Să scriu, să nu scriu…
Warning: file_exists(): open_basedir restriction in effect. File(/var/www/clients/client2/web5/web/wp-content/uploads/et_temp/DSC_1995-84066_218x218.jpg) is not within the allowed path(s): (/home:/usr/lib/php:/usr/local/lib/php:/tmp:/var/cpanel/php/sessions/ea-php74:/usr/local/lsws) in /home/jocurbanro/public_html/wp-content/themes/Magnificent/epanel/custom_functions.php on line 1020
Un nebun aruncă o piatră în apă şi 10 înţelepţi nu reuşesc s-o scoată.
Cineva a scris, pe un site de “cultură urbană feminină“, un articol de doi bani. Neinspirat, fără umor, grosier şi compus parcă acolo unde te loveşte inspiraţia şi n-ai la îndemână, pentru scris, decât hârtie igienică. Gândit şi compus, vreau să zic, cu acea parte a corpului.
Textul, aşa cum l-am priceput eu, încerca să fie un pamflet, un portret al mămicii – ca o subclasă a animalului social. Despre aceste mămici autoarea scrie aşa:
Chiar daca ea seamana la infatisare cu o mama, mamica este cu totul altceva. Ea nu e o femeie care devine mama, nu, ea e o femeie care transforma nasterea unui copil intr-un cataclism. Mamicile sunt femeile care nu prea au facut nimic remarcabil in viata. […] s-au trezit ca au facut un copil pe care trebuie sa il hraneasca, sa il spele si sa il schimbe de cateva ori pe zi. Fata in fata cu cu atat de multa munca si ajutate de incapacitatea de a avea grija de alta fiinta fara a se plange constant au decis ca sa faci copii e “the shit”. Iar cine nu are macar unul nu are dreptul sa deschida gura. […] Fara sa aiba macar un singur lucru in viata lor care sa le dea valoare, mamicile transforma rolul lor de mama in valoare absoluta. Oricine nu are copii nu face nici 2 bani.
Binenţeles, textul a stârnit reacţii vehemente în rândul mamelor, pe FB şi în comentariile de pe siteul în cauză, unde autoarea a fost aspru articulată verbal pentru îndrăzneala de a NE denigra în acest fel. Dincolo de o serie de comentarii la fel de jenante ca şi textul în sine, care fac ruşine oricui le-ar scrie – fie chiar şi în umbra protectoare pe care ţi-o oferă anonimatul pe internet, au existat şi reacţii ale unor mame pe care le “cunosc” din mediul virtual şi pe care le admir foarte mult pentru felul în care îşi “gestionează” viaţa şi familia. Pentru aceste mame eu am o mare simpatie, sunt modele pentru felul în care încerc să-mi cresc măzărichile şi citind opiniile lor vis-a-vis de texul în cauză, am decis să postez aici un personal statement, către oricine denigrează mamele şi umbra pe care ele o fac acestui pământ.
Obişnuiam să scriu, până să fiu mamă, o mulţime de aiureli, printre care şi unele legate de creşterea copiilor. Mi le asum. Nu ştiam, nu aveam cum să ştiu cu adevărat care e măsura fericirii de a fi mamă. Şi cum se schimbă, cu totul, ordinea priorităţilor, atunci când în viaţa ta intră – pe uşa din faţă! – unul sau mai mulţi copii. Îmi plăceau copiii, dar pe unii îi vedeam enervanţi şi urâţi. Mamele mi se păreau, în majoritate, nişte pierzătoare de vreme prin parcuri, mult prea afectate de statutul lor (iau eu, care zi după zi trebuia să merg invariabil la serviciu, cât mi-aş mai fi dorit o oră, pe o bancă, într-un parc!). Creşterea copiilor mi se părea – şi mie, ca şi altora – floare la ureche, un fel de hrănire+spălare+schimbat de câteva ori pe zi şi ceva joacă în secvenţe Kodak. Cât de greu putea fi? Mai ales pentru mine, care citisem cărţi pentru şcoală, luasem chiar un zece la examenul de “Psihologia copilului” şi îmi crescusem, cot la cot cu ai mei, sora mai mică cu 7 ani.
