Şi iată.

Oct 15, 2011 by

Mama! Ma-maaaaa… Ma!ma! Mmmmmammmmaaaaa!!!! Mama… Mama…

Mă aud, ca prin vis, strigată. Cuvintele devin tot mai clare pe măsură ce aburul unui vis greu – din care nu-mi mai amintesc nimic – se ridică undeva spre tavan, cu încetinitorul. Deschid ochii şi clipesc des, buimacă, încercând să localizez vocea piţigăiată ce mă strigă, insistent, de undeva din cameră. În jurul nostru, beznă. O beznă sănătoasă, rău prevestitoare… sau poate doar vocea – mult prea odihnită – să fie aducătoare de ghinion pentru somnul meu?!

Mă ridic, încerc să fac 2-3 paşi spre pătuţurile aflate la jumătate de metru de mine. Picioarele nu mă ascultă, mă împleticesc, mă împiedic în papucii de casă aşezaţi cuminţi undeva pe covor, aproape cad cu totul şi, ca şi cum aş fi prins un colac de salvare, îmi încleştez palmele pe marginea unuia dintre pătuţuri, concentrându-mă să-mi alung starea bruscă de greaţă, de ameţeală şi rău fizic, ce mă face să mă simt ca de gumă. În acel moment două mânuţe mici mă apucă cu putere de bluza pijamalei, ciupindu-mă de pielea decolteului până la sânge.

– Mammmma!!!!

Iar n-am ajuns să le tai unghiile! Resimt durerea până în creştetul capului, stâng din dinţi astupându-mi un ţipăt ce ar trezi toată casa, în timp ce ultimele firimituri de somn dispar brusc, lăsând loc liber doar stării de rău, ce pune stăpânire pe întreg corpul meu, într-o secundă.

– Mama?!

Mă spijin bine pe picioare, ca şi cum m-aş pregăti să ridic deasupra capului o halteră cât mine de mare… în locul ei, însă, iau în braţe o fetiţă de numai 10 kg îmbrăcată, încercând să-mi amintesc cine în ce pătuţ adormise de cu seară şi câte rocade am făcut în cursul nopţii, până la acel punct. Mă întorc cu grijă şi mă aşez în patul mare, cu copilul alături, moment în care simt o mişcare lângă noi, un murmur nemulţumit, un oftat prelung… şi înţeleg, brusc, că cealaltă fetiţă e deja acolo, lângă mine, ocupând jumătatea goală de pat, cine ştie de când…

Sunt confuză. Din nou am pierdut şirul nesfârşitelor treziri nocturne ale fetelor, scâncetele lor, plânsetele pe care le-am consolat cu îmbrăţişări în patul mare, mutări înapoi în pătuţuri atunci când cealaltă a avut nevoie să fie mutată lângă mine, în pat… A trecut, probabil, mai puţin de un minut de la trezire şi ochii încă nu mi s-au obişnuit cu întunericul. Bâjbâi după telefon, îl găsec cu greu undeva în colţul îndepărtat al noptierei, îl simt alunecându-mi printre degetele amorţite şi-l scap cu zgomot pe parchet. Rămân nemişcată, implorând în gând să nu se trezească şi cea de-a doua fetiţă… Număr secundele, respiraţia ei rămâne sacadată… Ah, ce bine, pericolul a trecut!

E 06:40 şi Nati, după voce Nati, e trează cu totul, veselă şi pusă pe joacă. Mi-e frică să o mai mut pe Sofi cea încă adormită în pătuţul ei, s-ar putea să se trezească la prima mişcare… aşa că o aşez pe Nati în capătul celalalt al patului, îmi întorc perna lângă ea, o culc alături şi încerc – ca întotdeauna – manevre disperate de a o adormi la loc, cu unicul scop de a mai ciupi pentru mine măcar o jumătate de oră de somn în plus!

În loc de somn obţin, însă, proteste vehemente. Nati se ridică în fund, începe să o strige pe Sofi, dă din picioare, chiţăie, mă călăreşte, mă trage de pijamale, îmi bagă degeţelele în ochi şi în nas, apoi în gură, apoi mă înţeapă la întâmplare, râzând…

În numai câteva minute, Sofia e trează şi ea. Bună dimineaţa, e o plăcere să începem, împreună, o nouă zi!

