Chiar nu putem ajuta cu mai mult?

Dec 12, 2011 by

Chiar nu putem ajuta cu mai mult?

“Plan de responsabilizare socială pentru sărbători” este sintagma pe care tocmai am întâlnit-o într-un articol proaspăt citit, cu referire la implicarea companiilor sau societăţilor comerciale de orice fel în acţiuni umanitare, sponsorizări sau donaţii, cu ocazia Sărbătorilor.

În teorie.

Practica însă m-a învăţat, de-a lungul a mulţi ani de practică voluntară, că prea puţini oameni de afaceri, manageri sau patroni, aleg să se “complice” sponsorizând sau donând în scopuri caritabile sume de bani sau obiecte. Legislaţia, deşi stufoasă  şi plină de capcane şi restricţii, permite totuşi diverse tipuri de artificii prin care o companie poate oferi donaţii sau sponsărizări fără a pierde, practic, nimic. Aceeaşi bani care se duc lunar la buget, pe care îi dăm “statului” pentru ca apoi să ne plângem că nu primim nimic în schimb, ar putea fi folosiţi cu cap, pentru a ajuta real persoane aflate în nevoie: oameni bolnavi, oameni săraci sau – de ce nu – măcar animalele fără stăpân sau flora Deltei Dunării.

Nu putem.

Nu avem…

E complicat şi contabila nu poate să…

Am mai dat şi am avut apoi numai probleme contabile…

Nu pot avea niciun fel de înţelegere pentru acest soi de comoditate, în spatele căreia se ascund atât indiferenţa, cât şi ignoranţa tipică micului sau marelui afacerist atunci când vine vorba de orice altceva, uman, diferit de nişte cifre abstracte ale profitului şi rentabilităţii. Nu ştiu cum e în alte părţi, dar în mediul în care eu am lucrat  – şi în care profiturile numărau multe multe zero-uri – n-am auzit niciodată ca vreunul din manageri să aibă iniţiativa unui “plan de responsabilizare socială”. N-am auzit niciodată pe cineva de la departamentul contabil să vină cu propunerea de a redirecţiona o parte din impozit spre o cauză socială. Şi n-am auzit niciun angajat să se ducă la şeful lui cu o asemenea propunere. La final de an făceau adevărate sesiuni de brainstorming, urmate de achiziţii dintre cele mai stupide, însă niciodată nu s-au lăsat seduşi de vreun mesager al vreunei acţiuni caritabile pentru a-şi cheltui banii de prisos.

Da, ne pare rău de necazul lui şi empatizăm cu familia, dar… lasă că  o să dea alţii, nu ne batem noi capul.

Iar sub aceşti manageri şade pe portofelul său, ca şi cloşca pe ouă, salariatul de rând. Cel care nu dă nimănui, deşi spune tuturor că o va face. Şi cel care crede că a făcut destul spamându-şi toată lista de contacte cu mailuri gen “pentru fiecare forward Yahoo va dona 1 cent în contul lui Cutărică bolnav”… dar fără a dona vreodată un leu, unei cauze reale. Şi cel care e zgârcit şi nu dă din principiu, deşi pozeză într-un individ generos, caritabil. Sau cel ale cărui gesturi şi acţiuni sunt mereu studiate să impresioneze, să manipuleze, să servească unui scop personal… nciodată gratuite. Sau, nu în ultimul rând, cel care ar putea da oricât, oricând, dar alege mereu să dea cea mai mică bancnotă din portofel.

Pentru că la fel suntem toţi: complet alienaţi din punct de vedere al răspunderii sociale. Complet de-responsabilizaţi social. Generozitatea, altruismul, empatia  – departe de a mai fi calităţi umane – au devenit nişte “idioţenii” la care numai proştii, naivii şi nebunii se mai gândesc.

Ce, mă?! De ce să dau?! De pomană? Păi să-i dea statul bani de operaţie, că de aia a plătit la stat! De ce-mi cere mie?

Bine, măi… Doar n-ai vrea acuma să scot din buzunar pentru fiecare bolnav ce apare în presă sau la televizor! Unde-am ajunge dacă mi-ar fi milă de toţi bătuţii de soartă de pe lumea asta?!

