La Păltiniş

Dec 21, 2011 by

Iubitorii de munte şi, în egală măsură, amatorii de sporturi de iarnă au la dispoziţie, la numai 30 km de Sibiu, o staţiune montană potrivită oricăror dorinţe sau vise de vacanţă: Păltiniş.

Cabane, pensiuni şi hoteluri pentru evenimente corporate, pârtii pentru toate nivelurile de dificultate, puncte de închiriat echipament, de jur împrejur peisaje de vis… abia aşteptam să ajung acolo, să mă bucur de o gură de ozon şi să-mi clătesc ochii cu nemărginirea peisajului… Căci mai mult eu nu ştiu să fac la munte.

Prin urmare am îmbarcat fetele în maşină, bine înfofolite, am pregătit un bagaj cu “de toate” şi am pornit în mica noastră excursie, într-o zi călduţă, cu soare timid, însă suficient de prietenoasă cu noi, călătorii de ocazie.

Drumul spre Păltiniş traversează localitatea Răşinari, un sătuc aşezat la numai câţiva km de Sibiu, însă desprins parcă din alt secol… casele nemţeşti, cu parter înalt, viu colorate, ne-au întâmpinat frumos aliniate la strada principală. În spatele lor, parcă împingându-le din peisaj, ni s-au arătat privirii poalele unei păduri de brazi desprinsă din imaginile unei cărţi de poveşti!

Pe nesimţite drumul s-a îngustat, ajungând să şerpuiască printre căsuţele de poveste pe o singură bandă, atât cât să încapă o maşină, cele din sens opus trebuind să oprească în dreptul porţilor de acces ale caselor, în momentul întâlnirii cu noi. Dacă nu ne-ar fi pândit pădurea din curţile caselor, la numai câţiva metri de şosea, aş fi avut impresia că sunt pe o străduţă a Sibiului vechi, nicidecum undeva între dealuri, într-o zonă rurală…

Drumul spre Păltiniş este o plăcere. Nu mai lung de 30 de minute, urcând în serpentine line printre dealuri, până hăt sus! acolo unde frunzele au devenit conifere, iar toamna târzie din oraş se transformase într-un pui de iarnă numai bun de tăvălit!

Am navigat cu o viteză de croazieră printre pădurile întinse de brazi, doar noi pe şosea, căutând din ochi un fir de zăpadă, un ochi de gheaţă, sau orice ar fi vestit apropierea de peisajul montan… Am ieşit apoi din pădure, pentru a ne avânta pe muchia dealului, către vârf, bucurându-ne de un soare devenit – dintr-o dată – orbitor… Îar în faţa noastră, arătându-se timidă, din loc în loc… zăpadă!

Primele case de vacanţă şi-au făcut curând apariţia… întâi izolate, pierdute pe coamele dealurilor, oferind privirii peisaje panoramice numai bune de uns sufletul orăşenilor prăfuiţi…

… apoi în pâlcuri din ce în ce mai dese, vestind apropierea de staţiunea propriu-zisă.

Contrar aşteptărilor, Păltinişul ne-a oferit un piesaj mai degrabă dezolant, decât instigator la distracţii. Fiind în timpul săptămânii, staţiunea părea pustie. Ici-colo câte o maşină parcată în gura vreunui restaurant, însă forfotă mare în jurul pârtiei şi pe lângă spaţiile de cazare, unde o mulţime de Dorei băteau câte un cui sau reparau ceva… pregătirile pentru vacanţa de sărbători păreau în toi, însă staţiunea nu era deloc animată de turişti. Nu mă-ndoiesc, însă, că în câteva zile va fi aceeaşi nebunie ca în orice altă staţiune montană şi locul va fi mult mai animat!

După un rond scurt şi o sesiune de poze cu măzărichile, am făcut cale-ntoarsă, în căutarea unui loc deschis, unde să ne putem bucura de libertate de mişcare şi de cei câţiva cm de zăpadă, de linişte şi peisaj nealterat de mâna creatoare a omului…

Am găsit acest loc imediat după ieşirea din staţiune, urmând un drum de piatră ghicit undeva în lateralul nostru şi suind pieptiş coama dealului până chiar în vârf. O minune!

Peisajul a redevenit, dintr-o dată, rustic… Căsuţe fugite parcă de la Muzeul Satului se piedeau, singuratice, peste dealuri…

Tot privindu-le am ajuns să mă întreb cine locuieşte în ele…  Să fie doar adăposturi pentru ciobani, sau poate pentru excursioniştii ce fac drumeţii în zonă? Să fie locuite permanent poate de nişte bătrânei rupţi cu totul de lumea modernă? Să fie decoruri abandonate ale vreunui film western, turnat cu personaje călare şi un pachet de Marlboro în buzunarul de la piept? Nu vi se pare că seamănă cu baraca lui Sully, iubitul şi protectorul lui Dr. Quinn? 😀

Şi mi-am imaginat apoi mirosul căpiţelor de fân proaspăt cosit la sfârşit de vară caniculară… iar acum mirosul uscat de ger, de zăpadă curată, de vânt muntos, aducând cu el mireasmă de brad…

Şi munţii. De milioane de ani, munţii. Atât de bătrâni, dar în putere de-a pururi. Inaccesibili, dar atât de frumoşi!

Coborând spre oraş, pe acelaşi drum îngust al Răşinarilor, ne-am aliniat în spatele unei căruţe pitoreşti, desprinsă parcă din romanele lui Slavici, pe care am fotografiat-o în timp ce înainta încet-încet,  printre căsuţele de poveste… Căci dacă n-ar fi, nici nu s-ar povesti!

Related Posts

Share This

4 Comments

  1. ambasadoarea

    Ce frumos-frumos-frumos!

  2. Bianca

    Foarte frumos! Prin “ochii” tai, parca vad altfel Rasinariul si Paltinisul!

    • Carla

      😉 Am suprasaturat de dragul povestirii… dar e frumos. Cel puţin pentru prima dată mi-a plăcut.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.