17 luni
Warning: file_exists(): open_basedir restriction in effect. File(/var/www/clients/client2/web5/web/wp-content/uploads/et_temp/DSC05964-178588_218x218.jpg) is not within the allowed path(s): (/home:/usr/lib/php:/usr/local/lib/php:/tmp:/var/cpanel/php/sessions/ea-php74:/usr/local/lsws) in /home/jocurbanro/public_html/wp-content/themes/Magnificent/epanel/custom_functions.php on line 1020
Imensa bucurie de a avea un copil nu poate fi întrecută decât de aceea de a avea doi. Deodată. (Sau, de ce nu, chiar 3 sau 4!) De a te bucura – alături de ei – de fiecare descoperire a lor, de fiecare măruntă realizare, de fiecare zâmbet şi de fiecare îmbrăţişare… De a fi acolo – MAMA, mama lor! – pentru fiecare nevoie, pentru fiecare lacrimă, pentru fiecare “au, buba!” şi, mai mult de atât, pentru tot ceea tu ce reprezinţi: centrul universului lor. Nu pot găsi împlinire mai mare pentru viaţa aceasta, acum părându-mi mult prea scurtă pentru tot ceea ce vreau să trăiesc alături de copiii mei!
*****
Sofia.
Un ghem de energie, rostogolindu-se acum într-o direcţie şi, în mai puţin de-o clipire, în cealaltă, deşirând în urma ei o lungă împletire de năzbâtii, boroboaţe, boacăne, făcute şi nefăcute, trăznăi şi orice alte sinonime s-ar mai fi inventat pentru activităţile acestui copil crescut parcă cu ardei iute. Nimic nu e prea mult pentru Sofia. Nimic nu e destul, nimic nu e prea greu sau prea departe. Filozofia de viaţă a Sofiei? “Totul.”… Acest “totul” se obţine prin orice mijloace: de la zâmbete angelice, pupături lipicioase şi schimonoseli de mai mare râsul, până la crize nesfârşite de plâns, accese de furie, ameninţări şi răzbunări…
Sofia vrea mereu totul. E suficient să vadă ceva, oriunde, ca să dorească să ţină în mânuţe acel ceva, să vadă ea, să guste ea, să încerce cu propriile sale simţuri… Nicio interdicţie, nicio rostricţie nu o poate domoli. Şi, cu cât i se pare mai greu de obţinut, cu atât ambiţia de a reuşi devine mai mare!
Pe de altă parte, Sofia s-a transformat – în această ultimă lună – într-o fetiţă mai mămoasă ca niciodată până acum. Nu mai vrea să facă nimic fără mama ei. Spre exasperarea bunicii, nu-şi mai bea laptele de seară şi de dimineaţă decât în braţele mele, luptându-se cu Nati pentru locul care crede că i se cuvine doar ei. Natalia se conformează de cele mai multe ori, fiindu-i egal dacă se află în braţele mele sau ale lui buni-buni, lângă mine oricum. Însă, pentru Sofia, a nu ajunge la mine când vrea ea e un capăt de lume.
În dimineaţa aceasta, pentru că am spus “nu!” şi am luat-o pe Natalia în braţe, a fost în stare să plângă isteric, agăţată de mine şi încercând să se caţere cu picioarele peste Nati, până ce suriara ei şi-a terminat tacticoasă porţia de lapte şi a plecat la joacă… abia atunci s-a cocoţat în braţele mele şi, suspinând ca şi cum i s-ar fi întâmplat cea mai mare nenorocire, şi-a luat micul dejun la care tânjea de când apărusem cu sticluţele în faţa ei.
