Nu ştiu să spun “nu!”
Warning: file_exists(): open_basedir restriction in effect. File(/var/www/clients/client2/web5/web/wp-content/uploads/et_temp/DSC06054b-93237_218x218.jpg) is not within the allowed path(s): (/home:/usr/lib/php:/usr/local/lib/php:/tmp:/var/cpanel/php/sessions/ea-php74:/usr/local/lsws) in /home/jocurbanro/public_html/wp-content/themes/Magnificent/epanel/custom_functions.php on line 1020
În imaginea alăturată o puteţi admira pe Sofia, în plină splendoare, umbrită doar de ceea ce este o muşcătură deloc neglijabilă pe obraz.
În caz că nu e clar ce, sau mai degrabă cine a muşcat-o, vă mai dau un vag indiciu: surioara ei geamănă, cea liniştită şi blândă, cea împăciuitore şi deloc agresivă. 🙁
Motivul? O jucărie oarecare smulsă din mână… lait-motivul tuturor luptelor zilnice dintre ele.
Realmente nu ştiu cum să procedez. Le despart şi le cert într-un mod cât pot eu de “educativ”, insistând pe efect, pe durerea pricinuită celeilalte, pe alte argumente “la sentiment”, pe cât mai puţină frustrare… le împac, pupături, dragă-dragă, hai să ne jucăm cu altceva, uite ce frumoase sunt cuburile! etc. … După scurt timp o luăm de la capăt.
Apoi sunt situaţiile “periculoase”: cuptorul fierbinte, aragazul, aplecatul în cap peste spătarele scaunelor, băutul apei cu săpun din văniţă, fuga în stradă, băgatul în gură a diverse chestii pescuite de pe jos etc. Situaţii în care eu realmente cred că e nevoie să-mi învăţ copiii să ştie că “Nu e voie”, înţelegând totodată ce rău li se poate întâmpla…
Apoi străinii de pe stradă, ce fac mereu eternele poante cu “Mi-o dai mie pe surioara ta?!”sau şi mai uzualul “Haide, vii acasă la mine?!”… pentru că şi nouă ni se întâmplă zilnic să auzim aşa ceva, iar dacă până să fiu mamă nu înţelegeam ce motiv de supărare ar fi într-o glumă “inocentă”, acum simt că am înghiţit un arici pe care nu mai pot să-l diger. Toate acestea ducând, în cazurile tragice, la răpiri “de bună voie” în miezul zilei, din mijlocul străzii – devenită angoasa mamelor de pretutindeni. Plus luatul în braţe de către necunoscuţi, plus oferirea de dulciuri şi alte “minunăţii”… Pentru toate acestea “Nu! nu! nu!”!
Eu cred în anumite limite. Nu în cele pe care suntem tentaţi să le punem din comoditate sau prejudecată, ci în acelea dincolo de care intuiesc că e pusă în pericol sănătatea copiilor mei. Cred, de asemenea, în explicaţia clară şi simplă, oferită de la cea mai mică vârstă, a principiului cauză-efect. Cred în “nu!” folosit ferm, dar cu blândeţe… sau invers, dacă sună mai bine: folosit cu blândeţe, dar ferm.
Dr. Spock (o să credeţi că n-am citit altă carte în viaţa mea! :D) are un text pe această temă, care se numeşte “Nu nu este suficient” şi în care vorbeşte despre cum putem face ca restricţiile impuse copiilor să fie cu adevărat înţelese de aceştia şi, nu în ultimul rând, să fie eficiente şi copilul să le poată internaliza. El dă un exemplu simplu, acela când copilul se apropie cu mânuţele întinse de un cuptor fierbinte… moment în care nu stăm pe gânduri ce lecţie de viaţă ar trebui să-i dăm şi ce cuvinte să alegem, ci îl luăm rapid de acolo, spunându-i “nu! nu e voie să atingi cuptorul, e fierbinte şi te arzi…”, apoi distrăgându-i atenţia cu altceva. Cu alte cuvinte, negaţiile, linitele şi restricţiile trebuie însoţite întotdeauna de acţiuni concrete, nu doar de vorbe rostite din vârful canapelei sau de pe banca din parc.
Şi fac întocmai.
Doar că, în cazul meu, tehnica nu dă rezultate.
Când spun “nu” şi cobor vreuna din fete dintr-un loc pe care se cocoţase într-un echilibru precar, râde şi o ia de la capăt.
