Între 4 case

Oct 27, 2011 by

Între 4 case

Când am plecat din Cluj spre Timişoara, într-o zi caniculară de iulie – în urmă cu mai bine de 3 luni, nici nu-mi trecuse prin minte că mă va prinde iarna acolo (spuneţi-i toamnei cum vreţi, dar pentru mine zero grade înseamnă iarnă). Luasem cu mine tot ce aveam nevoie pentru câteva săptămâni bune, chiar şi haine mai groase – anticipând un val de frig undeva la sfârşitul verii – burduşisem portbagajul anemic al C3-ului meu cu o mulţime de genţi şi sacoşe, cărucior, jucării, electrocasnice, iar pe buni-Emi am instalat-o între scaunele fetelor cu genunchii la piept, stăpână peste restul pungilor şi punguliţelor îndesate peste tot în maşină…

Mi-am lăsat viaţa şi soţul la Cluj, sperând într-o cât mai rapidă revedere, entuziasmată de ideea renovării apartamentului nostru, visând la cum va fi locul acela pe care-l vom numi cu adevărat “acasă”… casa noastră, lucrurile noastre, ideile noastre, liberatea de a amenaja totul aşa cum dorim, mutarea aproape de familie – atât de benefică pentru măzărichi! Totul părea să prindă, în sfârşit, contur… şi viaţa noastră luase o turnură pozitivă, de care începusem să mă bucur din plin.

Nu ştiam, de unde aş fi putut să ştiu?!, că amenajarea apartamentului nostru va dura – independent de voinţa mea – mult mai mult, că va înghiţi atât de mulţi bani încât nici măcar nu vom reuşi să-l aranjăm tot dintr-o dată, că mamei mele îi va fi mult prea greu singură cu fetele toată ziua, iar pentru mine se va dovedi a fi atât de obositor ritmul noii mele vieţi

Ceea ce ştiam, însă, încă de când m-am mutat la Cluj împreună cu D. şi am început această relaţie, era că viaţa unui inginer de şantier este într-o mare măsură dictată de contractele în care este angajat. Astfel că, după 4 ani de muncă la centura Clujului, a venit – pe neaşteptate – momentul să ne luăm rămas bun de la viaţa noastră de până acum şi să ne relocăm în apropierea unui alt şantier.

Vestea m-a luat complet pe nepregătite. Acum eram liniştită, planificând mărunţişuri pentru când mă întorc acasă, la Cluj, iar peste o oră nu mai aveam nici casă, nici Cluj… ci doar incertitudinea unei iminente mutări la Sibiu.

În numai câteva zile, tati şi-a împachetat două genţi de haine şi a început lucrul pe noul şantier, urmând ca noi – eu şi fetele – să-l urmăm de îndată ce ne terminam treaba la Timişoara. Am aflat, după încă două zile, că aveam şi o casă nouă, care ne aştepta să ne instalăm în ea. Nu ştiam cum arată, nu ştiam cum va fi, tot ce ştiam era că tati locuieşte deja acolo şi ne-a spus că e frumoasă, că avem o curte cu iarbă curată, că avem căţel, că avem un living spaţios, scări interioare şi multe încăperi numai bune de explorat şi de transformat în teren de joacă… Mai ştiam – de la alţii – că Sibiul e un oraş frumos, pe care acum mi-am propus să-l descopăr la pas, în următorii doi ani, însoţită de fete. Şi mai ştiu că…

Mai ştiu că mi-e greu tare. Mutările mi-au făcut întotdeuna rău, m-au speriat, m-au încărcat negativ, m-au făcut mereu să-mi doresc să fiu din nou copil, în camera mea, care să rămână pe veci neschimbată… şi să nu am niciuna din grijile oamenilor mari.

Acasă înseamnă la mama acasă.