De aceea, textul în cauză nu mi-a smuls decât o grimasă de plictis. Ca să fiu sinceră, mie unele mame îmi displac şi acum, pentru că – oricât de grobian ai fi ca observator – nu poţi generaliza şi spune că toate mamele cu unghii roşii sunt rele, sau că toate mamele ce au un hobby sunt neapărat bune pentru copiii lor. Dar poţi spune că există diferite feluri de mame, unele demne de admirat, altele numai bune de tot râsul sau demne de dispreţ. Privind articolul din acest unghi, întradevăr există mame care îşi asumă maternitatea ca pe ceva natural şi intim, care valorizează fiecare nouă experienţă alături de copil într-un mod personal, care se bucură de alegerea lor fără a-şi accesoriza trăirile cu tot felul de declaraţii-manifest… şi apoi există acele mame care fac din statutul lor ceva mereu ostentativ, care reclamă atenţie continuă, care întradevăr îşi pierd absolut orice brumă de interes pentru orice funcţionează independent de copilul lor. Însă chiar şi aşa! Cine poate spune că forma lor de fericire este inferioară satisfacţiilor profesionale ale unei “carieriste” de succes? Cum putem face o comparaţie obiectivă, folosind itemi din clase diferite? În fond, cine poate spune şi mai ales de ce?! că a fi mamă trebuie să fie pentru fiecare dintre noi la fel?
Şi ajung la mine. După nouă ani în care mi-a displăcut meseria mea – însă am excelat mereu în a o practica şi am fost renumerată pe măsură – am devenit mamă şi am simţit imediat că îmi place infinit mai mult ceea ce sunt acum. Acest lucru s-a întâmplat la timpul potrivit, cu omul potrivit şi a coincis şi cu atingerea unui confort financiar cel puţin mulţumitor. E mai uşor? Nu. E mai “bine plătit”? Deloc. E mai frumos? Categoric da. Şi atunci, pentru că sunt în fericita postură de a putea alege cum să-mi croiesc restul vieţii, am optat pentru a mă dedica copiilor şi familiei mele, în locul unui scaun de birou.
Mă simt bine să fiu mamă şi n-am nevoie de nimeni să-mi aprobe trăirile, la fel cum nici nu mă afectează părerea nimanui care dispreţuieşte programul zilnic al unei mame, ovaţionând în schimb importanţa unei agende pline, din poşeta unei femei de carieră. Pentru că eu ştiu că sunt, sau pot, fi puţin din orice. Când a fi mamă îmi va părea prea puţin pentru timpul şi creierul meu, voi putea fi – din nou – femeie de carieră sau party-girl. Între timp, însă, mamă fiind, nu uit să fiu femeie, soţie, prietenă. Nu uit să citesc, să fotografiez, să ascult muzică, să vizionez filme, să scriu, să vizitez locuri noi, să cunosc oameni noi şi să mă împrietenesc cu cei frumoşi. Îmi place, cel puţin la feld e mult ca şi altor femei, să merg la shopping, să-mi cumpăr lucruri frumoase, să fac din spaţiul în care locuiesc un loc primitor şi cald, în care să mă simt bine împreună cu familia mea. Nu uit de Dumnezeu, nu uit să fiu recunoscătoare pentru tot ce am, să mă bucur de simplitatea vieţii mele atât de pline de frumos, nu uit să dăruiesc, să împărtăşesc, să preţuiesc. Viaţa. Familia înaintea carierei, liniştea înaintea banilor.