Seara urmează un nou scandal de proporţii, pricinuit de refuzul meu de a o adormi în braţe, aşa cum ar vrea ea, sub privirile triste ale Nataliei, care mă strigă încet, din pătuţul ei, reclamând la rându-i un dram de atenţie… Nu e corect faţă de niciuna să procedăm aşa, prin urmare ambele fete sfârşesc întinse în pătuţuri, cu mine alături, dezmierdându-le pe fiecare cu o mână şi vorbindu-le câte 2-3 secunde fiecăreia. Pentru Nati e mai mult decât mulţumitor şi se lasă repede atrasă în lumea viselor, însă Sofia continuă să se smiorcăie oricât e nevoie, pentru a o ridica în braţe sau măcar pentru a sta eu atârnată peste pătuţ, lângă ea…
Noaptea, în momentele când plânge neconsolat din cauza celei de a doua măseluţe care tocmai erupe, o aduc lângă mine în pat şi adoarme mereu cocoţată pe mine, în genunchi, cu capul pe burta mea… Iar dimineaţa, dacă a rămas în pat cu mine, mă trezeşte lipindu-şi tălpile de faţa mea şi aşteptând să o pup pe picioruşe. Pupatul acesta a devenit momentul ei preferat, căutându-mi buzele cu tălpile oricând se nimereşte în braţele mele: în timpul meselor de lapte, la schimbatul pampersului, la îmbrăcat/dezbrăcat, la nani, la băiţă…
E un moment minunat, doar al ei şi al meu, care o bucură atât de tare încât uneori acceptă – plină de generozitate – să o primească şi pe Nati în jocul ei, luându-i tălpile şi pupându-i-le, chiunind amândouă de fericire…
Sofia este un copil extrovertit, plin de încredere în forţele proprii, plin de curaj şi curiozitate… Sofia râde, îmbrăţişează, pupă cu mare drag, se pisiceşte, face orice ca să se facă înţeleasă şi mai ales ascultată. Are grijă de Nati, o consolează atunci când plânge, o ceartă pe limba lor când greşeşte ceva, ne ceartă şi pe noi – cei mari – atunci când nu e de acord cu deciziile noastre. Are idei, e inventivă, coace planuri dintre cele mai bizare pentru a ajunge unde îşi propune… şi nu se teme de obstacole, de piedici şi lovituri. De aceea e mereu lovită, mereu purtătoare de cucuie, zgârieturişi vânătăi…
Sofia e un foc de artificii, o petrecere cu confetti, un parc de distracţii plin de lumină, un spectacol grandios de circ, cu acrobaţii, jonglerii şi clovni… Şi e o floare plină de graţie, plină de parfum, plină de culoare!
Mi-e dragă tare Sofi, cu toate toanele ei cu tot! Mi-e drag s-o alin(t), să-i aduc somnul la gene, s-o dezmierd, s-o temperez, s-o cert pentru ca apoi s-o iert – împăcându-ne cu pupici şi zâmbete irezistibile…
*****
Natalia.
Natalia este apa mea, pe cât de liniştită, pe atât de adâncă.
Natalia zâmbeşte suav, se mişcă delicat, râde cristalin şi, atunci când spune “mama”, am impresia că întregul meu suflet îşi ia zborul spre ea…Natalia e blândă, împăciuitoare, mereu atentă la nevoile celorlalţi şi gata oricând să te împace cu un surâs sau cu un lucruşor din mâna ei.
Natalia se trezeşte mai întotdeaua prima… şi primul ei gest este să-şi caute surioara, să o strige, să-i zâmbească blând şi să-i ofere jucăria ei… Apoi se întoarce spre mine, mă strigă – mă priveşte fericită şi-mi întinde mânuţele ei mici, aşteptând să o ridic în braţe şi lipindu-se cu totul de mine, într-un gest de nesfârşită tandreţe… Şi aşa începe interogatoriul de dimineaţă:
– Ata?! mă întreabă, înfigându-şi degetul arărător în urechea mea.
– Acolo e urechea! îi răspund, zâmbind.
– I… ata? Ata oco?! mă întreabă din nou, împungându-mi ochiul cu unghiuţa…
– Da mami, ochiul... îi răspund lăcrimând.
– I ata oco! îmi arată triumfătoare, împungându-mi şi celălat ochi…
– Da, ochiul! Celălalt ochi! îi explic, răbdătoare.
– I… mama oco! I… aia oco?! mă întreabă, arătând spre Sofia.
– Da, şi Sofi are ochi…
– I… aia oco?! mă întreabă din nou, de această dată arătând spre proprii ei ochişori, atingându-şi genele şi clipind des…
– Da, şi Nati are ochi! Şi buni-buni, şi bunicul… şi Blu! îi răspund, arătându-i motanul.
