spre vineri, din cauza unei eruptii insotite de edeme, cauzate PROBABIL din cauza unei alergii. La internare mi s-a comunicat ca trebuie sa platesc daca vreau sa stau in rezerva cu el.

Lui Nikolas “nu i-au gasit vena”. I-au facut 26 de intepaturi, in conditiile in care nu aveau voie sa faca mai mult de 3! Am si poze cu manutele si piciorusele intepate.
Tratamentul a constat in: siropel de Aerius, o crema pentru bubitele provocate de alergie si injectiile, 2 pe zi.
Sambata doamna doctor Novac a vrut sa ne dea drumul acasa pentru ca toate rezervele erau ocupate si ii era frica sa nu luam vreun virus… Dar dupa control a hotarat sa mai stam o zi.
Sambata noaptea lui Nikolas i-a fost rau, a varsat de 7 ori. De fapt a varsat de 2 ori , apoi a avut “tentative” pentru ca nu mai avea nimic in stomacel. Am cerut unei asistente sa-i dea ceva impotriva greturilor, de exemplu metoclopramid. Mi-au spus ca nu pot da nimic fara sa prescrie medicul…..

Apoi am cerut sa cheme medicul de garda, doar eram intr-un spital. Intre timp a mai trecut o jumatate de ora si Nikolas a mai varsat de 3 ori! Mi-au adus un cearceaf sa schimb patul … Cu copilul in brate am efectuat aceasta operatiune.
A venit medicul de garda, l-a consultat si a spus ca e rosu in gat, de aceea a vomat copilul…. Copilul nu tusea, nu stranuta, nu avea febra…nimic. Doar a vomat! I-au facut o injectie si s-a linistit.
Duminica dimineata am cerut sa plecam acasa.
Biletul de externare nu l-am primit, trebuia sa ne prezentam la control LA CABINETUL PARTICULAR!

4 Comments

  1. Ada

    Absolut de acord! Imi pare rau pentru ce a trebuit sa indurati, dar te felicit pentru ca ai dat startul … din pacate, nici chipul tau nu a fost vazut la Tv … crede-ma, am plans cititnd articolele voastre, mi-e imposibil sa-mi imaginez ce as face daca Maia ar trebui sa ramana singura acolo … insa niste mamici “under cover” nu prezinta incredere, credibilitate …
    De cine sa se teama cei de la pediatrie ??? Ne rad in fata, pentru ca v-au citit frica … trebuie sa-i infruntati hotarate, cu fata la camera, amintindu-va, in fiecare clipa, ce a indurat puiul vostru …
    Sunt alaturi de voi!

    • Carla

      Ada, eu am meţionat deja că nu am fost direct implicată în situaţii de acest fel, deci nu aveam cum să apar la tv să declar nimic. Sutn proaspăt mutată în Sibiu şi până acum, Doamne-ajută, nu a fost nevoie să ajung cu fetiţele la medic.

      Dar am ales să sprijin această cauză tocmai în ideea că oricând mi s-ar putea întâmpla şi mie să ajung în situaţia aceasta… şi aş vrea mult ca lucrurile să se schimbe, pentru toată lumea, cât mai curând!

      Personal eu nu înţeleg “frica” acesta, dar accept că fiecare are limita sa de discreţie şi apalud inţiativa mamelor care au decis să vorbească direct despre ceea ce li s-a întâmplat… aş vrea să fie mai multe ca ele, să se audă o voce mai puternică din partea lor!

  2. Iulia

    Am trecut si eu prin aceasta experienta. Din fericire eu a doua zi m-am putut interna alaturi de copilul meu, din fericire cineva a eliberat un loc si   am putut sa intru, eu – am avut noroc! Eu nu am sa vorbesc despre rele tratamente pt ca nu a fost cazul Toata lumea a fost amabila si draguta si nu a trebuit sa dau atentii din fericire mai exista si oameni dedicati profesiei.
    Dar va pot spune ca atunci cand mi-am internat copilul acolo (la 12 ziua) si mi s-a spus ca nu e loc si pt mine mi s-a prabusit cerul in cap dar ca poate maine se externeaza cineva si va fi un loc si pt mine. Mi s-a mai spus ca detalii despre starea lui puteam primi doar a doua zi dupa 12. Vlad avea 40 temperatura si eu am petrecut cea mai lunga si mai urata noapte din viata mea. Asa cum am mai spus am avut noroc a doua zi la 4pm m-am putut interna cu el, am stat 8 zile. Ce a insemnat pt noi aceasta noapte de separare fortata intr-un moment asa de delicat – doua zile mi-a stat numai in brate ti se rupea sufletul cand il vedeai cat de disperat e cand vroiam sa ma duc la toaleta (asa ca am renuntat sa ma mai duc), o luna intreaga dupa aceea se trezea noapte de noapte in crize de plans neconsolat … in cazul meu? de fiecare data cand ii iau temperatura mi se ridica tensiunea iar cand trece peste 37.5 ma intreb cu groaza: daca mai ajungem acolo vom mai fi la fel de “norocosi”?  se va gasi un loc si pt mine? Oare pt conducerea spitalului si mai ales pt conducerea Ministerului nu ajunge durerea parintilor ca isi stiu copilul bolnav ii incalzeste cu ceva pe acesti domni ca parintii trebuie sa sufere si ca nu il pot vedea?

    • Carla

      Iulia, îmi pare rău pentru tot ce vi s-a întâmplat… Eşti, totuşi, “norocoasă”că ai reuşit a doua zi să ajungi lângă copilul tău şi să-i fii alături pe perioada spitalizării…

      Sper ca povestea ta sa ajungă la sufletul şi la mintea cât mai multor oameni în măsură să schimbe ceva din acest îngrozitor sistem. Eu încerc să adun la un loc toate mărturiile, iar apoi să le pun în braţele cât mai multor oameni din jur. Sper să ajute la ceva!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.