Omul – acest animal. Social.
Warning: file_exists(): open_basedir restriction in effect. File(/var/www/clients/client2/web5/web/wp-content/uploads/et_temp/DSC06358-269049_218x218.jpg) is not within the allowed path(s): (/home:/usr/lib/php:/usr/local/lib/php:/tmp:/var/cpanel/php/sessions/ea-php74:/usr/local/lsws) in /home/jocurbanro/public_html/wp-content/themes/Magnificent/epanel/custom_functions.php on line 1020
La ştrand în Jimbolia, o familie cu doi băieţei, cel mic în cărucior şi cel mare la 5-6 ani. Băiatul către mamă:
– Mama, mama!
Mă-sa, absentă, după câteva secunde:
– Da! Ce vrei!
– … nimic, se răzgândeşte copilul.
– Atunci tacă-ţi gura aia, că ţi-o sparg!
Pentru cine s-ar întâmpla să îi cunoască, sunt cei din poză. Complimente MAMEI.
*****
Geamul camerei mele de copil, iar acum de mamă în vacanţă, îmi oferă liniştea unui spate de bloc devenit zonă de garaje, întreruptă doar de zgomotul maşinilor locatarilor ce vin şi pleacă, de greierii insomniaci şi, uneori, de certurile conjugale ale unor vecini de nicăieri, ce răsună odată la câteva seri, propagate cu ecou în toate direcţiile.
E vorba de un El şi o Ea, sătui unul de celălalt, cumva prizonieri în aceeaşi casă, plătind tribut unor greşeli despre care cei doi nu vorbesc niciodată direct, dar care i-au învăţat – în timp – să urle neomeneşte unul la celălalt. Discuţiile încep cu jigniri dintre cele mai diverse, de la “idiot” şi “proastă”, până la “animal” şi “zdreanţă”. Spiritele se încing, cei doi trec la “blagoslovirea” familiilor şi a celor care i-au făcut, apoi epuizează toată paleta imaginabilă de înjurături… şi spectacolul se încheie cu ameninţări cu bătaia şi nemuritorul “te omor!!!!”, apoi lovituri înfundate, urlete pe două voci, din nou înjurături şi bufnituri…
Într-un târziu se face linişte. Aştept liniştea aceasta cu stomacul întors pe dos, aştept să aud măcar o dată strigăte de ajutor, aştept un semn care să dea de înţeles că femeia e în pericol, că i-ar fi teamă de agresor, că nu mai suportă şi cineva trebuie să facă ceva… Raportul de forţe pare să fie însă egal, cei doi se confruntă cu o violenţă verbală echilibrată, se ameninţă în fel şi chip, dar niciodată nu se aude altceva. Rufele se spală “în familie”.
*****
În spatele meu, pe o straduţă izolată, între blocuri.
– Fă, dacă mai o dată ridici tonul la mine, te las şi fără dinţii ăia! M-ai înţeles, fă idioato?! Te omor!
– Lasă-mă, bă, cu talentele tale… du-te dracu’!
– Fă, cu mine nu vorbeşti aşa, m-ai înţeles?! Că aici te cârpesc! Vorbeşte cu mă-ta cum vrei, când eşti la ea! Cu mine vorbeşti frumos, da?! Mă respecţi!!!
– Da’ ce-ai, bă, acuma, ce te-a apucat aşa?!
– Fă, io ştiu ce-i aia foame şi sete, nu ca tine! Auzi talente… tu nu bei apă, numa’ suc! Te-ai ajuns, fă, de când eşti cu mine! Că acuma îţi fac praf în cap roşiile astea!
Mă întorc discret, arunc o privire scurtă… în urma mea doi “coloraţi”, în zdrenţe, murdari din cap până în picioare. El ducând în mână o pungă cu o pâine şi câteva roşii, ea o paporniţă pe umăr şi un băţ de căutat prin gunoaie.
– Fă, io ştiu şi ce-i frica, da’ tu văd că ai uitat!!!
Ea râde zgomotos.