Lasă-mă, bă, în amaru’ meu cu toată cerşetoria asta… De unde ştiu eu că astea nu-s poveşti?! Cine ştie ce-au ăia-n casă şi eu le dau ca fraieru’ de la mine…

Hoţi, dom-le! Hoţi şi impostori! Nu mai ştiu ce să inventeze ca să ne fure din buzunare!

Săracul copil… Aş da, din suflet aş da! Dar n-am…

Am şi eu copilul meu, mi-e greu, nu mai vreau să aud nicio poveste despre copii bolnavi, nu suport să mă mai încarc negativ cu problemele unor străini!

Banii de ţigări sau cafea pe o zi? Da’ de ce să-i dau, chiar şi pe ăştia, pe ceva ce n-are nicio legătură cu mine?

Lasă-mă, bă, cu sentimentalismele astea… ce-mi pasă mie de un copil al nimănui.

Îmi vin şi alte exemple în minte. Sunt replici răs-auzite de la cunoscuţi ai mei, în diverse ocazii când am încercat să le povestesc despre necazul cuiva. Şi am rămas alături de ei, zâmbind ipocrit şi sorbindu-ne cafeaua, discutând vesele nimicuri… ăştia suntem.  Atât de înguşti. Şi nu cred că doar cunoştinţele mele sunt de stofă rea, iar restul lumii ar fi altfel. Văd atâţia oameni tocindu-şi genunchii pe podelele bisericilor, dar care nu-şi rup un leu din buzunar pentru a da de pomană cuiva. Am prieteni cu “bani” sau măcar cu salarii decente, care râd de mine şi mă compătimesc pentru naivitatea mea, pentru felul în care îmi pierd vremea scriind aici despre tot felul de cauze,  în loc să mă uit la un film bun sau să ies la shopping cu banii irosiţi în acest fel. Ştiu că toţi aceşti oameni, cunoscuţi ai mei, prieteni, rude… nu sunt oameni răi. Sunt, însă, comozi. Indiferenţi. Egoişti şi în mare măsură dezumanizaţi.

Nu-i pot obliga să ofere, dacă ei nu conştientizeză valoarea unui asemena gest umanitar. Nu-i pot alunga din viaţa mea, doar pentru că sunt atât de dezamgită, mereu, de superficialitatea lor. Nu le pot pune pumnul în gât şi nu le pot lua banii din portofel, atâta vreme cât indiferenţa lor faţă de viaţa unui copil bolnav este cât se poate de reală. Sunt total dezarmată în faţa egoismului lor, pe care îl afişează cu atâta seninătate…

Şi nu mi-i pot scoate din minte, ca pe un vis urât, pe cei care rămân complet împietriţi în faţa cuvintelor mele sau ale altcuiva, oricât de meşteşugit ar fi ele scrise, oricât de dureros de  sincer… şi simt că oricâtă putere de convingere aş avea, la sufletul tot n-aş putea ajunge. Căci unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere.

Omul modern, pragmatic, nu-şi datorează nimic decât lui însuşi. Nu-i aşa?

(Sursa foto.)

8 Comments

  1. Asa suntem educati, in spiritul “what’s in it for me”. Empatia autentica tind sa cred ca e foarte rara, iar romanii nu au istoria unei vieti plina de darnicie si intrajutorare, dimpotriva, daca au cum sa ia, eventual de la gura altuia, o fac cu ambele maini. Si mai baga si in sacose. Oamenii se simt de-a dreptul agasati si agresati atunci cand li se povesteste un caz, chiar cumplit si dramatic asa cum e cel al lui Bibi.
    In penultimul episod al sezonului 2 din Boardwalk Empire apare o pilda foarte desteapta, despre rai si iad. In iad, mancare din plin, indestulatoare, insa oamenii erau nefericiti si flamanzi pentru ca se chinuiau sa manance cu niste linguri care aveau cozile foarte lungi. Innebunitoare frustrare, interminabila. In rai, oamenii linistiti si veseli. Pentru ca desi aveau aceleasi linguri cu cozile infinite pentru a se hrani, isi dadeau cu usurinta de mancare unul altuia.