Când explic că nu e voie să bea apă murdară din văniţă, râd amândouă cu poftă şi se apleacă mai cu spor să bea, ca pisicuţele, direct cu limba pe suprafaţa apei…
În genere, când ajung să spun “nu”, indiferent cât de hotărât îmi e tonul şi cât de serioasă sau autoritară sunt, nu obţin decât priviri inocente şi râsete în cascade, urmate de repetarea acţiunii respective, imediat ce mă îndepărtez sau le dau drumul din locul în care le-am dus, oferindu-le ceva să le distrag atenţia.
Mă supără că nu ştiu cât de “urât” ar trebui să le vorbesc fetelor, pentru a le face să înţeleagă ce înseamnă “nu”. Nu e un “nu” folosit la întâmplare, nu-l folosesc excesiv, nu renunţ la el când situaţia se repetă (acum e voie, a doua oară nu), nu derutăm fetele eu spunându-le “nu”şi altcineva dându-le voie să facă vreo minune…
Nu pot ţipa la ele (şi nu vreau!), doar pentru a le speria atât de tare, încât să asocieze “nu”-ul cu reacţia mea urâtă, în locul pericolului efectiv şi să mă asculte de frică. Nu ştiu dacă trebuie să fiu mai autoritară cu ele, mai severă, mai fermă în intonaţia vocii sau mai dură în restricţii…
Mi-e clar însă că ele n-au nici cea mai vagă idee ce înseamnă “nu”. Le văd că ştiu să se oprească la “comanda” mea, dar totul pentru ele e o joacă, o glumă… fără a fi conştiente că eu întradevăr vorbesc serios.
Nu ştiu nici dacă e prea devreme pentru ele, la nici 1 an şi 5 luni, să înveţe ce înseamnă “nu”. Aş vrea ca “nu” să însemne “opreşte-te din ceea ce faci în acest moment şi ascultă ce-ţi spune mama, pentru că e spre binele tău” şi aş vrea ca fetele realmente să mă asculte… Aş vrea nu doar să audă, ci să fie ascultătoare în acel moment şi să ştie că nu degeaba le spun “”nu”. Să aibă încredere în decizia mea, luată pentru ele… şi să o urmeze fără să se opună. M-ar scuti de mulţi nervi şi supărări… iar pe ele de multe “accidente”!
Related Posts
-
Warning: file_exists(): open_basedir restriction in effect. File(/var/www/clients/client2/web5/web/wp-content/uploads/et_temp/IMG_20121024_125826-107631_40x40.jpg) is not within the allowed path(s): (/home:/usr/lib/php:/usr/local/lib/php:/tmp:/var/cpanel/php/sessions/ea-php74:/usr/local/lsws) in /home/jocurbanro/public_html/wp-content/themes/Magnificent/epanel/custom_functions.php on line 1020
Experiment: Ziua libertăţii “absolute”
Posted on Oct 25, 2012
Tags
Share This
Buna Carla… Imi suna atat de cunoscut ceea ce descrii mai sus, nici n-ai idee! Te inteleg foarte bine, asta pentru ca si eu am 2 gemeni baietei de 1 an si 10 luni. Sunt familiarizata cu sentimentele si senzatiile prin care spui ca treci in fiecare zi, doar ca eu nu ma pot abtine cateodata si mai tip la ei, asta pentru ca NU …nu este suficient pentru ei 🙁 Credeam ca poate sunt prea mici, ca poate cu cat se apropie de 2 ani vor intelege mai bine, insa imi dau seama ca ma amagesc singura. Acum suntem in procesul de potty training si mi-e tare greu. Ai incercat? Te rog povesteste-mi daca da. Te pup si iti urez putere si rabdare sa poti continua 🙂
Laura
Of… eu am cumpărat oliţe imediat ce fetele au învăţat să stea în funduleţ şi le-am pus în acea perioadă, de câteva ori, pe ele… Au stat acolo, de nevoie, în unele zile au făcut ceva, în altele nu… după o regulă pur aleatoare. Apoi am renunţat.
N-am vrut decât să văd dacă au răbdare să stea liniştite. Nu mi-am propus să le învăţ atât de repede. Iar acum sunt şi mai convinsă că e încă prea devreme pentru ele, din moment ce încă nu conştientizează ce fac…
Noi abia de curând am reuşit să asociem cuvântul “caca” cu ceea ce e în scutecel. Mai e cale lungă până să ne devină utilă oliţa. Iar eu sunt relaxată total; în afară de cheltuiala cu pampersul nu văd niciun alt inconvenient în a le lăsa să facă în scutec momentan. Probabil abia spre doi ani le voi oferi oliţa din nou, când voi vedea că sunt pregătite să înţeleagă şi să spună ce fac în ea.
Îţi recomand un text pe tema aceasta: http://www.dy-dee.com/html/toilet_training_brazelton.html
Draga mea, poti sa stai si-n cap, ele tot vor face nefacute (= lucruri periculoase, nu tocmai bune lor).