Am avut o relaţie de 7 ani şi nu m-am mutat de acasă, fiindu-mi mai drag să mă trezesc dimineaţa în patul meu de copil, în camera mea şi a surorii mele, în care mi-am trăit întreaga viaţă. Când, în sfârşit, o bună prietenă m-a convins să mă mut cu ea, în cartierul vecin cu cel al părinţilor mei, în prima seară am simţit o disperare de necuprins în cuvinte, o senzaţie de rupere de tot ce mă reprezenta, de pierdere a tot ce am, de singurătate completă… a fost cumplit să trec de acea primă seară, singură, într-o casă complet străină – doar cu un pachet de ţigări şi câteva lucruşoare într-un bagaj, ca şi cum aş fi rămas singură pe lume. Aş fi vrut atât de mult să mă întorc acasă… dar n-am făcut-o, conştientă fiind că – la 25 de ani – e momentul să tai cordonul ombilical ce mă ţinea lipită de casa părinţilor mei. Casa mea, unde eram mereu acasă.

Când m-am mutat la Cluj, pentru a începe o viaţă complet nouă alături de D., am avut nevoie de mai bine de 3 luni să-mi revin din şocul adaptării… şi cred că nici până în ziua de azi n-am acceptat complet gândul că trebuie să trăiesc într-un alt oraş, diferit de cel al copilăriei şi tinereţii mele, departe de toţi cei dragi mie, înconjurată doar de străini şi de locuri străine ochilor mei.

Când apoi ne-am mutat de la una la două camere, însărcinată fiind, am retrăit toate sentimentele negative ale mutărilor anterioare, reuşind cu greu să mă simt bine în casa în care am locuit. Fiecare vacanţă acasă a redeschis, mereu, aceleaşi răni deloc vindecate, mi-a readus în minte amintiri ale copilăriei, oameni, întâmplări, stări şi senzaţii atât de dragi mie, de care-mi amintesc mai bine decât îmi amintesc ce-am făcut ieri… Şi fiecare plecare înapoi, la Cluj, mi-a smuls lacrimi de tristeţe şi un permanent sentiment că viaţa ce o trăiesc nu e a mea!

Totuşi, odată cu venirea pe lume a fetelor, casa aceea a devenit a noastră, a devenit un “acasă” unde timpul trecea frumos, unde ne bucuram de viaţa noastră, de minunile noastre, de creşterea lor armonioasă, de linişte, de parcuri, de curtea casei cu bruma ei de verdeaţă… m-am simţit mai bine, da. Dar mereu am aşteptat ceva, poate să se termine această “vacanţă” departe de casă, poate o conjunctură care să ne readucă acasă… în oraşul meu de suflet.

Clujul a rămas întotdeauna, pentru mine, ca o limbă învăţată la un curs intensiv: am reuşit să mă descurc în el, să-i învăţ străzile, să-i cunosc locurile frumoase… însă mereu am gândit în limba mea maternă, l-am comparat cu Timişoara, mi-am trasat repere de orientare în spaţiu folosind drept model locaţii similare de acasă, am mers în barurile ce semănau cu localurile ce-mi plăceau acasă, căutând mereu locuri care să-mi amintească de viaţa mea… sau care să mă facă să uit unde sunt.

Anul trecut am reuşit să ne cumpărăm propriul nostru apartament, în Timişoara, plănuind ca atunci când ni se va oferi şansa să ne stabilim acolo şi să ne punem viaţa pe picioare într-un loc al nostru, care să fie aşa cum ne dorim. Mi-am petrecut vara renovând acest spaţiu, muncind cot la cot cu meşterii, bătând oraşul în lung şi-n lat în căutare de materiale, trăind zi de zi satisfacţia lucrului care prinde contur sub mâinile mele, creaţia mea care – departe de a fi o capodoperă – este rodul muncii şi imaginaţiei mele… e ca şi  “copilul” meu.

Urma să fie cea de-a treia noastră mutare, în decurs de numai 4 ani, timp în care am agonisit o tonă de nimicuri materiale, suficient de multe încât să fie nevoie de un camion ca să le putem transporta!

