Să revenim la be-be-oiţelele noastre

Jan 7, 2012 by

Să revenim la be-be-oiţelele noastre

Am impresia că suntem tot în 2011, nu că ar avea vreo importanţă ca şi plasare a acţiunilor noastre în timp, ci doar pentru orientare în păienjenişul cotidian. Şi am impresia că azi trebuie să fie orica altă zi a săptămânii, mai puţin sâmbătă… cum tocmai am aflat că e.

Nu mi-am propus nimic pentru noul an, nu am vise măreţe, nu aştept nimic de la nimeni. Toate speranţele mele sunt legate de sănătate, linişte, bucurie pentru familia mea. Îmi doresc un an monoton şi leneş, care să plictisească toţi cititorii micului nostru blog! 😀 Îmi doresc timp, joacă, filme, cărţi, muzică, fotografie, mâncăruri sănătoase, aer curat, eventual câţiva prieteni noi. Şi somn legat pentru toată lumea.

Înainte de toate, ca să parafrazez urările cuiva foarte drag mie, vă transmit un călduros salut festiv:

Să aveţi parte în acest an de tot ceea ce aveţi nevoie. Pentru ceea ce vă doriţi va trebui să vă străduiţi mai mult. 😉

Au trecut, cumva-cumva, zilele de mâncare şi sărbătoare ale sfârşitului de an… a fost aglomerat, a fost frumos, a fost pe fugă, a fost cu mult miros de cărnuri şi mult dulce greu de dus pe umeri. A fost pentru măzărichi, pentru bunici şi, am crezut eu, pentru alţi oameni dragi reîntâlniţi acasă. În cele din urmă, însă, a fost şi despre dezamăgire, despre indiferenţă, despre războaie mute ce se nasc pentru a nu fi spuse – din politeţe – cu glas tare… şi despre o renunţare la mult din bagajul vieţii mele trecute.

Pentru a mia oară, am simţit cum a avea copii te schimbă radical în ochii celor din jur. Iar oamenii îţi devin, la rândul lor, străini. Punţile de comunicare se rup, întocmai ca podul de piatră dărâmat şi luat de ape… pentru cei comozi şi “liberi” copiii sunt aproape deranjani; iar preocuparea ta pentru ei, chiar dacă nu se simte în conversaţiile tale de adult, devine o piedică în a mai fi luat în serios. Cei-fără-de-copii te discreditează pentru schimbările din stilul tău de viaţă, pentru că nu-ţi mai permiţi luxul de a-ţi risipi nopţile, pentru că nu mai bei până uiţi de tine, pentru că te deranjează fumul de ţigară, pentru că ajungi la petrecere după ce ai culcat copii sau îi aduci cu tine şi pleci acasă la ora lor de culcare.  Oamenii “liberi” nu par să înţeleagă nevoile unui copil, la fel cum nu înţeleg nici nevoia părinţilor de a-şi proteja copilul de ceea ce îi poate face rău, de la fumatul pasiv, până la nevoia sa de linişte şi somn sau refuzul de a-l îndopa cu sângerete.

Mai mult decât orice, acest Crăciun a fost pentru mine o lecţie… nu atât de veselă pe cât mi-aş fi dorit. Ce am învăţat la sfârşitul ei? Că oamenii – fie ei şi apropiaţi mie – sunt egoişti, înguşti, comozi, încorsetaţi în tabieturi nesănătoase, la care nu sunt dispuşi să renunţe nici măcar de dragul unor copii. Că nu trebuie să am pretenţia ca fetiţele mele să placă oricui, să însemne ceva pentru toată lumea, să fie ocrotite instinctual de ceilalţi. Iar eu vis-a-vis de copiii mei nu sunt dispusă să fac compromisuri, nici măcar cu preţul ruperii unor prietenii.

Related Posts

Share This

13 Comments

  1. alina

    Carla, draga mea … te imbratisez tare tare tare. Eu am depasit, aproape, cumva, etapa dezamagirilor. Acum mi-e mult mai clar si mi-e mult mai simplu. Pastrez ce mi-e bun si bine si drag, iar restul … e rest, nesemnificativ, putin, fara importanta.
    Pupa fetele dulci.

