1 an şi 10 luni

Jan 26, 2012 by

1 an şi 10 luni

Pentru că ultima aniversare s-a suprapus cu nebunia Sărbătorilor de iarnă şi cu neputinţa mea de a prinde o seară liniştită, cu laptopul în braţe, voi rumega acum, la dublu, amintirile ultimelor două luni din viaţa măzărichilor (să vă spun un secret: o săptămână am scris şi iar am scris la textul acesta).

Sunt – ca de obicei – o mulţime de spus, dar mi-e foarte greu să-mi găsesc cuvintele potrivite… Fetiţele mele cresc, mult prea repede, iar asta mă înspăimântă peste puteri, îmi dă un permanent sentiment că fac şi facem lucrurile în pripă, că timpul trece prea repede şi nu reuşim să captăm mare parte din esenţiaulul creşterii lor, că timpul e prea scurt pentru a face cu fetiţele mele tot ceea ce-mi propun să facem împreună…

Mocou, mama? Mai mocou? m-au întrebat deunăzi, amândouă, cocoţate la masa mare din bucătărie şi arătându-mi cu degetele arătătoare morcovii din farfuria mea de supă. Le-am arătat castronelul lor, proaspăt golit, crezând că se săturaseră. Nu, nu-mi cereau de foame… ci de poftă de morcovi, după ce seri la rând nu s-au culcat înainte de a răsfoi, pe repeat, cartea cu  Pufuleţ, iepuraşul căruia îi plac dulciurile, care şi-a făcut un tort de morcovi pe care l-a mâncat împreună cu prietenii lui de la fermă… Cartea aceasta a devenit favorita lor, restul teancului mereu în creştere fiind într-o aşteptare pasivă a unor vremuri mai bune pentru privit pozele frumos colorate şi povestit pe marginea lor.

Peisaj de casă cu copii

Nu ştiu de unde atâta energie în ele! De unde atâta determinare, atâta isteţime în măsura trupurilor lor firave… Mi-am petrecut ultimele săptămâni, singură fiind cu ele, doar urmărindu-le prin casă, ca o umbră, atentă la fiecare mişcare a lor. Şi, pentru că nu se joacă mereu împreună, am simţit nu o dată nevoia fizică de a mă clona, pentru a reuşi să fiu în apropierea fiecăreia, în acelaşi timp. Şi, binenţeles, ca orice copil plictisit de zilele lungi de iarnă petrecute în casă, măzărichile îşi dedică întreaga atenţie descoperirii de noi şi noi modalităţi de a mă scoate pe mine din pepeni. 🙂

Şi nu e deloc greu, date fiind nenunăratele feluri în care spaţiul unei case permite acest lucru. De la mizeria călcată în picioare în toată bucătăria şi măturată de zeci de ori, biscuiţi-pâine-iaurt-covrigi-seminţe-pufuleţi-apă-mâncaredemâţă-jucării-hârtii-cojidenuci-gunoiuldingăleată, până la hârtia igienică făcută ferfeniţă în toată casa – ori de câte ori nu-s atentă la ele câteva minute – plus vase scoase din dulapuri încontinuu şi cioburi aproape zilnic…

Da, aş avea mare nevoie să fiu mai înaltă. Şi să am întreaga casă organizată în dulapuri suspendate, acolo unde să pot înghesui toată viaţa noastră, iar fetele să nu ajungă cu niciun scăunel! Dar nu sunt nici înaltă, nici dulapuri suspendate nu am prea multe, aşa că mă mulţumesc să adun şi să pun totul la loc în urma lor, în timp real, pe măsură ce ele scot din dulapuri… Nu am unde să ridic, la înălţime, toată vesela; nu am unde să ascund toate recipientele cu detergenţi sau cosmetice; nu am cum să încui toate dulapurile, uşile, sertarele, cutiile… şi nici nu mi se pare realist să o fac în acest fel. Pe de altă parte, nici n-o să pot înţelege vreodată – conform teoriei că dezvoltarea copilului se face prin experienţe si descoperiri continue, iar noi avem datoria să nu le îngrădim în niciun fel aceste experienţe – ce fras de învăţătură se poate trage din distrugerea zilinică a câte unei role de hârtie igienică şi mărunţirea ei prin toată casa… Nu înţeleg de ce să le las să facă asta, de ce să adun eu atâta în urma lor şi ce e util în toată “distracţia” aceasta, pe care eu nu pot să o accept.

