Dumnezeu înseamnă copiii noştri

Nov 29, 2011 by

Sunt credincioasă. Nu bisericoasă, dar credincioasă şi încrezătoare într-un Dumnezeu mare şi luminos şi bun şi înconjurat de îngeri, aşa cum mi l-am imaginat de când mă ştiu.

Nu ştiu de ce ne este atât de greu să vorbim despre credinţa noastră. Nu cred că e nevoia de a menţine cât mai intimă această legătură a noastră cu Cerul, cu Universul… cât teama de ridicol, de a nu fi judecaţi de ceilalţi, de a nu ne fi exploatate slăbiciunile mai târziu, atunci când vrem să părem din nou puternici, invincibili, super-eroi. Suntem – când e vorba de Dumnezeu – în genere falşi, ipocriţi, grăbiţi să ieşim cât mai elegant din orice discuţie atât de delicată… însă eu nu vreau să vă întreb nimic.

Eu am mai spus-o, cred în Dumnezeu şi ştiu că în jurul nostru avem îngeri care ne ocrotesc mereu. Şi, fără să-mi fi rupt genunchii pe treptele vreunei biserici făcând mătănii, Dumnezeu mi s-a arătat de mai multe ori.

Şi, într-o zi de 25 martie, o fărâmă de Dumnezeu a coborât lângă mine şi a rămas aici, atât de aproape, în cel mai natural, pur şi frumos mod în care ar fi putut-o face pentru ochii şi sufletul unui pământean: prin fetiţele mele atunci născute.

Faptul că ele există, că sunt ale mele, că sunt sănătoase, înseamnă Dumnezeu. Faptul că eu sunt sănătoasă pentru ele, împreună cu tăticul lor, că le putem oferi o familie, că le putem creşte cu dragoste şi în armonie, înseamnă Dumnezeu. Zâmbetul lor este mai frumos decât orice icoană; felul în care îmi spun “mama” este mai frumos decât orice cântec bisericesc. Iar sclipirea din ochii lor e mai curată decât orice lumină divină.

N-am nicio îndoială că pentru a simţi aşa ceva nu e nevoie să fii cult sau deştept, să fi citit vreo carte bisericească sau să fi pupat vreun os de sfânt. Trebuie doar să ai suflet, să ai curajul să simţi dincolo de ceea ce-ţi spune raţiunea, căci raţiunea nu e nimic mai mult decât îngrădirea sufletului prin “educaţie”. Să înţelegi că Religia şi Credinţa nu poartă întotdeauna aceleaşi straie. Că Teama nu are loc în sufletul unui om care crede cu adevărat în Dumnezeu, că Păcatul nu este acela pentru care vei fi arătat cu degetul, ci acela care-ţi face Sufletul să plângă, chiar fără a şti nimeni altcineva. Căci atunci, cred eu, uiţi de Dumnezeu: când uiţi că El înseamnă însuşi sufletul tău şi al celor apropiaţi ţie, când uiţi că Respirarea ta este Respirarea lui prin tine, când uiţi că ceea ce se naşte din trupul tău este o fărâmă din tine, o fărâmă din Dumnezeu…

Iar acum reversul:

O poveste scandaloasa iese la iveala odata cu venirea pe lume a doua fetite gemene. Mama lor este stareta la o manastire din Calarasi.

Ar fi trait o poveste de dragoste interzisa cu un preot. Idila ar fi ramas secreta, daca femeia n-ar fi ramas insarcinata. A fost nevoita sa ajunga de urgenta la un spital din Bucuresti, unde a nascut prin cezariana. Trist este, ca speriata de consecinte si sanctiuni, calugarita s-ar fi gandit chiar sa-si abandoneze copilele.