Am ajuns în acest punct la 30 de ani şi intenţionez să mă bucur de ceea ce am pentru tot restul vieţii. N-am nevoie să muncesc 28 de ani şi 4 luni, asiduu, robotic, pentru ca apoi să îndrăznesc să ridic capul în lume şi să caut totuşi ceva care să mă împlinească personal. Atunci când părinţii nu-mi vor mai fi, când alături nu-mi va sta nimeni la masa de Crăciun, iar copiii vor reprezenta o specie bizară şi chiar înspăimântătoare, crescută exclusiv în glastrele vecinilor şi ale rubedeniilor. Nu-mi doresc nici măcar să combin o carieră de succes cu o familie reuşită. Nu-mi doresc să am totul în portofel, pentru că am deja totul în suflet.
Sunt iubită necondiţionat, iubesc la fel, trăiesc cu şi pentru copii mei, am o misiune de viaţă – aceea de a-mi creşte copiii frumos – cu un deadline ce coincide cu ultima mea suflare. Şi-mi place teribil să fiu mamă, mămică a copiilor mei.
Related Posts
Tags
Share This
foarte frumos.
Mulţumesc, e ceea ce vreau să transmit celor care văd în a avea copii ceva inferior realizării profesionale. Fiecăreia dintre noi ni se potriveşte altceva. Mie mi se potriveşte mai bine a fi mamă, decât a fi o femeie de carieră. Şi nu mă simt deloc înfrântă sau îngenuncheată de statutul meu.
Ce minunat! Iti multumesc, te subscriu! Raluca Jacono
Mulţumesc, Raluca. Numai bine îţi doresc.
Foarte bine punctat- simplu si frumos! Bravo si felictari- pentru ca ai o asemenea viziune!
Cred că e viziunea oricărei mame din lumea asta largă… mai mult de atât, cred sincer că şi biata “jurnalistă” ce a scris aiurelile acelea va simţi la fel, odată devenită mamă.
Total de acord cu tine. Niciuna din calitatile si activitatile enumerate de tine mai sus nu se exclud una pe cealalta. Felicitari pentru articol si pentru claritatea cu care ai punctat esentialul. Ma bucur ca am ajuns pe blogul tau.
Mulţumesc pentru vizită, Camelia.
E păcat că, în secolul acesta, încă trăim într-o ţară unde e mult prea dificil să fii şi o mamă bună pentru copiii tăi, să le poţi oferi tot ceea ce îţi doreşti (şi mă refer aici la timp, activităţi frumoase, cursuri etc.) fără a munci pe brânci şi fără a-ţi irosi nervii şi energia pe nimic, ţinând cu dinţii de joburi prost plătite şi consumatoare de prea mult timp.
Nu e uşor să poţi face totul în 24 de ore, dacă doreşti să oferi copiilor mai mult decât un minim de atenţie. De aceea eu mereu invit pe oricine să reflecteze cât mai bine asupra vieţii sale, asupra valorilor care îi guvernează fiecare zi… să elimine balastul şi să se bucure cu adevărat de oamenii şi lucrurile importante din viaţa sa.
Alo! Ai doar 30 de ani? Not fair!
🙂 Aveam când m-am deşteptat! De atunci au mai trecut aproape 2… 😀
Why not?! 😀
Draga Carla, ai scris minunat si sunt perfect de acord cu tine.Ma intreb totusi daca respectivei iar fi placut, copil fiind, sa fie mai prejos decat cariera mamei.Sau ….ce-a insemnat si ce inseamna “mama”pentru ea? Nu mare lucru se pare.O femeie care a pierdut timpul cu ea.Pare o jignire dar asta reiese din ce spune ea.
Imi aduc aminte de amiezele in care mama ne punea la culcare ca sa poata pleca la servici.Stiam ca pleaca.Dupa ce se auzea cheia in usa, ma ridicam din pat si luam bluza mamei in brate ca sa-i simt mirosul ei si apoi adormeam linistita.
Oare femeia asta n-a simtit nimic de genul asta niciodata?
Pacat!
Vasi, ştiu ce spui… şi cred că şi fata asta ştie, chiar dacă acum orgoliul o face să nu-şi recunoască greşeala.