Teasing the cheese-cake.

Mesele sunt o continuă pendulare între agonie şi extaz. În unele zile nimeresc supa sau ciorba perfect de acră, de smântânoasă, de densă ca şi conţinut, astfel că fetele mănâncă cu 4 guri deodată, lăudându-mă de-mi plezneşte pipota de bucurie: Mama papa! Mniam-mniam papa! Papa bun! Pentru ca apoi să facă greva foamei două-trei zile la rând, refuzând absolut orice în afară de lactate. Fructele sunt otrăvitoare, legumele nu au niciun haz dacă nu sunt bine îngroşate cu ceva, dulcele e nesuferit, fresh-urile de fructe să le beau eu!, gris-orez-budincă sunt combinaţii ce nu le-au încântat niciodată… Mă salvează soldăţeii de pâine cu unt de dimineaţă, biscuiţii “populari”, macaroanele cu brânză, covrigii de Buzău, un spanac cu ou când şi când, o supă sau ciorbă de pui… şi iaurt simplu, cât încape. De tot plânsul.

Totuşi, frigiderul reprezintă punctul de atracţie al bucărătiei, atunci când uşa rămâne deschisă şi fetele îşi pot băga nasul în el.

– Ou, mama, ou! Dzem! îmi arată, bucuroase, gemul… Unt, unt! Mniam-mniam! Ţiai, ţiai!

Vreţi pâine cu unt şi cu gem.. şi ceai? le întreb, plină de speranţă.

Da, da! Mniam-mniam! îmi răspund ele, chinuindu-se să se urce pe scaunele de la masă, aşteptând nerăbdătoare gustarea.

Mă execut cu viteza luminii, vezi-Doamne şă nu le treacă fetelor pofta, pentru ca la vederea pânii cu unt să se strâmbe amândouă la mine, ofensate: Nu! Nu! Altu mniam-mniam! Altu? Altu?!

Nu mai ştiu ce să le ofer, sunt depăşită de situaţie şi întreaga zi nu fac altceva decât să-mi bat capul cum să-mi hrănesc copiii sănătos, cum să le fac să mănânce cu poftă, cum să le ofer o alimentaţie gustoasă şi echilibrată… Nimic din ceea ce fac nu pare să le placă şi răbdarea mea scade proporţional cu refuzurile lor de a gusta măcar ceea ce le pregătesc cu atâta drag.

Totuşi, când tati se aşează seara la masă, amândouă sunt călare pe el, invadându-l din toate direcţiile, gustându-i mâncarea, luându-i din faţă farfuria şi tacâmurile, pâinea, tot… Şi trebuie să fim atenţi în fiecare moment, pentru că cea mai vânată rămâne berea:

Beie, tata! Mniam-mniam beie!

Zgomot de fond, în bucătărie.

Am reuşit să împletesc într-un mod fericit două dintre cele mai supărătoare probleme din bucătărie: faptul că fetele mi se încurcă mereu printre picioare în timp ce trebăluiesc, riscând să ne accidentăm, plus faptul că atunci când gătesc mi-e foarte greu să le supraveghez fără sa dau mâncărurile în foc sau să creez alte mici accidente. Aşa că, după fiecare masă, spălăm vasele împreună: eu manevrez vasele în chiuvetă, iar fetele mă asistă, cocoţate pe două scaune, înmuindu-şi mânuţele în apă şi vânturând vasele spălate dintr-o mână în alta… Apoi eu spăl chiuveta, iar ele mă ajută, scoţând de la locul lor toate prosoapele de bucătărie şi ştergând cu ele întreaga bucătărie, pe sus şi pe jos…

Iar când gătesc le chem lângă mine şi le explic tot ce fac, iar ele privesc fascinate cum dintr-un mocou mare mama face o vrajă şi ies mulţi-mulţi altu? i altu? i altu mocou mici… Abia aştept să mai crească puţin şi să mă ajute efectiv la pregătirea mesei!