Ştirea aceasta m-a bulversat mai mult decât ar fi făcut-o orice altă oroare prezentată la ora 5. Am fost absolut revoltată de posibilitatea ca această femeie să-şi abandoneze copiii, ca şi cum venirea lor pe lume ar fi fost o pedeapsă divină pentru păcatul ei… m-a indignat ipocrizia cu care, ipotetic, această femeie ar renunţa la fetiţele ei, speriată fiind de “de consecinţe şi sancţiuni”. Am judecat-o aspru, am blamat-o cu furie, m-am gândit câteva ore bune la povestea ei până să înţeleg că, de fapt, nu ştiu nimic din ceea ce “povestea ei” ar putea să însemne.

Câteva rânduri aruncate pe un portal de ştiri, măsluite de mâna unui jurnalist, nu-mi pot arăta nici măcar o frântură din drama acestei femei, din felul în care îndoctrinarea ei de-a lungul întregii sale vieţi a plătit tribut unor gânduri atât de neomeneşti, de necreştineşti, cum este cel de a-ţi abandona copiii. Şi încerc din răsputeri să n-o judec, pentru că nu ştiu nimic din ceea ce ea trăieşte şi simte vis-a-vis de vieţile tocmai născute şi vis-a-vis de Dumnezeu. Alungată dintre cei cu feţe bisericeşti, nu-i va rămâne decât să-şi accepte soarta, să-şi strângă copilele în braţe şi să se reîntoarcă la “cele lumeşti”, acolo unde Dumnezeu nu mai zace atârnat în icoane, ci ţipă energic de foame sau de dor de dragoste, acolo unde credinţa nu mai miroase a ceară şi tămâie, ci a caca de bebe şi piele caldă de copil proaspăt născut.

O consecinţă a faptelor ei este, în opinia mea, faptul că va trebui să o ia de la capăt pentru a descoperi un alt Dumnezeu în sufletul ei, diferit de cel din mintea ei: mai uman, mai lumesc, mai aproape de palpabil. Iar sancţiunile de care ea se teme nu sunt decat cele pe care singură şi le va impune: păcatul, vina, remuşcările, căinţa şi ceea ce-i va mai împovăra sufletul până când va reuşi să se apropie cu adevărat de copilele ei.

După mintea mea, dar mai ales după sufletul meu, această femeie a fost deja iertată pentru păcatele ei. A născut două fetiţe sănătoase, iar ea trăieşte acum lângă ele, responsabilă pentru viaţa lor, dar mai ales pentru felul în care şi ele – la rândul lor – vor învăţa să-l găsească pe Dumnezeu: în ele însele şi în dragostea necondiţionată a mamei lor.

Îi doresc din suflet acestei femei să devină mamă.

Şi, dacă toate acestea n-ar fi de ajuns pentru a-ţi iubi şi accepta copiii, glasul unora dintre ei poate suna mai frumos decât oricare cor bisericesc…

17 Comments

  1. Bianca

    Carla… m-ai lasat fara cuvinte, doar cu lacrimi…

    • Carla

      Bianca, sper din suflet să fi fost lacrimi de fericire. Nu vreau să întristez pe nimeni…

  2. f frumos scris si f bine punctat, multumesc!
    si inca o data, sa-ti traiasca minunile!

  3. kapi

    frumos spus…..si eu sper sa nu-si abandoneze fetitele ci sa le fie MAMA.

  4. alina

    Carla … cum ai putut sa scrii … Multumesc!

  5. ok, cum ar putea sa fie mama o persoana care niciodata n-a luat in calcul ideea de a avea copii si de a-i creste, care n-are tata pentru copii, n-are sot s-o sustina moral si financiar, n-are meserie si abilitati de a trai printre laici, care toata viata ei a fost monahie, si nu stie altceva?cred ca ar fi mai intelept din partea ei sa incredinteze copii spre adoptie unei familii care poate sa le ofere tot ce au nevoie din punct de vedere psihic si fizic.Cred ca ar fi bine sa se gandeasca mai putin la gura lumii (vai, mama ticaloasa, si-a abandonat copiii), si mai mult la binele copiilor. Si cred ca noi astialalti ar fi bine sa ne vedem fiecare de treaba si pacatele noastre, indiferent de ce hotaraste ea.

