Un an şi jumătate, într-o minunată zi de toamnă

Sep 25, 2011 by Carla

Warning: file_exists(): open_basedir restriction in effect. File(/var/www/clients/client2/web5/web/wp-content/uploads/et_temp/DSC_1926-83015_218x218.jpg) is not within the allowed path(s): (/home:/usr/lib/php:/usr/local/lib/php:/tmp:/var/cpanel/php/sessions/ea-php74:/usr/local/lsws) in /home/jocurbanro/public_html/wp-content/themes/Magnificent/epanel/custom_functions.php on line 1020

Mă pregăteam să scriu titlul acestui post, privindu-mi cu drag fetiţele adormite în pătuţuri într-un somn liniştit de prânz, când Sofia s-a ridicat brusc în genunchi şi a început să plângă chinut… Am luat-o în braţe, am încercat s-o liniştesc, să o adorm la loc, însă plânsul ei  – pe care am învăţat demult să-l identific – cerea un alt fel de alinare, din tubul mic, violet, de Calgel… moment în care am simţit, masându-i gingiile cu degetul, colţişorul proapăt ieşit al celei de a treia măseluţe.

Ştiam eu. Plânsul ultimelor 2-3 zile, iritaţia groaznică ce-i apăruse în prag de weekend, refuzul de a mânca… toate indicau apariţia unei noi măsele, din lungul şi chinuitorul şir care abia a început… Zilele trecute, în parc, o amică îmi spunea că fetiţei ei de 3 ani fără o lună tocmai îi ieşise ultima măseluţă posibilă, iar sfatul ei era să mă înarmez cu un munte de răbdare, pentru că încă n-a venit timpul nopţilor linişite şi nici nu va veni curând.

Sofia suportă greu toate aceste episoade. Plânge mult, e indispusă, noaptea nu doarme, ziua nici atât, nu mănâncă şi se chinuie săptămâni întregi pentru fiecare măsea. Apoi avem linişte câteva zile şi o luăm de la capăt cu următoarea… şi tot aşa. Nati e mai liniştită, îmi dau seama că o supără ceva doar noaptea, când plânge în somn. Ziua îşi face de lucru, ronţăie linguriţe, biscuiţi, jucării şi rareori se smiorcăie, semn că întradevăr durerea e de nesuportat. Curios mi se pare că – de la primul dinţişor şi până acum – nici una dintre ele n-a salivat niciodată. N-am avut probleme cu udat hăinuţele, cu întins saliva pe bărbie sau alte “neplăceri” de gen. N-am ştiut că apare alt dinte decât pipăindu-le gingiile şi apoi alinându-le plânsul cu îmbrăţişări, pupici, Calgel şi Nurofen.

De când locuim la Timişoara am pierdut şirul cântăririlor şi măsurătorilor, însă intuiesc că în greutate nu s-a mai adăugat nimic (eventual am coborât din nou sub 9 kg), iar hainele le vin aproape la fel în lungime… nu cred să fi crescut nici în înalţime mai mult de 1-2 cm. Vara aceasta a trecut greu şi chiuitor. Căldurile sufocante ale Banatului, aerul fierbinte, moleşeala… toate acestea au fost piedici zilnice împotriva poftei de mâncare a măzărichilor. Mesele, servite exclusiv cu lingura şi furculiţa din propriile mânuţe şi cu refuzul vehement al oricărui ajutor, s-au rezumat la câteva înghiţituri de mâncare servite în grabă, uneori o singură dată pe zi. Mi-am păstrat calmul, conştientă fiind că n-aş avea cum să le forţez să mănânce mai mult, orice metodă aş aplica. Iar ele au fost fericite cu puţinul pe care şi l-au ales. Au rămas la mare preţ lactatele, legumele doar în anumite combinaţii, dulcele (fructele sau deserturi de casă) mai deloc, iar carnea a rămas în totală dizgraţie – ceea ce nici nu mă deranjează deloc. Au câştigat enorm teren pufuleţii, în rarele ocazii în care au fost serviţi în parc, de la alţi copii. Ştiu sigur acum că aş putea să le îngraş cu pufuleţi :D! Sucurile de fructe sunt, în continuare, o necunoscută, iar apa e cerută când şi când.

Ne-am plimbat mult vara aceasta, ne-am jucat în curţile prietenilor noştri, ne-am întâlnit cu alţi copii, am stat departe de locurile de joacă însă am bătut la pas Parcul Botanic, printre frunze şi pomi, fără să ne plictisim deloc. Liniştea şi răcoarea de acolo, spaţiile deschise fără mari obstacole, natura cu secretele ei… toate au fost apreciate mai mult decât orice tobogan sau leagăn.

p.s. Observaţi cum, în mai toate pozele din Parcul Botanic, părem că suntem numai noi pe acolo, pierdute în sălbăticie?! 😀 Ei bine, nu e aşa, însă restul mamelor stau în majoritate înghesuite la intrarea în parc, pe “pajişte”, pentru a putea socializa. Din punctul ăsta de vedere, suntem alienate total!