    • Carla

      Alina, ştiu că nu trebuie să conteze ceea ce oricum nu poate fi reparat… Şi totuşi, la fiecare nouă dezamăgire, nu mă pot opri din mirarea de a mi se întâmpla din nou. 🙂

      Îţi mulţumesc pentru îmbrăţişare! Vă pupăm şi noi!

  2. 🙁 Imi pare rau ca ati avut parte de asa ceva, dar sper sa fie mai bine… nu degeaba se spune ca ai preteni putini dar buni, nu? 🙂 In fond a fost un test al prieteniei si nu trebuie sa te simti dezamagita, deoarece tu nu l-ai picat. 🙂
    Te pup.

    • Carla

      Gabi, nu-i nicio supărare, până la urmă… cum spuneam, pentru că am simţit că intru în războaie mute, am preferat să tac şi să iau decizii privind viitorul şi neimplicarea mea în noi situaţii de gen. E mai simplu să stau acasă, în loc să mă simt rău în locuri unde nu mai am ca căuta.

      A fost, de fapt, un test al bunului simţ, nu al prieteniei… Pentru că eu am mai mult respect pentru nevoile oricărui străin cu care mă intersectez, în circumstanţe similare. Nu e envoie de sentimente speciale pentru a fi empatic la nevoile celorlalţi.;)

  3. Dramy

    La multi ani! si un 2012 asa cum iti doresti.Din pacate e adevarat ce se spune,ca,timpul cerne prieteniile.Toti ne schimbam,drumurile se mai despart,alegerile sunt opuse si e greu ,tot mai greu sa gasesti si sa pastrezi ,prieteni sinceri si adevarati.Insa chiar daca doare,dezamagirea trece…Stiu ca suna repetitiv,dar mi s-a intamplat cam acelasi lucru anul trecut cand am pierdut o prietenie veche de 15 ani…Eu credeam ca vom fi prietene pe viata,am impartit aceeasi banca de liceu si visele din adolescenta,am plans si ras impreuna,ne-am trait studentia impreuna si ne-am consolat cand am avut dezamagiri.Ne-au incercat multe si multi si am fost invidiate fiindca reuseam sa fim mereu sincere si loiale una celeilalte.Dar s-a intamplat ca eu sa astept un bebe exact in perioada in care ea a pierdut o persoana draga si desi am incercat din toate puteriile sa-i fiu alaturi,nimic n-a mai fost la fel.Am descoperit ca tine,surprinsa ca cei ce n-au copii,nu pot sau nu vreau sa vada ca esti la fel,chiar daca in centrul existentei tale sta de-acum o noua fiinta.Nu stiu daca a fost doar un contratimp la mijloc sau ma faceam vinovata ca sunt pur si simplu fericita sa o am pe Karina,fetita mea si nu am ascund cat sunt de implinita sufleteste datorita ei…dar am fost nevoita sa renunt sa ma stradui sa fiu prietena pentru cine nu ma vrea…Inca doare…dar asa e viata…Inca o data iti doresc toate cele bune si sa creasca mari,sanatoase si frumoase Natalia si Sofia si sa te bucuri de ele:)

    • Carla

      Dramy, la multi ani si tie! Sa fiti fericite si felicitari pentru venirea pe lume a Karinei, nu am stiut (n-am mai intrat pe forumul mamicilor de-un secol, din pacate)… Multa sanatate va doresc!

      Imi pare rau pentru ceea ce mi-ai povestit, am patit si eu la fel in ultimii ani, de 3 ori. N-o sa inteleg niciodata care au fost adevaratele cauze ce au rupt aceste prietenii ce speram sa tina o viata (cu prietena mea cea mai buna din adolescenta, cu nasii nostri si ai fetelor si, concomitent, cu finii) si mereu cand incerc sa dau un sens lucrurilor ma simt stupid de naiva pentru ca m-am “oferit” unor oameni care m-au judecat altfel decat sunt si apoi au disparut din viata noastra fara nici cel mai mic efort de a explica deciziile lor.