    • Carla

      Irina, ciudat punct de vedere ai… Crezi că dacă va hotărî una sau alta voi merge eu să o tra de urechi? 🙂

      Revenind la opiniile mele, aş vrea să te contrazic: faptele ei dovedesc că ştie exact cum funcţionează lumea laică; în momentul în care a ales să aibă relaţii sexuale neprotejate cu cineva trebuia să fi luat în calcul şi ideea de a rămâne însărcinată, iar tată pentru copii are, cel puţin biologic. În rest, după cum bine ştie oricine, se poate încoarce oricând într-o mănăstire, împreună cu copiii, cerând măicuţelor protecţie şi adăpost. Nu va mai fi staretă, însă cel puţin va putea reveni în lumea ei…

      Înţelept, dacă e să o judecăm aşa, ar fi fost să renunţe la sarcină şi să evite toate aceste “complicaţii” care i-au dat viaţa peste cap acum. Ai impresia ca a-ţi abandona copii, fie şi pentru a-i da spre adopţie, e un păcat mai mic?

      • Sa nu confundam laicitatea cu bilogia. Faptul ca stii ca exista posibilitatea sa ramai insarcinata nu inseamna ca iei in calcul si posibilitatea ca sa ti va intampla tocmai tie.Nu e pacat sa dai copiii spre adoptie daca n-ai cum sa-i cresti.E chiar o jertfa, ca te gandesti la binele lor, plus ca fac bucurie unor oameni care altfel n-ar putea sa fie parinti. Abandonul si adoptia sunt chestiuni total diferite.
        Iar la manastire nu se mai poate intoarce cu copiii- manastirea nu e un loc pentru mame singure care n-au unde se duce, ci pentru femei cu vocatia de a fi acolo.

        • Carla

          Irina, tu ai dreptatea ta… nu are sens să te contrazic în ceea ce priveşte întoarcerea la mănăstire, sau chiar problema abandonului sau a adopţiei.

          Mie anii de practică de asistent social printre copiii din leagăne şi deopotrivă printre cei care îşi găsiseră un cămin provizoriu mi-au arătat că pentru ambele categorii a existat o traumă imensă, imediat după despărţirea de mamă. Apoi, şansele ca aceşti copii să fie adoptaţi de familii cumsecade şi iubiţi aşa cum au nevoie sunt egale cu cele de a suferi toată viaţa, alături de oameni ce le fac rău. Riscul nu poate fi calculat, la fel cum şi în familia naturală le poate fi bine sau rău.

          Raţiunea îţi poate spune, într-un punct critic al vieţii, să renunţi la propriul copil, pentru că nu (mai) ai ce să-i oferi şi speri că altcineva o va face mai bine, în locul tău. Sufletul, însă, nu se va vindeca poate niciodată. Nici al mamei, nici al copilului ei.

          Eu despre suflet scrisesem aici, despre dragoste, sentimente, bucuria de a fi părinte.

          În ceea ce priveşte sarcina, fie că ea e rezultatul inconştienţei sau al ignoranţei, îmi pare rău să o spun din nou… însă, mai ales în situaţia ei, era cu atât mai necesar să ia în calcul chiar şi cea mai mică posibilitate de a se întâmpla un asemenea “accident”.

          • la noi e problema ca foarte multi copii nu sunt adoptabili.Daca lucrezi in domeniu sigur cunosti aceasta situatie- dificultatea de a decadea pe cineva din drepturile parintesti, astfel incat copilul sa poata fi luat de altcineva. Evident ca in principiu oricarui copil ii este cel mai bine alaturi de mama, dar din pacate viata nu e nici pe departe asa de simpla. Realitatea e ca multe mame nu se bucura sau nu le pasa ca sunt mame, multi parinti sunt indiferenti fata de copii, samd..