Ca spui nu toata ziua, ori ca nu zici deloc, pana la urma depinde enorm de personalitatea copilului/ilor, cat de mult vor sa exploreze si zona interzisa, nu tocmai sigura.
Tot ce-ti urez e rabdare si putere. 🙂
Imbratisari!
🙂 Tu ar fi trebuit să mă încurajezi… şi să-mi serveşti pe tavă o magie prin care toate să mi se rezolve după plac! 😛
Am răbdare, am putere, am umor… mai greu cu buni… 🙁
Exact asa face si Alex al meu, parca atunci cand spun nu apas un buton invizibil in creierasul lui care ii spune “repeta ce-ai facut, si distreaza-te pe deasupra!”… Eu zic ca sunt prea mici, depinde mult si de personalitate, de ex. fiu-meu mai mare a fost muuult mai putin incapatanat, dar oricum 1 an si 5 luni e o varsta mult prea mica pentru a accepta si se conforma nu-ului matern. Nu ne ramane decat sa repetam, sa repetam, sa repetam (evident, cum ai zis si tu, in situatii care impun asta, nu pentru toate prostiile), sa actionam in sensul de a-i lua din locurile periculoase, sa respiram adanc si sigur se intipareste in mintea lor si te vor surprinde intr-o zi cand nu va mai trebui sa le spui nu chiar atat de des. Acum, pe de alta parte, eu nici nu-mi pot inchipui cum ar fi sa am 2 Alex atat de voluntari, asa cum le ai tu pe gemanute. Te cred ca e nu de doua ori ci de zece ori mai greu…
Aşa şi fetele… cum le opresc de la a face ceva, cum încearcă să repete cu şi mai mare înverşunare ceea ce făceau!
M-am mai liniştit citind comentariile primite… Am prins din nou încredere că repetând, repetând, repetând vom ajunge cândva şi să cuelgem “roadele” muncii noastre asidue…
E greu cu ele pentru că, fiind două, chiar dacă una ar avea impulsul să mă asculte atunci când spun “nu”, tentaţia de a-şi imita surioara e muuuuuuult mai mare… pe de altă parte, e suficient să-i spun uneia “nu”, pentru ca cealaltă imediat să devină atentă şi să încerce şi ea, indiferent ce altceva făcea în acel moment!
Buna dragelor! constat ca in continuare avem foarte multe lucruri in comun in acesta perioada:):) la fel patesc si eu cu ale mele buburuze- si zilnic o luam de la capat de parca ieri nu a trecut 🙂 mai nou de ceva vreme- de circa 2 sapt avem probleme cu somnul de noapte….pe langa ca adorm ff greu sunt foarte agitate – se trezesc pe rand, plang, se foiesc….doctorita pune pe seama maselutelor care ies – cate 4 la fiecare dar eu nu pot sa nu ma gandesc ca acesta perioada coincide ca debut cu vaccinul ROR…voi cum mai stati la capitolul somn? ziua dorm bine circa 2h dar noaptea e un chin…nu stiu ce sa iti spun legat de exeperienta mea cu cu “nu-ul” pentru ca si eu imi pun aceleasi intrebari ca si tine, sperand ca odata ce vor incepe sa inteleaga poate ne va fi mai usor 🙂
Va pupam cu mare drag,
Lavinia &co
Lavinia, cred că oricât ne-am dori, nu scăpăm nicicare de aceste perioade! 😉
În privinţa somnului, suntem în aceeaşi încercare de a elimina unul din cele două somnuri de zi, ce durează de aproape 4 luni deja… Nu putem renunţa la primul somn, cel de dinainte de prânz, care durează în medie o oră. Apoi, dacă mai avem un somn de o oră dupamiaza, culcarea se face undeva la ora 21:00, iar dacă sărim al doilea somn, pe la 20:00 dăm stingerea. Iar trezirea e undeva între 7:00 şi 8:00 dimineaţa. În timpul nopţii au, în continuare, treziri dese pentru suzetă, dar imediat ce găsesc suzeta prin pat şi le-o ofer, adorm la loc în 2-3 secunde. Mai rău e cu durerile de măseluţe, pentru care mă plimb cu ele în braţe şi câte o jumătate de oră, apoi după o oră se trezesc din nou plângând… şi tot aşa. Amândouă fetele sunt acum la a doua măseluţă, deci mai avem cale luuuuuuungă până să scăpăm de ele!
of saracuta…. ma doare pe mine numai cand privesc poza. 🙁
.. realizez ca se va revansa curand si ca o buna perioada de acum inainte acemenea incidente vor deveni uzuale. Putere sa rezisti!!!