      In fine, prieteniile se cern mereu, da… insa e altfel cand lucrurile sunt spuse sincer, cand ne luam ramas-bun omeneste, acceptand faptul ca nu mai avem nimic in comun sau asumandu-ne deciziile, “obosindu-ne” sa spunem deschis ce anume ne-a suparat. E mai urât când nu spui nimic, sau cand incerci sa salvezi aparente fara insa a mai pune pret pe valorile reale ale unei prietenii.

      Toti facem la fel, in anumite circumstante… Nu mai vreau sa judec pe nimeni, vreau doar sa am puterea de a ocoli, pe viitor, situatiile care ne pot face rau.

  4. La multi ani, Carla & co!
    Cat despre dezamagiri: o, da, exista. Dar oamenii care pleaca lasa locul altora, care vin.

    • Carla

      Mamiţumi, să fie într-un ceas bun şi să ne aducă noul an oameni frumoşi, care să ne umple golurile şi să ne peticească buzunarele rupte ale sufletului! 😉

      La mulţi ani şi vouă, să fiţi fericiţi!

  5. La multi ani sanatosi voua!
    cat de bine te inteleg!! eu am primit sutul asta in fund acum vreun an si jumatate, cand m-am reintors la job (ca rude multe n-am, deh) si tot primesc cate-un ‘friendly reminder’ o data la ceva vreme. clar, nu mai sunt de-a lor, de parca as fi fost vreodata, sunt ciumata, am copii…:(
    nu pune la suflet, pana la urma, orice sut in fund, e un pas inainte, in cazul nostru, al celor ce avem copii, e cel mai mare pas inainte!
    te pup.

    • Carla

      Luminiţa, la mulţi ani!

      Ooo, nici nu vreau să mă gândesc cum e cu reîntoarcerea în colectivitate… ştiu, am văzut cum e la alţii, sper să pot să nu las să mi se întâmple şi mie!

      Eu demult ocolesc să mai pun laolaltă relaţiile personale cu cele de job, nicioadă nu s-a întâmplat să funcţioneze pe termen lung, dacă le-am amestecat… Mămici sau nu, femei sau bărbaţi, întotdeauna amiciţia s-a transformat într-o competiţie profesională, într-o nemulţumire oarecare, în bârfă, în şuturi în fund… Altfel, fără a te împreiteni cu colegii, pare mult mai uşor de dus “povara” reîntoarcerii la job. Voi vedea cândva! 🙂

  6. Dramy

    Multumesc,Carla,te cred ca nu ai timp cu doua fetite pline de energie langa tine:)Ce sa spun…imi pare rau sa aflu ca si altii au trecut prin astfel de dezamagiri dar nici eu n-am inteles motivele(care oricum nu mi s-au spus niciodata) si am asteptat in zadar ca din respect fata de ceea ce ne-a legat sa putem avea o ultima discutie onesta…Numai ca putini oameni au curajul de a spune ceva,, verde in fata”…Din pacate nu stau insa prea bine la a fi deschisa unor noi relatii…poate pentru ca mult timp am crezut ca e ceva neregula cu mine si mi-a cam fost zdruncinata increderea in oameni ce credeam ca ma cunosc cu adevarat…dar cine stie ce ne aduce viata sau anul ce vine…Sotul meu radea de mine zilele trecute fiindca imi faceam probleme ca fetita noastra interactioneaza cu prea putini copii si i-am zis ca nu doresc ca din vina mea sa nu fie pe viitor sociabila si prietenoasa…numai ca ,chestia cu integratul intr-un grup numai de dragul de a socializa mie inca mi se pare dificila uneori…