    • Pai nu cred ca exista mama care sa nu aiba momente de indoiala…mai accentuata sau mai estompata. Eu una aveam si sot si eram si casatorita si tot am murit de frica atunci cand am nascut primul copil.
      Aici e vorba despre faptul ca, desi monahia ii da niste complexe referitor la lumea laica, decat nefericita in manastire cu gandul la pacat mai bine sa fie ajutata sa ia viata in piept si sa creasca copiii. Pentru sanatatea ei psihica. Si a fetelor. Si pt izbavirea de pacat de vrem sa zicem asa.

  6. Diana

    Eu stiu ca Dumnezeu lucreaza cu fiecare dintre noi, cum stie EL (Nu inseamna neaparat ca trebuie sa stim si noi…). Normal, primul lucru ce ne vine noua, mirenilor, in gand este acela de a o judeca pe femeie, de a-i pune o eticheta de “stricata”….
    Mai stiu ca Dumnezeu nu da omului decat cat poate el duce (si Dumnezeu stie cat e asta….) HAi sa ne gandim asa: daca Dumnezeu a ingaduit nasterea fetitelor cu un motiv (pe care noi nu il vedem/intelegem acum)? Daca este o lectie pentru cineva? (nu stim noi cine…)Venirea pe lume a doua suflete nu este nicidecum un lucru rau, poate ca trebuia ca femeia aceea sa iasa din viata monahala, cine stie ce le va aduce viitorul…? Si nici nu cred ca femeiea a avut vreun gand de a-si abandona copilele (asta miroase mai degraba a “senzational”), daca avea astfel de gand facea altceva, mai demult, si se scutea de acest scandal.

    • Carla

      Diana, aici (cel puţin) nu i-a pus nimeni femeii eticheta de “stricată”. Iar a judeca acţiunile ei este ceva in firea oamenilor, chiar dacă etic nu e corect.

      Chiar dacă uneori nu înţelegem de ce, cu ce scop ni se întâmplă anumite lucruri, avem totuşi o “armă” pe care însuşi Dumnezeu ne-a dat-o, pentru a ne diferenţia de restul “dobitoacelor”: raţiunea, inteligenţa. Ignoranţa nu e o scuză pentru acţiunile noastre, mai ales pentru cele voluntare.

      Subiectul textului meu nu era de ce sau cu ce scop au venit pe lume aceste fetiţe şi care e vina mamei lor, ci era doar viziunea mea despre dragoste: dragostea de mamă, dragostea lui Dumnezeu pentru noi.

      Cum spuneam, eu sper din suflet ca intenţia de abandon să fie doar o speculaţie a presei, de dragul senzaţionalului. Textul meu este mult mai puţin despre cele “lumeşti” şi mult mai mult despre suflet, despre iubire… îmi pare rău că nu ai înţeles.

  7. “Că Teama nu are loc în sufletul unui om care crede cu adevărat în Dumnezeu, că Păcatul nu este acela pentru care vei fi arătat cu degetul, ci acela care-ţi face Sufletul să plângă, chiar fără a şti nimeni altcineva. Căci atunci, cred eu, uiţi de Dumnezeu: când uiţi că El înseamnă însuşi sufletul tău şi al celor apropiaţi ţie, când uiţi că Respirarea ta este Respirarea lui prin tine, când uiţi că ceea ce se naşte din trupul tău este o fărâmă din tine, o fărâmă din Dumnezeu…”

    Superb scris. Simplu si profund. Chapeau!

    Cat despre cele doua fetite si mama lor: n-am urmarit istoria, am dat peste ecouri online. M-am ferit de toate felurile de comentarii care ar fi putut insoti povestea.
    Oricum ai da-o, acolo e o drama – sau mai multe.
    Din ce-am citit, esti singura la care am vazut compasiune pentru femeia asta. Chapeau, iar.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.