În luna decembrie, apropos de alimentaţie, măzărichile au avut un puseu de creştere cum nu li s-a mai întâmplat de dinainte să împlinească 1 an şi au pus pe ele aproape 700 gr fiecare… Aşa au compensat, dintr-o dată, creşterea lunară de câte 100 gr din tot acest al doilea an de viaţă şi au trecut, în sfârşit!, pragul psihologic de 10 kg…

Apoi, după răceala tradiţională de sărbători şi o săptămână de nemâncat, le-am cântărit din nou: pierduseră tot. 🙁 Dar ceva am recuperat, se pare, în ianuarie, pentru că aseară cântarul nostru arăta cam aşa:

“Err” înseamnă că am depăşit limita de 20 kg a cântarului. Hurray!

Nu ieşim foarte des afară, nu zilnic, atât din cauza vremii urâte şi friguroase, cât şi pentru că nu prea avem unde ne plimba, în apropiere… Curtea e neinteresantă momentan, iar străzile cartierului nostru sunt anoste şi nicăieri nu găseşti vreun parc sau loc de joacă. Aşa că ne mulţumim cu scurte plimbări prin curte, la căţelul proprietarilor, sau drumuri la magazin, plus ieşirile la “copii! copii!” şi plimbările prin oraş cu tati, în weekend. Somul de dupamiază rămâne unicul meu moment de respiro, în care pregătesc masa fetelor şi profit pentru a deschide pentru câteva minute calculatorul… Altfel, în momentul când am îndrăznit să ma apropiu de el, sunt oprită de fete şi obligată să le pun lor clipuri cu copii mici – mai ales cu ele 🙂 – sau cu pui de animale. Aşa că eu nu mai am rând.

Lupta pentru supremaţia la calculator e doar una din lungile şi desele prilejuri de ceartă între măzărichi, care de cele mai multe ori degenerează în lupte cu palmele, unghiile şi pumnii… Încerc să le împac şi nu fac decât să devin inamicul lor comun; mă înfruntă amândouă, se supără, fac totul exact invers faţă de cum le spun eu… Dacă sunt indispuse, orice remarcă a mea se termină cu un “Nuu!!!” hotărât din partea lor. În permanenţă încearcă să facă lucruri interzise: se urcă pe masa din bucătărie, umblă la prize, încearcă să umble la plita aragazului, pornesc cuptorul, coboară treptele în picioare – dezechilibrându-se la maxim… în genere încearcă mereu să facă tot ceea ce le-am explicat că reprezintă un pericol pentru ele.

Serile au rutina lor specială, pe care o iubim cu toţii, căci atunci toate lucrurile se liniştesc şi Moş Ene ne gâdilă dulce pe toţi, la gene, de la mic la mare… Baia de seară e sfântă şi, chiar dacă nu le mai spălăm părul decât la câteva zile, bălăceala şi joaca cu tot felul de recipiente e ceea ce pare să le placă fetelor cel mai mult din rutina întregii zile. După baie urmează laptele de seară, “cititul” din cartea cu Iepuraşul Pufuleţ şi altele asemenea, apoi un lung şir de smotoceli şi nelipsitul numărat pe degete, până la 5 şi înapoi, din nou şi din nou şi din nou şi din nou…

Nu putem face nicio mişcare în dormitor fără prietenii de somn ai fetelor: Iepuraşul-Coconaşul – numit “Coco“, Leul-Paraleul – numit “Altu Coco” şi Familia Şoricescu, mamă şi fiu, numiţi “Chichi” (de la chiţ-chiţ) şi, evident, “Altu Chichi“. Fără Coco şi Chichi, respectiv fără suzete, suntem morţi şi îngropaţi… şi nu există panică mai mare decât să vină ora de culcare şi vreuna din jucării să nu fie de găsit, sau vreo suzetă să fie dispărută fără urmă.