Mă întorc din nou, scurt. Ea pare relaxată, rânjeşte larg către el, îl împunge în umăr cu băţul…
– Lasă, bă, şi tu talentele… Că te respect dacă aşa vrei tu!
*****
La locul de joacă din apropierea blocului, un complex de tobogane colorate, unite undeva la mijloc printr-un tub de acces dintr-o parte în alta. De altfel singurul tub de acces către unul din tobogane.
Trecând pe lângă tobogane, mă izbeşte o duhoare cumplită şi un roi de muşte verzi, de rahat. Pentru că da, în mijlocul tubului, trona un ditamai rahatul în descompunere lentă. Uman.
După câteva zile, alături, în tub, apăruseră încă 3-4 rahaţi de aceleaşi dimensiuni. Frumos aliniaţi, pe mijloc.
Copii se jucau liniştiţi de jur împrejur, părinţii priveau liniştiţi de pe margine. Locul de joacă în plin centrul oraşului, în zonă luminată şi circulată la orice oră din noapte sau zi.
*****
Parcul Botanic, Timişoara, în plină zi. Puzderie de copii, părinţi, cărucioare, biciclete, animale de companie… Pe o bancă, un bătrân. Se ridică brusc, era în fundul gol, un fund mare şi alb, ca o lună plină. Fără nicio grabă, cu o mână apucă o foaie de ziar de alături şi se şterge la fund. Îşi ridică pantalonii, se îmbracă, se încheie, se întoarce apoi tacticos şi, cu ambele mâini, adună la mijloc un alt ziar, pe care şezuse şi-şi făcuse liniştit nevoile. Aruncă ziarele mototolite la coşul de gunoi, apoi pleacă în pas de plimbare. Îmbrăcat decent, treaz, îngrijit. Şi bătrânii sunt ai noştri, nu-i aşa?!
Related Posts
Tags
Share This
zau ca astfel de episoade ma fac sa imi doresc o pereche de ochelari de cal!! 🙁
Ma intreb, dintre toate istoriile de mai sus, care e cea mai ingrozitoare. In ce termeni poti cataloga descompunerea umana, dupa ce legi sa o judeci? Unde sa te ascunzi mancand pamantul de toate grozaviile astea care contamineaza? Instinctul meu de mama imi spune tot mai mult in ultima vreme ca Romania a devenit nelocuibila.
Of, cate mai sunt….si e lumea in care traim si din pacate nu putem face nimic in acest sens…aproape nimic:(
Intr-o oarecare masura suntem si noi cu totii de vina, pentru ca-i acceptam, pentru ca nu avem curajul sa le spunem ca ceea ce fac nu-i bine, daca fiecare din noi am face ceva in acest sens, poate vom avea un oras mai curat, o tara mai civilizata…
ma intreb, insa, daca putem replica… Trebuie sa recunosc ca nu am nici eu curajul de a incerca sa intervin. Mi s-a intamplat odata sa am replica, si cutitul pe care mi l-a impins DOAMNA inspre stomac, zicandu-mi: “Ce-i fa, ti s-a urat cu binele?”, m-a facut sa amutesc pentru totdeauna. Nu intervin si nici nu ma simt prea vinovata pentru asta. Pana la mine, cetateanul de rand, sunt multi altii care ar trebui sa ia masuri. Ei nu o fac si eu trebuie sa recunosc, nu cu mare mandrie, ca accept in continuare astfel de episoade. Incerc doar sa ma tin cat mai departe de ele, inchisa in carapacea unei aparente nepasari, inghitindu-mi revolta, pentru a ma proteja.
pe mine astfel de exemple ma fac sa-mi doresc sa plec din aceasta tara cat mai repede. dar si eu ca multi altii, nici nu plec, nici nu fac ceva sa schimb situatia, pentru ca da, cum spunea camelia, mi-e oarecum teama de reactie. daca sunt cu hunii langa mine, cu atat mai mult, nu vreau sa ma cert de fata cu ei, nu vreau sa ma cobor la nivelul celor pe care-i condam. si din pacate, exemplele pot continua, si-i trist ca parca cele mai multe sunt din sfera copiilor:(.