Mulţumesc la fel! 😛
E prea devreme.
Cat despre “nu mi-o dai mie pe surioara ta” – pentru asta exista raspunsul “taie-o de aici pan’ nu-ti dau o poseta-n cap”.
Spock face o distinctie (de altfel utila) intre interdictia explicata (“daca tragi de perdea, iti cade galeria-n cap, ceea ce e dureros”) si urgentele imediate (cand urli “Nuuuuu!” si, dupa ce-ti vine inima la loc, poate mai si explici, sau poate nu).
Interdictia explicata e minunata, si da roade. Da’ cam la vreun an jumatate – doi de la prima folosire. Nu o internalizeaza mai devreme, pentru ca nu pricep mai devreme notiunea de consecinte.
Pana atunci, e mai degraba unealta de educat parintele…
Incearca o varianta ludica: jucati-va de-a “Stop!”. Le arati tu ca, atunci cand spui “Stop”te opresti, si pe urma le arati si lor ca pot ramane nemiscate. Pe urma spui “Gataaaa!” si te misti iar. Dureaza ceva pana se prind ce si cum, dar e amuzant si util, si poti folosi pe urma “Stop” in loc de “Nu”.
Cat despre apa din vanita: inteleg de ce ti se ridica tie parul pe ceafa, dar chiar nu patesc nimic daca “beau” putin. Ia o canita sau doua de apa cu voi in baie si invita-le sa bea din cana, in loc sa bea din vanita. Vezi sa nu vrea sa bea pe urma din vanita cu cana! (exista si aceasta posibila interpretare…)
Unde nu-urile nu merg, deturnarea interesului poate schimba cate ceva. Doar ca-ti trebuie o energie inepuizabila si o prezenta de spirit constanta ca sa-ti iasa de fiecare data…
Rabdare. E o perioada obositoare si frustranta, dar, in afara de cucuiele aferente micilor accidente, nu lasa urme de tipul “gata, n-o sa ma mai asculte niciodata”.
Ok, chestia cu “stop” mi se pare chiar faină, încă de mâine vom începe să ne jucăm! 😉
Eu folosesc, momentan, exclusiv interdicţia explicată, dar explicată după ce le opresc din ceea ce făceau. Aşa cum ai spus şi tu, întâi elimin pericolul şi abia apoi povestim despre el… Concomitent cu deturnarea interesului, care însă nu dă rezultate momentan.
Cât despre băutul din văniţă… le-am încercat pe toate deja! 😀 Înclusiv oferirea căniţelor cu apă proaspătă, care au sfârşit în câteva secunde scufundate în apa din văniţă şi apoi băut cu gâlgâituri din ele… 🙂 M-am resemnat. Oricum produsele sunt pentru copii, m-am gândit şi eu că mare rău nu le poate face (trec acum pe organice, din cauza asta). Ceea ce urmăresc acum, şi am devenit expertă deja :D, este să le spăl cât mai repede şi să le scot din apă înainte de a bea prea multă… Căci altfel, atâta timp cât sunt în vănită, încontinuu nu fac amândouă decât să bea cu pumnii, cu jucăriile sau direct cu gura din ea! Nu exagerez, din momentul când le bag în apă şi până le scot numai asta fac! S-au şi înnecat de nu ştiu câte ori, am crezut că sperietura le va face să renunţe, dar se pare că sperietura rămâne doar a mea, pentru că ele – după câteva secunde – sunt din nou cu faţa în apă…
Toate obiceiurile, mai putin placute 😀 …ca despre asta se vorbea, sunt trecatoare. Din experienta noastra iti spun ca a durat maxim 2 luni, apoi descoperea altceva la fel de interesant 😉
Iar referitor la NU, pana la urma veti vedea ca nu au fost degeaba explicatile. E frustrant de multe ori, ai impresia ca vorbesti degeaba dar nu este asa. Eu foarte greu l-am invatat pe cel mic al meu, acum are 2 ani si 3 luni, sa nu mai fuga de mine, spre strada, ca nu e amuzant… brrr cate griji mi-am facut. Iar acum suntem in faza in care fuge la mine si daca trece de el la 1 metru o trotineta/bicicleta, de teama sa nu-l calce. Astept sa vina etapa cand va fi doar grijuliu si se va feri relaxat.
Va citesc de multa vreme dar acest comentariu este primul 🙂
Va admir si mi-ati devenit dragi !
Sanatate si un munte de rabdare !!!
Bine-ai venit, mami de băieţel… 😉
Mă bucur că am primit încurajări de la toată lumea… înseamnă că fac ceea ce e bine pentru ele şi suntem drumul cel bun. Abia aştept ziua când îmi vor răspunde pozitiv şi fetele!