Joaca cu Chichi, înainte de culcare…

Ne luăm rămas-bun pe ritmuri de “Noapte bună, somn uşor, sapte purici pe-un picior… Somn uşor şi noapte bună, şapte purici pe o mână! Somn uşor, vise plăcute, purecii să te sărute!“, poezioară pe care trebuie să o repetăm de câteva ori la rând, în timp ce zgâlţâim fetele într-un anume fel, inventat de noi… Apoi măzărichile se îmbrăţişează între ele, se pupă, îşi schimbă suzetele şi jucăriile între ele pentru ultima oară, îşi alege fiecare pătuţul ei, ne spun “Ceau-ceau!“, le acoperim… ne aşezăm şi noi în patul nostru, tati adoarme instantaneu iar eu încep să cânt, la cerere, “Chi-chi” (Familia Chiţ-Chiţ), “Pupu” (În căsuţa din pădure) şi “Coco“(Iepuraş-Coconaş), luptându-mă cu somnul şi cu lungile şi interminabilele căscaturi, ce-mi dezmembrează maxilare. De cele mai multe ori aţipesc în câteva minute, dar mă trezesc în protestele vehemente ale fetelor: Mai, mama?! Mai Chichi?! Mai Pupu?! Mai Coco?! astfel încât reiau, pe repeat, repertoriul… Sunt seri în care mă trezeşte pocnetul capselor de la sacii de dormit, căci ultima găselniţă a fetelor, de câteva săptămâni încoace, este să se mai ridice o dată în picioare înainte de a adormi, cu ultimele puteri, pentru a se dezbrăca de sacii de dormit şi, uneori,  chiar de pijamale, în ciuda ameninţărilor mele mai mult sau mai puţin serioase. Sunt seri în  care ma trezesc, complet amorţită, după două-trei ore, ridicându-mă cu greu să-mi iau pijamaua pe mine, să sting lumina de vreghe şi să mă culc la loc… Şi sunt seri, frecvente, în care nu mă mai trezesc deloc, până la primele plânsete nocturne ale fetelor.

Şi sunt seri în care, în momentul în care încercăm să le punem în pătuţurile lor, ele încep să plângă… Mama patu! Mama, nu nani! Nu! Vor să adoarmă cu noi şi atunci le facem cu bucurie plăcerea… căci, vorba lui tati, “e aşa bine să dormi cu ele în braţe!”. Altfel, cândva în timpul nopţii, fiecare dintre ele aterizează în patul mare, după ce mă plictisesc să mă ridic şi să le alin smiorcăielile. Avem, de altfel, 4 tipuri de plâns nocturn: plânsul după suzi, pe care îl calmăm imediat şi revenim la somn; plânsul cauzat de durerile de dinţi, care vine cu “Au! Aaaau! Auuu!” şi jale mare – pe care îl calmăm cu Calgel sau Panadol; plânsul după Chichi sau Coco, pe care îl interpretez drept rezultat al unor vise ciudate, pentru că fetele se trezesc plângând şi strigând speriate după jucăriile lor, chiar dacă le au în mână… şi., nu în ultimul rând, plânsul după mama, care sună cam aşa: Mamaaaa… Mamaaaaa…. Opa? Opa, mama! Patu mama! Opa? Opa? Deschid ochii şi le văd ridicate în picioare, complet treze, cu mânuţele întinse, strigându-mă clar şi revendicându-şi locul între mine şi tati al lor…