Mama e cel mai frumos statut, pe lumea asta. Va afla fiecare, într-o bună zi… deci nu pot decât să-i urez respectivei să aibă înţelepciunea de a-şi da o şansă, cândva, de a deveni mamă. Categoric ar transforma-o într-un om mai bun.
felicitari pentru cum ai scris si pentru alegerea facuta!! subscriu si eu!
Mulţumesc, Luminiţa.
Nu ştiu de unde atâta înverşunare de a considera că mamele nu pot fi femei frumoase, culte, elegante, atractive… că pot avea succes, că pot fi admirate profesional, că pot fi dorite… De fapt ar trebui să ştiu, pentru că aşa credeam şi eu! 🙂
Si eu apreciez ce ai scris si ma bucur ca esti fericita cu alegerea ta. E evident ca esti o mama excelenta pentru Mazarici. Observ insa, ca textul tau exclude din start ideea ca o cariera poate fi altcumva decat asidua, robotica, aducatoare de bani. Cred ca sunt femei care se intorc la servici pentru ca efectiv le place ceea ce fac, pentru ca simt ca ceea ce fac ele e important. Vad multe mame de felul asta in jurul meu, in cariere universitare. Si crede-ma – sunt mame minunate. Pe langa asta, daca nu ar fi femeile care isi continua cariera, fetitele noastre nu ar avea acele modele care sa le inspire pe viitor. Nu stiu cum esti tu, dar eu sper ca fetele mele sa aiba curajul de a alege in viitor exact ceea ce isi doresc – fie ca e CEO, profesor, medic, pictor, sau mama. Si mai cred ca avand in jurul lor femei care au reusit in domenii predominant masculine (in timp ce au si o familie) le va da increderea necesara.
poate ca micul meu discurs feminist nu are relevanta in Romania, nici nu stiu. Stiu doar ca e posibil sa fii fericita avand familie si cariera.
Ionuka, mulţumesc pentru atenţionare…
E o neînţelegere şi mi se datorează mie exclusiv, pentru că ideea textului era alta şi nu am vrut să intru în detalii legate de carieră… m-aş fi întins prea mult.
Ştiu că sunt femei care fac într-un mod extraordinar şi carieră şi familie… le admir sincer. Şi n-am să contest vreodată că cele două opţiuni se exclud una pe cealaltă! Şi eu cunosc mame minunate, care în acelaşi timp au şi joburi faine, unde lucrează cu plăcere…
Mă referam strict la mine. Spuneam că mie nu mi-a plăcut meseria mea şi că nu am de gând să o continui, cu atât mai puţin să continui a face o carieră din ea. Nu voi fi nici casnică, dacă asta se înţelege din text… Vreau doar să mă dedic câţiva ani fetelor (încă 2-3 maxim, de acum înainte), să încerc să îmi găsesc o altă direcţie profesională, poate să îndrăznesc a începe o mică afacere a mea…
Spuneam că mă bucur enorm că pot amâna, chiar dacă nu e uşor, reîntoarcerea în câmpul muncii, forţat, la terminarea concediului maternal. Pentru mine financiar e totuna… muncind n-aş câştiga nici cât să plătesc o creşă pentru fete, deci ce folos? Iar profesional n-am nicio satisfacţie să mă întorc de unde am plecat. Aşa că cea mai înţeleaptă alegere mi se pare cea făcută…
Stiu ce zici, multumesc de raspuns!
Cred ca frustrarea mea nu era neaparat legata de postul tau ci de faptul ca ma intalnesc mult in viata de zi cu zi de ideea de familie versus cariera, cand de fapt pot fi complementare si cele doua roluri nu sunt mutually exclusive. Eu incerc sa le inspir asta studentilor – pun o poza cu fetele cand ma prezint – desi poate atunci ma catalogheaza drept incompetenta pentru ca am familie.
si pentru ca a venit vorba de family planning, eram curioasa daca tu iti mai doresti alti copii. Mie tot mai des imi apare gandul asta, mai ales pentru ca mi-ar placea sa vad cum e sa ai doar unul, sa te poti focusa pe doar unul. Dar stiu ca e un motiv cam egoist…
Ionuka, eu te admir sincer pentru familia şi cariera ta… numai bine îţi doresc în continuere, pe toate planurile!