    • Carla

      Moni, chiar dacă nu (mai) avem, ca popor, speranţe la o empatie autentică, trebuie să ne agăţăm măcar de bunul-simţ comun, de “omenescul” unui gest caritabil, mai ales atunci când e vorba de viaţa unui copil…

      Indiferent însă de motivaţie, problema noastră rămâne că nu concepem să facem nimic pe gratis. Nu reciclăm în containerele speciale, nu ne obosim să ducem bateriile folosite la magazin, atunci când oricum mergem acolo pentru cumpărături… şi-mi vine acum în minte chiar paranoia românului de a nu-şi divulga CNP-ul la recensământ, când sunt 100% convinsă că aceeaşi oameni au completat cu ochii închişi -şi nu o dată! – datele personale pe orice talon de concurs sau tombolă le-a ajuns în mână… Pentru că de acolo le ieşea ceva.

      Iar din a-l ajuta pe Bibi, sau pe oricare altul, nu iese nimic. Şi nici nu ţine de foame.

  2. nu stiu daca e asa, oamenii chiar au probleme cu donatiile cand vine fiscul….cu scosul din gerstiune, etc. eu am primit de la diverse firme pt copiii de la glodeanu si pe cei care nu vad si ce sa vezi, donatorii chiar au avut probleme. plus ca in unele cazuri beneficiarii au refuzat sa semneze actele de donatie sau sponsorizare, etc.

    • Carla

      Maria, nu pot să te contrazic pentru că nu cunosc detalii legate de legile care reglementează donaţiile şi sponsorizările. Ştiu însă că un contabil trebuie să poată să descurce aceste iţe, dacă există bună intenţie. Altfel, nu ar mai exista deloc sponsorizări în ţara aceasta. Şi există, dar cu precădere acolo unde acţiuena respectivă oferă vizibilitate firmei, unde la schimb vine o reclamă discret amplasată etc.

      Şi aşa revin la gândul meu din urmă: altruism, altruism, da’ să ne pice şi nouă ceva.

      Oricum, nu-şi au locul gandurile negative în această campanie umanitară… şi nici în altele. Ieri am fost afectată de aceste gânduri. Azi m-am remontat! 😉

  3. mi s-a intamplat si mie in cazul lui Bibi sa ma lovesc de cel putin unele din replicile mentionate de tine. da, romanii nu-s construiti asa, depinde de noi, ca parinti, sa ne educam copiii altfel si sa schimbam asta…

    • Carla

      E adevărat, Luminiţa… însă până să ne educăm noi copiii pentru schimbare, va fi prea târziu pentru o mulţime de persoane ce au nevoie de noi ACUM.

      Aşa cum e Bibi. Aşa cum sunt Daria sau Ştefania – despre care am scris eu personal. Aşa cum sunt atâţia alţi copii şi tineri, în jurul nostru… Cu ei ce facem? 🙁

      Tot ai noştri sunt… copilul, fratele, părintele cuiva…

  4. pai nu e asa, eu am primit pentru diversi copii muuulte lucruri din care firmelor nu le-a iesit nimic. nici macar publicitate.

    • Carla

      Mă închin. Ar fi stupid să spun că nimeni în ţara asta nu mai face nimic altruist.

      Însă eu, din păcate, m-am tot învârtit în cercuri profesionale nepotrivite. Eram studentă la asistenţă socială, voiam să mut munţii pentru organizaţiile unde făceam voluntariate… şi, în acest timp, lucram full-time în domeniul transporturilor de mărfuri, unde se fac bani frumoşi, însă liderii sunt persoane deloc deschise către latura umană a business-ului lor. Managerii mei, colaboratorii noştri apropiaţi (cărora am îndrăznit să le fac “propuneri indecente” de implicare în acţiuni umanitare)… mi s-a întors mereu spatele.

      Şi acum am avut o senzaţie extrem de neplăcută, un acut sentiment de déjà vu, pe care speram să nu-l mai simt niciodată, atunci când e vorba de viaţa cuiva…

      Ce pot spune… să dea Dumnezeu ca tot mai mulţi oameni de bine să apară în calea celor în nevoie.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.