La 7 ieşim toate trei din cameră, în şir indian, ele echipate cu  papuci de casă şi vestuţe, eu cu o dispoziţie de arici şi încă sprijinindu-mă de pereţi. Buni Emi preia comanda şi se apucă de preparat laptele de dimineaţă, eu mă pregătesc în viteză de plecare, mănânc ceva pe apucate sau nici măcar atât, apoi ies pe uşă cu inima strânsă, pupându-mi fetele şi ascultându-le cum îmi spun, în cor, zâmbindu-mi drăgăstos: Ţau-ţauuu!

Întotdeauna, după ce ies pe casa scării, le aud lipindu-se de uşă şi strigându-mă cu voci gâtuite de plâns… Fug pe scări, necăjită, luptându-mă în fiecare dimineaţă cu dorinţa de a face cale-ntoarsă, înapoi la ele, de a rămâne acasă, sau de a redeschide uşa măcar o dată pentru ele, pentru a le arăta că mama e acolo şi nu a plecat… În loc de aceasta, însă, mă îndepărtez în fiecare dimineaţă, cu inima grea, consolându-mă că totuşi mai e puţin şi gata, ne vom reîntoarce la normalul nostru, la zilele împreună, la dimineţile împreună, la laptele băut dimineaţa împreună, la joaca împreună, la somnul nostru de prânz, la plimbările noastre lungi pe afară…

Restul zilei se derulează pe fast forward: muncitori, treburi de tot felul, nesfârşite drumuri prin toate colţurile oraşului, curăţenie după constructor, cumpărături, telefoane, agitaţie, glume de autobază, certuri cu cei care ar trebui să lucreze “foarte bine” dar consideră că “bine” e mai mult decât suficient, că micile erori sunt omeneşti şi n-am niciun drept să emit pretenţii vis-a-vis de calitatea muncii lor, din nou drumuri prin oraş, probleme peste probleme, bani, discuţii, iar telefoane, cumpărături suplimentare, supravegherea muncitorilor, CTC…

Cum? Să iau şi vinete? Şi ardei, şi conopidă? Şi gogoşari încă o porţie? Da, n-am drum pe acolo, dar îmi fac…

În toată această nebunie a ultimelor săptămâni, buni a găsit timp să facem bulion, zacuscă, gem, compot, murături de mai multe feluri, să punem la concegator peste 30 kg de vinete, apoi ardei copţi, fructe şi legume de sezon…

Ajung acasă undeva la ora lui Tânăr şi neliniştit. Fetele mă iau, fericite, în primire, reclamând atenţie continuă. Urmează masa de dupamiază, o scurtă fugă afară, întoarcerea acasă când întunericul şi frigul ne alungă de pe străzi. Apoi baia, schimbatul, laptele de seară, joaca dinainte de culcare, poveştile, culcarea micuţelor…

Sofia vrea să ne mai uităm, încă o dată, în cartea cu animale, repetând cum face fiecare… Natalia vrea să repetăm numele membrilor familiei, din nou şi din nou, până adoarme… Sofia vrea jucăria surioarei ei, Nati nu vrea să i-o dea. Sofi vrea să o ţin de mânuţă, Nati vrea să o mângâi în păr, aplecată deasupra pătuţului ei. Mă aşez pe jos, între pătuţuri; sunt prea murdară să mă întind pe aşternutul patului şi, dacă totuşi o fac, adorm îmbrăcată chiar şi dacă stau numai în fund, pentru câteva minute…

Ies din camera noastră după ce fetele adorm profund. Fac un duş, lasănd să curgă de pe mine dâre de praf, vopsea şi moloz. Am părul năclăit, dar nu mai am răbdare să îl spăl. Mănânc ceva complet nesănătos, dar spornic, întrerupându-mă de câteva ori să le liniştesc pe fete, care plâng în somn odată la câteva minute. Notez cheltuielile zilei, fac calcule cu mintea înceţoşată, planific sarcinile următoarei zile, îmi pun lucrurile în ordine şi mă întorc în camera noastră, sperând să ajung la calcualtor măcar câteva minute. Mă îndop cu MagneB6, beau energizante ieftine – cu nume bizare, tânjesc după linişte deplică şi după un somn bun.