Suzetele au rolul lor special în rutina de culcare, întâi ne jucăm cu ele, apoi le schimbăm set cu set până ne hotărâm cu care dormim în seara aceasta, iar între timp facem antrenamente serioase pentru Cartea Recordurilor sau măcar vreo emisiune TV cu rating mare şi aplauze plătite… Îmi fac curaj, zi de zi, să încerc eliminarea suzetelor, deşi nu aveam de gând să mă grăbesc cu acest moment înainte de erupţia restului de dinţi ce le lipsesc măzărichilor (caninii şi al doiela rând de premolari). Însă soocoteala mea, de acasă, nu pare să se potrivească cu cea a stomatologului, pentru că Nataliei i-au apărut de curând nişte coloraţii pe partea din spate a incisivilor superiori şi ne-am speriat foarte tare. Urmează un consult stomatologic unde vom afla exact cu ce ne confruntăm şi mai ales de ce!, pentru că marea mea frustrare vine din faptul că fetele nu mănâncă dulce defel, nu mănâncă procesat de fabrică, se spală pe dinţişori de la primele erupţii dentare, iar vestitele lactate le consumă zilnic, în cantităţi deloc de neglijat.

Avem un ritual al nostru şi pentru schimbat scutecele (nu, oliţa încă nu prezintă niciun interes): eu le dezbrac, le spăl şi le îmbrac la loc, în timp ce ele îşi curăţă scamele dintre degetele picioarelor, foarte preocupate 🙂 … şi nici vorbă să le pot îmbrăca înainte să decreteze ele că “Gata!“, sunt curate degeţelele, iar apoi să-mi dea tălpile la pupat. Pusul ciorapilor este o mare încercare pentru mine, mereu, eu încercând să le prind picioarele având ciorapul rulat în mâini, iar ele pedaland în toate direcţiile şi râzând de mine, minute în şir, până simt că mă umplu de nervi, îmi pierd complet răbdarea şi mă ia cu transpiraţii…

Pentru că, dacă este ceva ce lipseşte, genetic, familiei noastre, atunci aceasta este răbdarea. Fetele nu reuşesc nicicum să înţeleagă că e nevoie doar de câteva secunde de răbdare pentru a reuşi să facă ce-şi doresc sau pentru a obţine ceva de la mine… Îmi cer apă şi, până să parcurg eu 2 metri să le dau căniţele, ele reuşesc să ţipe Apă! Apă! Apă!… de minim 10 ori. Vor jos din scaunul de masă şi, până să le iau în braţe şi să le cobor de acolo, plânsul de furie e deja aranjat şi nu se termină minute întregi… Îşi scapă suzeta, înainte de culcare şi, în loc să se aplece după ea, încep să ţipe şi nu le mai trebuie nimic… Ţipă dacă vreo usă e închisă în calea lor, dacă nu ajung cu mânuţa la vreun raft, dacă nu reuşesc să deschidă din prima vreun sertar… Şi tot aşa, pentru orice mărunţiş, pentru orice lucru care ar dura câteva secunde să se întâmple.

Iar eu îmi pierd răbdarea din ce în ce mai repede. Cumva, mă uit la ele şi le văd deja fetiţe mari. Nu mai sunt două bebeluşe care să nu ştie pe ce lume trăiesc, nu mai sunt atât de inocente şi neştiutoare ca în primul an de viaţă… Şi mă frustrează enorm să nu reuşesc să le temperez atunci când ţipă pentru orice nimic, doar pentru că acesta nu se întâmplă în secunda când l-au cerut. Cumva am pretenţia de la ele să înţeleagă, să mă asculte, să mă ajute să le servesc… să aibă răbdare, doar răbdare!, pentru că totul se întâmplă după voia lor.