O parte din lucrurile noastre…

Iar apoi a venit peste noi Sibiul. Şi iată-ne stabilite în casă nouă, după un maraton de drumuri Timişoara-Cluj-Sibiu, împachetatul unei case cu fetele agăţate de mine, iar acum despachetatul aici – problemă de care mă acup de 5 zile deja şi încă n-am ajuns nici la jumătate.

Dar despre toate acestea, într-un viitor moment de răgaz. Acum sunt mai mult decât extenuată.

!!!!!!!!!!!!!!!!!!

Related Posts

Share This

9 Comments

  1. Imi suna oarecum cunoscut, pot sa inteleg tristetea ta, acasa este intotdeauna unde sunt cei dragi, mi s-a intamplat de multe ori sa spun ca vreau acasa fiind acasa deja pentru ca acasa e o stare de caldura sufleteasca si confort data de oamenii apropiati.
    E frumos Sibiul vei vedea.
    Sper din tot sufletul sa iti placa si sa va acomodati mai usor de aceasta data.
    Te imbratisez si spor la aranjat:)

    • Carla

      Roxana, din fericire aici la Sibiu m-am simţit destul de bine de la început. Mi-a plăcut şi locuinţa, apoi şi oraşul… Sau poate m-am “călit” şi învăţ să nu mă mai las atât de mutl afectată! 🙂

      Mulţumesc pentru gândurile bune!

  2. maria

    va doresc putere ca sa treceti repede si usor peste nebunia despachetatului, bine ca ati ajuns aici, pt mine nebunia impachetatului este mult mai dureroasa. mie mi au placut locurile noi intotdeauna, ne am mutat si noi cu catel si purcel de vreo sapte ori, poate mai mult?, iar pt ca m am bucurat de noul loc, mi a fost mai suportabil mutatul. totusi, iti inteleg f bine greutatea din suflet si nu pot decat sa iti doresc sa fii tare!

    • Carla

      Maria, de 7 ori?! 🙂 Wow!!! Cu copii cu tot?!

      Ştiu că multe persoane se bucură de orice şansă de a-şi schimba viaţa, de a face ceva nou, de a locui într-un alt apartament… Saumăcar nu se lasă afectaţi; şi-mi amintesc acum de toţi colegii mei de facultate ce locuiau în cămine sau în chirii şi “casa”lor însemna două bagaje de haine şi câteva cursuri într-o geantă… Eu însă, locuind mereu cu ai mei, n-am exersat acest stil de viaţă niciodată.

      Acum mi-e bine… până la urmă, mutarea aceasta a fost cea mai simplă de până acum, exceptând volumul de bagaje. Emoţional însă mi-a fost mult mai bine ca alte dăţi, pentru că am scăpat de Cluj (unde nu m-am adaptat cu adevărat niciodată), am venit într-un oraş mai frumos, am lăsat în urmă o locuinţă cu multe vicii şi am ajuns “la mai bine”, iar pentru fete e mult mai spaţios şi mai frumos în noua casă.

  3. Anca

    Draga Carla,

    Bine ai sosit la Sibiu. Cand mai ajungem acolo, va invitam la o plimbare in Dumbrava. Pana atunci, sper sa te vindeci de tristete si sa ai mult spor in a va amenaja un “acasa” si la Sibiu – fie el si temporar.

    • Carla

      Anca, aştept un semn când ajungi pe aici…;)
      Nu (mai) sunt tristă, acum mi-e bine.

  4. Bianca

    Vin mazarichile la Sibiu!!!! Asta da, surpriza! Carla, te rog scrie-mi la biancagutan@yahoo.com, poate te pot ajuta si oricum, trebuie sa ne cunoastem!

  5. Nici dusmanilor de moarte nu le doresc sa se mute cat te-ai mutat tu in ultima vreme.
    Si totusi, e o lectie … In fond suntem peste tot doar calatori in lumea asta. Iar acasa vine doar din suflet. Te pup si LA MULTI ANI!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.