E trecut de ora 11 şi abia îmi ţin ochii deschişi. În loc de calculator mă întind pe pat, adormind cumva în cădere. Sunt mult prea obosită… am mai spus-o cumva?

Cad într-un somn greu, agitat, în care îmi reglez conturile cu muncitorii de la apartament, mă cert cu toată lumea, defulez toate frustrările zilei… Aud un plâns înfundat, şâşâi prelung, sperând în zadar să readuc somul peste pătuţurile celor mici. Mă ridic, pun suzete. Adorm la loc… nu mai ştiu de mine, până la următorul plâns. Dau cu Calgel şi sus şi jos, pus suzeta, mă culc la loc. Plâns din nou… caut suzeta, pipăind cearşaful întregului pătuţ, o găsesc cu greu – după minute parcă nesfârşite de căutări… Somn greu. Plâns, Calgel, plâns, suzetă, plâns… luat în baţe, plimbat prin cameră, somn. Mă arunc la întâmplare înapoi în pat, adormind instantaneu. Visez ceva, cu prieteni vechi, cu lume multă, agitaţie, voci, gălăgie… Ah, da, e gălăgie în pătuţuri, fetele plâng amândouă. Suzele, Calgel, plâns, Nurofen, plâns, suzete, luat în pat, cântat, ţinut în braţe, din nou Calgel – că ne place gustul şi ni s-a format un freflex pavlovian de a ne calma. Adormit, trezit într-o poziţie incomodă, cu copilul peste mine, mutat fetiţa înapoi în pătuţ, luat în braţe cealaltă, care din nou plânge…

Noaptea trece incredibil de greu, cu treziri nenumărate, cu o senzaţie tot mai acută de rău la stomac, de neputinţă, de oboseală acumulată… Nu mai am răbdare să mă culc la loc, îmi doresc să se facă odată dimineaţă, să scap… Îmi sare somnul, privesc pe pereţi – chiar acum când e linişte şi fetele par să fi adormit amândouă profund… Mă uit la ceasul telefonului: e 01:10. E abia trecut de 1! Noaptea e lungă, noaptea e doar a noastră, noaptea recuperăm afectiv absenţa mea de peste zi…

Cândva, spre dimineaţă, cercul se închide: aud în beznă  – din nou – semnalul de trezire, vocea veselă şi plină de energie a fetelor, strigându-mă insistent.

Mama! Ma-maaaaa… Ma!ma! Mmmmmammmmaaaaa!!!! Mama… Mama..

Mă ridic cu greu din pat, mă împleticesc spre ele, le iau în braţe, le alint… Nati arde, pare să aibă febră, iar Sofia tuşeşte înfundat. Vremea rece ne-a venit de hac, am plecat de acasă vara şi toate hăinuţele noastre groase au rămas la Cluj, aşteptându-ne să ne întoarcem înainte de venirea toamnei. Peste zi aflu de la Buni că năsucurile le curg ca robinetele… seara improvizez tratamente cât mai puţin invazive, urmează câteva nopţi albe cu totul, cu folosit aspiratorul în miez de noapte, cu ore întregi de veghe, cu somn în fund, sprijinind fetele la verticală, ca să poată respira mai bine; cu plânsete, horcăieli, picături de nas, tuse, ţinut în braţe  şi o mie de gânduri ce nu vor nicicum să plece, oricât încerc să le alung.

E trecut de ora 1 şi mă întrerup din scris tot la câteva minute, pentru a mă ocupa de măzărichi.  Răceala ne ţine de 5 zile deja… şi nu dă semne că s-ar fi plictisit de noi. Încă o zi şi plecăm undeva acasă. Acasă, unde nu ne mai aşteaptă nimeni, unde vom găsi 4 pereţi goi şi 4 ani de viaţă numai buni de împachetat în saci negri de plastic.

Apoi mai departe.  Bună dimineaţa, viaţă!


Related Posts

Share This

15 Comments

  1. 🙂 🙂
    Imi suna taaare cunoscut ce povestesti tu acolo.