Vocabularul fetelor e acelaşi, deşi ele încearcă din ce în ce mai des să pronunţe cuvinte noi… Jucăm, mereu, acelaşi joc care le place amândurora enorm: ele îmi arată cu degetul obiecte, persoane, parţi ale corpului, iar eu le numec, din nou şi din nou, spre marea lor bucurie. Ele mă ascultă cu atenţie, sorbindu-mi cuvintele de pe buze şi încercând să le reţină cât mai bine, iar mie îmi place enorm să le vorbesc, să le explic ce face fiecare lucru, să le arăt… Seara, după laptele de culcare, avem momentul nostru de bine: ne întindem toate 3 în patul mare, una peste cealaltă, ne jucăm şi vorbim… numărăm, imităm animalele, spuneam numele celor din familie, denumim obiecte, râdem, ne gâdilăm, ne iubim…

Co…cotac! face găina… Apoi ajungem la pagina cu răţuşca şi puii ei: Ma-ma-ma! îmi arată fete în cor, uitându-l pe “c”. Brum-brum! face tractorul, pe pagina cu ogorul şi muncile câmpului. Ga-ga! face gâsca, iar şarpele… cum altfel decât Sssssşşşşş…. Căţelul, pisica, calul, măgăruşul, broscuţa şi multe alte minunăţii, toate descoperite într-o minunată carte muzicală: Ferma, apărută la Editura Crişan.

Omul şi câinele său.

Fetele se joacă frumos împreună, se ajută, se luptă pentru aceeaşi jucărie, se fugăresc, se ascund şi se caută una pe cealaltă, se ceartă şis e împacă, se pârăsc cu glasuri miorlăite, fac lucrurile frăţeşte- aşa cum am visat să fie încă de la început. Mănâncă împreună, de obicei din aceeaşi farfurioară, pentru că altfel nu se hotărăsc nicicum care de unde să mănânce… Dorm împreună şi, la trezire, prima grijă e să ţipe ascuţit pentru a o trezi şi pe cealaltă, apoi să-şi zâmbească pline de bucurie, gata de joacă împreună.

Nopţile sunt agitate, dormitul împreună e la mare căutare atunci când le dor măseluţele, plânsetele în somn, pentru suzetă, sunt prezente din oră în oră… Mă gândesc că poate ar fi mai bine să le despart de Suzi, în ideea că odată renunşând la ea vor avea un somn mai liniştit, neîntrerupt. Suzetele ne folosesc acum doar la somn sau când nu putem altfel linişti un plând, în restul zilei au renunţat complet la ea. Pe de altă parte, în unele momente de plâns şi în cursul nopţii, nimic nu pare să fie mai important decât Suzi şi numai ea le linişteşte pe fete.

Nu a fost o lună a progreselor, ci o lună a mămicelilor continue, a consolidării relaţiei dintre noi, a apropierii şi a comunicării tot mai puternice. Absenţa lui tati, dorul de el, lipsa lui resimţită fizic şi psihic, toate acestea le-au făcut pe fete mult mai vulnerabile, mai nesigure pe ele, mai puţin independente, mai ataşate de mine, căutând securitate, confort afectiv şi dragoste…

Sofia cea independentă şi puternică, Sofia cea bătăioasă s-a transformat într-o fetiţă delicată, ce cântă cât e ziua de lungă, zâmbeşte galeş şi vrea mereu la mama în braţe…

Nati cea timidă a descoperit magia crizelor de plâns cu tăvălit pe jos, pentru orice nimic. O las în pace, îi vorbesc calm, îi ofer mâna să o ridic, îi distrag atenţia cu discuţii ce nu au legătură cu motivul supărării ei, sperând să înţeleagă că manifestările ei de supărare nu duc la nimic, sperând că e doar o etapă şi că, neinsistând asupra comportamentului ei, nu-i voi da apă la moară… Poate greşesc, privirile dezaprobatoare ale tuturor celor din jur mă enervează teribil, remarcile gen “Ah, ce i-aş mai da eu două la funduleţ dacă ar fi a mea!” nu fac decât să mă înfurie… îmi urmez instinctul, iar instinctul îmi spune că fiindu-i alături, oferindu-i dragoste şi înţelegere, vorbindu-i cald şi calm, o ajut să treacă peste micii ei nervi şi să uite motivul supărării. O ajut să înţeleagă că mama e acolo, că o iubeşte, că nu are motive de supărare şi că putem fi prietene oricând.