Ştiu, ne apropiem vertiginos de teribila vârstă de doi ani… teribilă prin felul în care copiii îşi descoperă şi îşi formează propria personalitate, prin felul în care încep să-şi măsoare forţele cu cei mari şi să le testeze limitele, dar mai ales prin felul în care încep să spună NU…

Şi sunt îngrozită că nu voi avea răbdarea şi înţelegerea necesară să NU-mi impun voinţa proprie, să NU răspund agresiv la testele lor, să NU uit că totul trece, totul e firesc, natural şi totul poate fi la fel de armonios ca şi până acum, dacă NU mă pierd de limba lor şi de felul în care ele descoperă lumea…

Până la urmă, ajung să mă întreb: a cui e această vârstă a imposibilelor “NU”-uri… a lor? Sau a mea?!

Related Posts

Share This

16 Comments

  1. 🙂 La multe luni, fericite, inainte! 🙂

    vad ca Maza au grija sa va tina ocupati… 🙂

    • Carla

      Mulţumim asemenea… Oho, şi încă ce ocupaţi! Zic mersi şi pentru cele 5 ore de somn din noapte, s-ar putea mult mai rău. Iar ziua… numei Redbull aş bea, în loc de apă.:D

  2. Bianca

    Incredibil cat de mult ne recunoastem in povestea voastra!

    Si, apropo de varsta de 2 ani: stai s-o vezi pe cea de 3 ani!:)

    • Carla

      Bianca, te rog cruţă-mă şi lasă-mă să sper că mai solicitant de atât nu poate fi! 🙂

  3. hehe, subscriu la ce spune Bianca mai sus, stai sa vezi cum e mai tarziu! 🙂
    eu, cumva, nu stiu cum, am inceput sa ma relaxez si sa fiu zen din toate punctele de vedere. si cu masa, si cu dezordinea, si cu somnul, si cu bataile lor… sunt etape firesti, mai greu de gestionat ce-i drept daca ai gemeni si ti-i cresti aproape singura, dar asta e viata! bucuriile sunt si ele la dublu, stii si tu asta, asa ca trage aer in piept si mergi mai departe.
    la multi ani!

    PS: ma regasesc 100% in exemplul cu laptopul, frigiderul si pregatitul gustarii super-mega-ultra rapide pe care apoi n-o mai vor….

    • Carla

      Cumva aveam şi eu impresia că întâmplările noastre nu sunt singulare… Aşa mi se întâmplă şi mie, citind pe alte bloguri despre aventurile altor prichindei: mereu exclam “Wow! Şi noi la fel, şi noi la fel!”… 🙂

      E bine. Eu nu mă plâng de nimic, mă bucur cât pot de fiecare moment şi încerc să urmez exact reţeta spusă de tine: zen, linişte, relaxare, plăcere, bucurie… Îmi iese, în general.;)

  4. La multe lunite! Sunt tare dulci!
    Ma recunosc si il recunosc la povestea cu rabdarea!:)
    La capitolul mancare, se poate si mai rau: al meu vrea doar lapte cu cereale, in rest cate o jumatate de biscuite, un sfert de felie de paine cu unt si gem, un pic de rontait de mar…inainte iubea iaurtul si era in stare sa manance si unul mare de 400 grame, acum nimic…

    • Carla

      Cristina, mulţumim de urări! Mulţi ani şi vouă!

      🙂 Am învăţat să nu mai zic niciodată că mai rău nu se poate, pentru că experienţa fiecărei noi luni mă învaţă că se poate, cum nu! 🙂 Partea bună e că, după fiecare moment de criză, vin şi zile mai bune… zile mai liniştite, mai cu poftă de mâncare, cu somn mai lung, cu mai puţină dezordine…