    Sa iti mai spun ca de-abia acum 2 saptamani au inceput baietii sa doarma singuri in camera? Dupa 7 ani si 9 luni.

    Iar eu dorm un pic mai bine. Nu mai sunt inca 3 in pat ci mai e inca 1…Sabina :-). Care are, din pacate aceleasi necazuri cu ale Mazarichilor, acelasi somn agitat. Insa acum am experienta. Stiu. O sa creasca. Mai sunt cam 7 ani pana va dormi singura 🙂

    Asa ca multa rabdare.

    Spor la munca, nervi tari si cat mai multa odihna cand apuci.

    Pupam Mazarichile.

    • Carla

      Ioana, mă bucur enorm să aflu veşti de la tine! Am mai intrat, sporadic, pe DC, căutând postări de-ale tale, însă am văzut că nu eşti nici tu foarte prezentă pe acolo şi mi-am imaginat că ai o viaţă plină de tot…

      E bine că faceţi progrese, la noi e invers, practicăm cosleepingul mai intens ca oricând până acum şi nu întrevăd nicio schimbare în viitorul apropiat… Sper să nu dureze, totuşi, 7 ani să le mut în camera lor! 😀

      Vă pupăm şi ne gândim cu drag la voi!

      p.s. Chiar mă gândeam la Sabina… cum merge BLW-ul? Se descurcă singură, mănâncă orice? Noi avem probleme cu cantităţile, fetele se plictisesc la masă după câteva minute şi trei sferturi din mâncare rămâne în farfurioare, dar nici vorbă să mă lase pe mine să le ajut…

      • Servus

        Multumim de bucuria cu care ne-ai primit.

        Asa e, suntem ocupati. Baietii cu cate o activitate zilnic dupa scoala (care se termina la 16) – hockey / inot / sah / lb. romana, plus cartile care consuma restul de timp ramas liber (de regula dupa ce se culca cei 3 prunci).

        Baietii au evoluat intr-adevar insa inca nu inteleg cat e de greu sa te trezeasca cineva din somn si sa iti ceara ceva. Asa ca azi dimineata (e doar un exemplu desigur) la 6 cautau pe langa mine laptopul sa isi puna desene. M-au trezit si pe mine si pe Sabina, care e topita dupa ei si cum ii aude si soptind reactioneaza imediat.

        Despre Sabina si mancat.
        La noi scopul autodiversificarii a fost varietatea in alimentatie nu mancatul singura. Si asta pentru ca fiind mai mult pe drumuri cu ea a mancat cum a putut si nu m-am ferit sa ii dau eu de cate ori a fost necesar.

        Insa tot ce poate manca fara ustensile o face singura iar ce e mai putin placut sa manance cu mana (cus cus cu legume sau orez cu legume de ex) ii dau eu insa tine si ea o lingurita in mana si ia cum se pricepe.

        Din fericire nu face mofturi, inca.

        Va pupam si aveti grija de voi

        Ioana

  2. monica

    Esti puternica Carla, eu as fi clacat de mult!

    • Carla

      Monica, de-ar fi aşa simplu… 😉

      Şi eu am impresia, uneori, că voi claca cu totul… îmi spun în gând “Nu mai pot! Nu mai pot! Nu mai pot!” de zeci de ori, însă apoi îmi dau seama că… şi dacă nu mai pot ce?! Adică ce fac? Îmi iau câmpii, o iau razna, ajung la nebuni sau la spital, îmi iau zilele, mă apuc de fumat, de băut, de cine ştie ce altă “supapă” pentru frustrrările mele? 🙂 Nu prea… aşa că mereu mă adun, mai recuperez o oră de somn, mai găsesc ceva să mă liniştească, mai rezolv o problemă şi am satisfacţia lucrului terminat… şi mâine-zi o iau de la capăt, cu forţe noi… şi, mai ales, cu bucurie, cu recunoştinţă pentru ceea ce am, cu dragoste pentru micile mele teroriste, cu plăcere pentru viaţa mea, aşa cum e ea…

  3. of. as vrea sa pot face ceva. Imi pare rau. Tare rau, ca iti este atat de greu… sper sa nu mai dureze mult aceasta etapa si sa apuci sa ai parte de somnul si odihna bine-meritate.
    Te pup, cu drag.