Şi eu simt, de cele mai multe ori, că oamenii tind să pună în extreme familia şi cariera sau, cel puţin, să se îndoiască de abilităţile tale în vreuna dintre direcţii, dacă le spui că te “pricepi” la amândouă… Nu ştiu dacă numai în România percepţia este acesta, dat fiind contextul social, sau e o prejudecată întâlnită oriunde…. Îmi place însă enorm să citesc pe blogurile altor mame, stabilite în Canada, SUA, Australia etc. povestind cum acolo oricine se prezintă oficial cu numele şi numărul de copii, înaintea funcţiei sau profesiei avute. De exemplu, în interviuri tv, se specifică “John S., father of two, engineer” etc. Mi se pare minunat.
În ceea ce priveşte ultima întrebare… am vrut să bâjbăi un răspuns oarecare, dar o să fiu complet sinceră cu tine: da, undeva în viitor mi-aş dori încă un copil (peste 4-5 ani), însă soţul meu nu-şi mai doreşte şi îi respect decizia (el mai are doi dintr-o primă căsătorie şi îi este “destul” să se împartă între toţi). Nu ştiu cum va fi peste câţiva ani, însă acum nu intră în discuţie…
Oricare ar fi motivele tale, dacă îţi doreşti şi poţi (afectiv şi în egală măsură material), sincer te admir, mi se pare minunat şi urarea mea este să mergi înainte cu visul tău!
Mami, pot sa pun linkul tau in postul meu? Si sa inteleg ca de asemanarea cu starletele porno nu ai nimic de zis 🙂 ?
Da, Bogdana, nu e nicio problema…
Despre starlete m-am abtinut sa comentez, in primul rand pentru ca am decis sa evit limbajul vulgar pe blog, avand cativa cititori copii (din familie). Plus ca nu am vrut sa aduc nicio ofensa acelei categorii de “animal social”, cum suntem si noi de altfel.
Eu am devenit foarte permisiva de ceva vreme incoace, chiar nu ma deranjeaza nimeni din jur, atat vreme cat nu interfereaya direct cu zen-ul meu. 🙂 Prin urmare, pana nu-mi intra o starleta in casa, pe usa din dos, pot fi cea mai buna prietena cu toata lumea.
Stiu, era vorba de comparatia cu ele, insa tot la insulte si cuvinte urate as fi ajuns…
PS: Mamma mia, Carlita, dar vehementa erai 🙂 acum am citit si eu din urma… Am ras copios, zau!
🙂 Mda, dar partea bună e că am golit paharul cu răutăţi înainte să ajung la un echilibru în viaţă (de altfel inevitabil) şi acum prea puţine lucruri mă mai pot supăra…
sa scrii 🙂
in mod ciudat, in urma textului tau moderat care arata ca ‘niciodata sa nu spui niciodata’ ne-ai trimis o multime de persoane care nu au priceput nimic – au ridicat baricada si au inceput sa arunce cu pietre in cel care gandeste diferit. probabil enervate de o atitudinea care reiese din text, una deloc singurala in societatea in care traim. o atitudine intoleranta bazata pe superioritatea pe care e musai sa o ai in parerile tale.
well, mie imi place diversitatea. asa ca accept si textele care mi se par puerile / tendentioase / rautacioase, daca reusesc sa descrie lumea din jur.
in alta ordine de idei, cred ca sunt mai ‘mamica’ decat tine. nu ma mai intereseaza nimic altceva decat sa dorm 🙂
Dana, îţi mulţumesc pentru răspuns. Înţeleg poziţia ta, la fel cum înţeleg şi intenţia autoarei de a ironiza o anumită categorie a mamelor, pe care toată lumea crede că o cunoaşte… Nu-mi lipseşte – cred eu – nici simţul umorului, nici detaşarea, nici toleranţa şi nici inteligenţa de a înţelege unde a vrut să bată cu acest text.