Îmi amintesc cum, înainte de a fi mamă, asistam şi eu la asemenea scene în magazine sau alte locuri publice şi nu puteam înţelege cum “bieţii” părinţi se lasă manipulaţi într-un mod atât de grosier, nefiind în stare să se impună, “să-i dea două la funduleţ copilului“, să-l ia pe sus şi să-l scoată din magazin fără alte negocieri sau răsfăţuri. Şi nu pentru confortul urechilor mele sau pentru liniştea celorlalţi clienţi, ci pentru a-i arăta copilului “cine-i şeful”, pentru a-l învăţa că nu obţine nimic cu asemenea scene.

Acum sunt undeva la mijloc. Nu mi-aş lovi niciodată fetiţele, pentru a le arăta că eu sunt puternică şi tirană, iar ele trebuie să mi se supună necondiţionat, doar pentru că sunt (mai) mici. Nu le-aş brusca, nu le-aş certa, n-aş ţipa la ele, pentru că ştiu că asemenea manifestări nu fac decât să amplifice starea de agitaţie a copilului. Însă nici nu cedez, oferindu-le fetelor lucrul interzis, doar pentru că ele au descoperit că tăvălindu-se pe jos orice dorinţă li se împlineşte. Nu cred în beneficiile metodei “acum e voie, acum nu”… şi nu cred că atunci când am decis că ceva nu e bine pentru ele, plânsul lor trebuie să mă facă brusc să mă răzgândesc. Le ridic, le vorbesc calm, le îmbrăţişez, le explic orice aiureală îmi vine în minte… şi totul pentru a depăşi momentul într-un mod cât mai blând şi natural cu puţinţă, chiar şi atunci când suntem în mijlocul străzii şi-mi vine să le iau de o aripă şi să le zburătăcesc de să le zboare fulgii! Ştiu sigur că e doar o perioadă a lor, de “mofturi”, de exprimare a unor noi nevoi, de conturare a personalităţii, care coincide şi cu destabilizarea emoţională cauzată de absenţa prelungită a lui tati din peisaj. Şi aştept, cu răbdare, să treacă.

Natalia e din ce în ce mai reţinută cu străinii, “îngheaţă” pur şi simplu, cu bărbia în piept, de fiecare dată când e “încolţită” de cineva şi nu sunt lângă ea să-i ofer siguranţă, se refugiază în braţele mele ori de câte ori cineva îi produse vreun disconfort şi urmăreşte cu vigilenţă orice mişcare a “adversarilor”, atunci când suntem în locuri aglomerate. Îi displace total să fie ciufulită, mângâiată, îmbrăţişată sau pupată de persoane necunoscute… cee ce mi se pare perfect normal şi nu pot decât s-o protejez de asemenea manifersări invazive şi forţate de prietenie!

Sofia, în schimb, este aventuroasă, sociabilă, curajoasă şi mai ales curioasă… Se apropie de orice cărucior sau copil străin, atrasă de jucăriile noi despre care a învăţat că trebuie să existe undeva în jur. Priveşte curioasă pe oricine mănâncă ceva şi astfel se alege, în ciuda protestelor mele, cu fel de fel de snakcsuri pe care, după îndelungi tratative, mi le predă forţat, deloc convinsă că vrea să facă acest lucru. Când vrea să “vrăjească”, indiferent că o face pentru a cuceri un public nou sau pur şi simplu pentru a-mi şterge mie orice urmă de supărare de pe faţă, yâmbeşte ştrengăreşte cu vârful limbii scos uşor, în colţul buzelor… şi cine ar putea rezista unui asemenea zâmbet de copil?!

Related Posts

• Timişoara, din nou

  Posted on Mar 12, 2012

• Viaţa în patru

  Posted on Feb 21, 2012

• 
  Warning: file_exists(): open_basedir restriction in effect. File(/var/www/clients/client2/web5/web/wp-content/uploads/et_temp/DSC_3247-74818_40x40.jpg) is not within the allowed path(s): (/home:/usr/lib/php:/usr/local/lib/php:/tmp:/var/cpanel/php/sessions/ea-php74:/usr/local/lsws) in /home/jocurbanro/public_html/wp-content/themes/Magnificent/epanel/custom_functions.php on line 1020
  Moş Nicolae vine la toţi copiii

  Posted on Dec 8, 2011

• 
  Warning: file_exists(): open_basedir restriction in effect. File(/var/www/clients/client2/web5/web/wp-content/uploads/et_temp/DSC05964-178588_40x40.jpg) is not within the allowed path(s): (/home:/usr/lib/php:/usr/local/lib/php:/tmp:/var/cpanel/php/sessions/ea-php74:/usr/local/lsws) in /home/jocurbanro/public_html/wp-content/themes/Magnificent/epanel/custom_functions.php on line 1020
  17 luni

  Posted on Aug 25, 2011

Tags

• dezvoltare relatie gemeni
• foto mazarichi
• gemeni 1 an si jumatate

Share This