    • Carla

      Gabi, mulţumesc pentru gândurile bune… sunt obişnuită cu asemenea perioade, trec şi vin altele rapid… 😀

  4. Chiar ma gandeam ieri la voi…imi pare rau ca trebuie sa treci prin atatea.Oricum eu te apreciez si nu cred ca as putea rezsita daca as fi in locul tau.

    • Carla

      Andreea, ai rezista…:) Nevoia te învaţă mai bine ca orice altceva! 😀

  5. Lavinia

    Buna- cat de cunoscut imi suna episodul….si la noi este cam la fel cu trezirile peste nopate si cu somnul agitat, desi nu sunt semne de maselute sau dintisori 🙁 am mai intrebat pe forum si in jur dar se pare ca toata lumea mai ptuin eu- are copii perfecti care adorm singuri si dorm 12 ore neintrerupt 🙂 asa ca, m-am consolat cu ideea ca este o perioada care va trece- cum imi spun de fiecare data incercand sa ma imbarbatez 🙂 . Sper din suflet sa gasesti resursele sa treceti cu bine si peste asta- va pupam si va imbratisam
    Lavinia si buburuzele

    • Carla

      Lavinia, asta cu copiii perfecţi ce dorm fără oprire şi întoarcere noaptea întreagă e ca din povestirile pescăreşti: e aşa simplu să te lauzi sau să inventezi neadevăruri, ca să-ţi creezi iluzia că ai un copil perfect…
      În plus, dacă l-ai întreba pe soţul meu cum dorm fetele noastre, ţi-ar răspunde că sunt cele mai cuminţi din lume şi au cel mai profund somn… pentru că el doarme atât de adânc încât nu aude nimic, oricât de tare ar plânge! 🙂

      Sunt, întradevăr, şi copii cu somn mai liniştit, şi copii mai agitaţi… eu personal m-am convins că nu e în puterea mea să schimb nimic şi încerc doar să “optimizez” tot ce ţine de somnul nostru… să mă culc şi eu mai devreme când reuşesc, să mă ridic repede la fete noaptea şi să le ofer suzeta sau să le dau cu Calgel înainte să le sară somnul de la plâns sau să se trezească amândouă, să le iau în patuş mare când simt că altfel nu vor adormi la loc… Ca şi tine, mă consolez şi eu cu gândul că trec toate… şi vin altele! 🙂

  6. cat de familiar este tabloul asta!!!
    sa stii ca eu m-am resemnat, daca s-a trezit unul si e cu chef de joaca, gata somnul, nu incerc sa-l adorm sau sa mai adorm eu, stiu sigur ca-n 5 secunde e in picioare si hunul nr 2.
    dar, daca zice Ioana ca nu mai avem de asteptat decat pana spre 7 ani si ceva, e chiar cool, vad luminita de la capatul tunelului. 🙂
    sanatate multa!

    • Carla

      Luminiţa, păţesc şi eu la fel uneori… cu precădere ziua, când n-au somnul atât de profund. Noaptea, însă, mă iartă… 😀

      Eu sper ca pe la 3-4 ani să uit de nopţile nedormite, în ciuda Ioanei! 😀 (adică în ciuda a ceea ce a spus Ioana).

      p.s. Abia acum am descoperit că şi tu ai blog… e minunat scris, tot citesc din urmă!

  7. Monica

    Buna ziua,
    Am si eu gemenasi si sincer va spun ca si eu ma gandeam ca ar fi povesti pescaresti cele cu copiii care dorm noaptea-ntreaga in primii ani. Eram demoralizata rau, insa ma imbarbatez cand citesc de alte mamici incercate ca si mine. Citesc cu maaare placere blogul, si multumesc pentru asta.

    • Carla

      Monica, multă putere în continuare! Nu e deloc uşor, însă e atât de frumos încât nu avem cum să cedăm! 😉

      Te aştept oricând, cu drag, să ne citeşti… şi ne bucurăm să-ţi fim de folos.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.