Însă, aşa cum bine a menţionat chiar Lorena, ea nu cunoaşte de fapt nimic din ceea ce înseamnă a fi mamă, din împlinirile pe care ţi le oferă un copil, din felul cum acesta îţi poate schimba radical priorităţile, chiar viaţa… Şi, în necunoştinţă de cauză fiind, poziţia din care ea se exprimă este mai mult decât ingrată. La fel ca şi cuvintele şi comparaţiile nefericit alese, de la final.
Pe de altă parte, chit că acest text a iscat doar o furtună într-un pahar cu apă, iar vehemenţa şi subiectivitatea cu care majoritatea mamelor au combătut-o (din nefericire pe Lorena, nu textul – aşa cum ar fi fost firesc) îmi este şi mie neînţeleasă, eu cred că se impuneau câteva rectificări, adăugiri la text sau chiar eliminarea sa de pe site. Eu sincer nu cred că textul acesta reflectă modul în care mamele sunt percepute de societate. Lorena NU REPREZINTĂ societatea. Ferească-ne Dumnezeu de aşa ceva! 🙂
Părerea ei este subiectivă, abordarea este cel puţin răutăcioasă şi complet deplasată, carecterizarea ei n-are noimă. Aşa cum a spus toată lumea, textul ei nu este CULTURĂ. Nu este feminin. Nu reprezintă o mentalitate urbană. Şi tot aşa. Şi eu cred că nu se justifică apariţia unui asemenea text pe siteul vostru, care se doreşte a fi altceva decât un site oarecare de scandal, subcultură şi limbaj de subsol. Difersitate nu înseamnă prost-gust şi nu orice text trebuie “să treacă testul” doar din acest motiv. Nu aveţi nevoie să şocaţi, să atrageţi cititori de joasă speţă, să transformaţi specificul siteului într-un loc de întâlnire al nevestelor de birjari… Sau aveţi? 🙂
E foarte ok să nu-ţi placă copii, să nu le vezi rostul pe lume, să-ţi displacă mamele şi preocupările lor exclusiv legate de puericultură, e ok să-ţi exprimi opiniile oricât de radicale ar fi, atâta vreme cât îţi poţi argumenta raţional părerile şi poţi folosi un limbaj de bun-simţ.
Ştii care mi se pare, de fapt, adevărata insultă a Lorenei? Faptul că după un asemenea text nu a avut o brumă de elementar BUN-SIMŢ de a răspunde comentariilor… şi nu mă refer la cele care i-au adus injurii, ci la cele în care a fost combătută civilizat (îl includ aici şi pe al meu). E o lipsă crasă de respect faţă de cititorii tăi, e o palmă în plus dată atât “mămicilor” la care încearcă ea să facă referire – şi care au muşcat momeala confirmând “isteria” de care sunt acuzate atât de des, dar şi adresa fiecărei persoane care a irosit timp, gânduri şi energie, scriindu-i un răspuns. Ruşine ei, pentru toate acestea! Tăcerea ei, cu aer aparent superior, este de fapt mizerabilă şi laşă.
Totuşi eu, spre deosebire de restul cititoarelor, îi doresc din suflet Lorenei să aibă cândva şansa de a aduce pe lume un copil şi de a cunoaşte schimbările minunate care vin odată cu acesta. E o experienţă de care ar trebui să “profite” orice femeie!
p.s. Tu eşti o mămică minunată… să nu te schimbi niciodată.
ehehe…am lacrimi in ochi…si mie imi place teribil sa fiu mama si sunt mandra de asta si..da! mi se pare cel mai important rol pe care o sa-l am vreodata in viata!si care-i problema?
Nu e nicio problemă, Larisa!:) Nici măcar cei care spun că au o problemă cu noi – mamele – n-au prea multe argumente realiste pentru problema lor…