  5. monica

    V-a spus cineva ca sunteti minunate? va spun si eu, poate ca sunt a mii-a persoana 🙂
    In legatura cu dintisorii, poate va pot ajuta (sunt medic dentist) din ce povestesti tu coloratiile de pe dintisorii Nataliei sunt depuneri de tartru, asta in cazul in care acum au aparut si nu s-au observat cand au erupt dintii respactivi in cavitatea bucala, bineinteles ca cel mai bine ar fi sa o vada un medic dentist dar la varsta lor nu prea are sanse medicul sa o pacaleasca, decat daca mergi la o clinica sau un medic care se ocupa in special de pedodontie ( stomatologie pentru copii), ei sunt inarmati cu multa rabdare, cand este cazul si sunt necesare anumite tratamente folosesc chiar si inhalosedarea, altfel este aproape imposibil sa reusesti sa faci tratamente la varste atat de fragede.
    Daca ai intrebari poti sa imi scrii un mail sau pe FB, am trimis cerere de prietenie mazarichilor 😉 si iti raspund cu drag, in limita timpului disponibil ca am si eu o nazdravana mica care ma trage si acum de pantaloni sa ma joc cu ea.
    Pupici la nazdravanele mici :*

    • Carla

      Monica, bine-ai venit şi mulţumim pentru sfaturi…

      Sperăm să nu fie nimic grav cu dinţişorii, ne vom lămuri curând, la controlul stomatologic. Tot ce sper este să reuşim să-i descleştăm Nataliei guriţa, măcar pentru câteva secunde, cât să poată fi examinată. Nu cred să fie nevoie de vreun tratament, dar e important să aflăm cu ce ne confruntăm, ca să ştim ce avemd e făcut mai departe… Sunt foarte supărată pentru chestia asta, mai ales că în mod special am avut grijă mereu să nu dobândim problemele dentare… şi uite cumd e ce ţi-e frică, de aia nu scapi. 🙁

      Te rog mai trimite încă o dată cererea de pe FB, nu te găsesc… nu ştiu ce s-a întâmplat, poate e alt nume ca şi cel din adresa de mail cu care ai lăsat comentariul, dar nu găsesc cererea ta…

      Zile frumoase alături de micuţa ta şi multă distracţie vă dorim!

  6. Mihaela

    Buna Carla,

    Iti urmaresc si citesc postarile de mult timp, insa acum am dorit sa iti transmit ca nu esti singura mamica ce trece prin aceste momente; eu am o fetita ce tocmai a implinit 2 anisori in dec; ne regasim in povestea cu mancarea, cu preocuparea mea de a o hrani cat mai sanatos, iar ea la fel ca si fetitele tale mananca doar cateva chestii de baza: ciorbita, banane, portocale (nu suc, exact ca la voi, suc bea mamai)..
    la fel dezordinea, la fel si tipetele ei pe care si eu incerc sa i le domolesc : mami dar nu treb sa tipi, mami a inteles, si-ti aduce apica…
    suzeta la fel, e greu de scos
    deci cum imi zice si sotul meu, care vine la 2 zile si in weekend acasa, toate trec, e doar o etapa
    sper ca nu te-am plictisit ; important este ca ne dorim ce este mai bun pt copii nostri si le acordam toata atentia

    • Carla

      Mihaela, mulţumim pentru gânduri şi solidaritate! 😛
      E aşa bine când auzim că şi alţi copii sunt asemeni nouă…

  7. Anca

    Buna seara,

    Ma bucur ca v-am gasit si ca am avut nesperata sansa sa vad ca mai exista copii atat de potoliti, linistiti, cuminti si calmi ca al meu. 🙂

    Sa va traiasca si sa va bucurati de ele! Sunt frumoase foc si par strengarite in poze.

    P.S. Succes cu the terrible twos..

    • Carla

      Anca, mulţumim pentru aprecieri! 🙂
      Şi pentru noi e bine de ştiut că nu suntem singurele atât de “cuminţi”… 😛

  8. Andreea

    Aici suntem noi acum cred,… In perioada in care nu mananca, sau are zile cand nu mananca decat iaurt si o banan pe seara, de nu mai stiu ce sa ii gatesc. Tipatul il recunosc, dezordinea la fel si cu dintii asemenea, Sarei nu i-au iesit caninii, cred ca urmeaza.

    • Carla

      Cred că toţi copiii trec prin această etapă, la un moment dat! Important este să nu ne pierdem răbdarea! 😉

      Multă sănătate Sarei, să scape cât mai uşor de canini!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.