  7. Manu

    Tu, Carla,
    Ma surprinzi de fiecare data cand descopar ca inca iti mai doresti o lume ideala, ideala, ideala cand ea, de fapt, e o lume nebuna, nebuna, nebuna!! Doar tu stii asta! Numai ca e greu sa crezi ca si cei mai apropiati iti fac “stupize, stupize”, nu? De aia merita sa ai rabdare sa vezi pana la capat cum e viata asta de ciudata.
    Uite, Dan si Oz nu prea au facut ca tine, dimpotriva, ei ieseau cu Ema cand era mica, in carucior, la terase, pana tarziu, 2-3 noaptea chiar. Ema dormea in carut, ei stateau la cioace, se fuma, se bea. Ema e mare, are paispe ani si e bine mersi, insa nu stiu cu cati dintre prietenii de atunci se mai vad ei si acum… Viata oricum poate sa te “arunce” in alte zone dupa ce mai trece timpul, si sa se termine relatiile, chiar si mai apropiate. Uite ca nasii lor sunt in Canada si e greu de intretinut relatii la distanta. Noi, in schimb, am procedat cam ca tine. Am tinut la niste principii, am fost poate prea rigurosi in anumite circumstante si ne-am autoexclus mai mult sau mai putin din anumite cercuri. Incet-incet, am descoperit ca eram aproape singuri cand fetele aveau deja 4-5 ani. Stii ce e foarte curios? Aceiasi prieteni cu care nu ne-am vazut atata timp, acum, dupa ce le-au crescut si lor copiii (caci ai lor au venit mai tarziu, au acum varste de la 4-5 ani in sus pe cand ale noastre sunt muuult mai mari) ne invita la petreceri si intalniri… Sa zicem doar ca a fost o chestie de nesincronizare?? Poti sa o iei si asa, dar, cateodata merita sa ai rabdare si sa te bucuri de viata asa cum e ea.
    Eu cred ca e bine ca iti respecti copiii si nevoile lor, crede-ma multi te respecta pentru asta, dar e mai “cool” sa te distrezi chiar si cand ai copii mici, cel putin asa cred unii care nu au. Sunt convinsa ca si parerile lor se vor mai schimba in timp, e normal la urma-urmei. Si apoi, timpul trece asa repede… Peste vreo doi ani, ai sa fii satula de programul asta, si ai sa incepi sa te mai “dezlipesti” de fete o data la catva timp ca sa iesi cu amicii la o petrecanie. Iar dupa ce cresc ele si mai mult, iar o sa se schimbe multe, ai sa vezi! Important e sa le invatati si pe ele sa iubeasca oamenii, asa cum ii iubiti si voi si sa va bucurati impreuna de viata!! Avem nevoie de socializare, asta-i sigur.

    • Carla

      Manu, sunt de acord cu ce spui tu şi n-am nicio intenţie să mă călugăresc, doar pentru că eu am copii… Dar nici nu mai simt nevoia de a pierde nopţile cu totul, de a mă îmbăta, de a face tâmpenii doar pentru că aşa e “cool”. Chiar dacă nu mă presează gândul că trebuie să mă trezesc dimineaţă cu fetele, chiar dacă îmi iau “liber” fără griji pentru ele, tot nu mai am vârsta şi dispoziţia să mă comport ca la 20 de ani. Nu aici e problema…

      Problema e că mulţi dintre cei cu care încă relaţionăm nu acordă nici importanţă faptului că noi avem copii şi ei trebuie protejaţi, cum spuneam… de fum, de oboseală, de gălăgie, de agitaţie, de oameni bolnavi (răciţi) etc. Asta mă supără: de exemplu, că am ajuns cu fetele în locuri unde am rugat oamenii să nu mai fumeze atât de mult măcar pentru o oră, până plecăm… şi nu a contat, a fost mai important să nu-şi strice ei pofta de tutun, considerându-mă pe mine mofturoasă şi exagerată.

      Eu nu m-am certat cu nimeni. Dar am decis să învăţ ceva din toate acestea şi să nu mă mai duc cu copiii acolo unde consider că nu suntem bine primiţi. Mi se pare o lipsă totală de respect pentru mine şi copii mei să nu ţii cont de rugăminţile mele, ca părinte şi ca prieten al tău…

      Am ieşit şi noi cu fetele la terase, am stat până târziu, le-am depăşit programul de somn… dar cu limită. Pentru noi e mai important somnul lor acasă, în linişte, în pătuţurile lor, decât o bere în plus, cu prietenii.

      Iar speranţa asta naivă şi încăpăţânată într-o lume ideală cred că are denumirea ei în manualele de patologie! 😉

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.