– I… ata?! I ata?! I ata?!… I ata?!..
Urmează, pe rând, toate părţile corpului, apoi se întoarce arătându-mi diverse obiecte din cameră, cerându-mi să i le numesc. Când se plictiseşte, niciodată prea repede, jocul se întoarce. Eu o întreb unde sunt diferite părţi ale corpului, apoi diferite obiecte din cameră, persoane din jurul nostru şi chiar întrebări indirecte, ce fac legătura între acţiuni şi obiecte.
– Unde face Nati nani? o întreb, aşa, de încălzire…
– Ute!… îmi arată pătuţul, ridicându-se pe vârfuri la marginea lui şi agătându-se cu mânuţele de el.
– Şi tati unde e? Unde-i tata?
– Tatai, tata… îmi răspunde, arătând undeva pe geam şi mişcând din palmă în semn de tai-tai…
Conversaţiile cu ea şi Sofia devin din ce în ce mai acaparante… Ele se întrec în a-mi povesti câte-n lună şi în stele, pe limba lor, iar eu încerc să le răspund cât mai aproape de ceea ce intuiesc că ar vrea să-mi spună. Mă ghidez după fiecare gest, după fiecare privire îndreptată spre cineva sau ceva, după fiecare mimică sau intonaţie a vocii… iar ele par mai mult decât mulţumite de prestaţia mea.
Nati pare, de obicei, atât de calmă şi răbdătoare, încât nimic nu te poate pregăti pentru explozia din interiorul ei, atunci când ajunge la capătul răbdării. În acel moment, ca şi cum Nati cea blândă n-ar fi existat niciodată, o mică fiară se dezlănţuie, sub chipul ei: într-o secundă se deschide o gură mai mare ca ea, din care năvălesc peste noi ţipete ascuţite, în timp ce mânuţele ei se transformă parcă în lăbuţele unei feline, atacându-te cu o viteză înfricoşătoare. Dacă ai noroc, scapi cu câteva lovituri rapide, repetate, sub torentul cărora nu-ţi rămâne decât să te retragi…. dacă, însă, eşti urmărit de ghinion, vei sfârşi muşcat de te miri unde, sau cel puţin zgâriat suficient de tare încât să ţii minte întâmplarea multă vreme de aici înainte.
Natalia este, în majoritatea timpului, un copil rezervat, introvertit… de o timiditate bizară, în faţa străinilor. Însă, departe de a se ascunde sub fustele mele când întâlneşte pe cineva necunoscut, rămâne complet îngheţată în faţa acestuia, într-o poziţie aparent nemişcată. Doar capul ei se apleacă lent, abia perceptibil, coborând până când bărbia îi atinge pieptul. De acolo, privirea ei se ridică pe sub gene, fixă, studiind cu interes persoana ce i-a apărut în cale. Analizează, miroase, intuieşte… şi, dacă simte că a întâlnit un om “bun”, zâmbeşte suav, topind orice inimă. Altfel, dacă nu-i place omul din faţa ei, se întoarce încet şi vine la mine, fără a clipi, fără a spune nimic, alegând confortul braţelor mele şi siguranţa că nu i se poate întâmpla nimic rău.
E o minune această fetiţă… atât de caldă, de fragilă, atât de… a mea!
De multe ori îmi dau seama câtă răbdare are… şi câtă înţelepciune pentru vârsta ei, câtă curiozitate şi totodată cât de bine îşi analizează acţiunile, înainte de a face ceva! Fin observator, Nati o lasă mereu pe Sofi să încerce prima lucrurile noi. Dacă aventura lor se termină prost, cu o căzătură sau o mustrare pentru Sofia, ea rămâne mai mereu la adăport de pericolele la care se expune surioara ei. Dacă, dimpotrivă, Sofia reuşeşte ceva, Natalia o urmează fără nicio rezervă, imitând-o întocmai! Nati dă sugestii, boscorodindu-şi mereu surioara, pe limba lor, atunci când pun la cale ceva… şi alertându-mă întotdeauna când s-a întâmplat sau urmează să se întâmple ceva neobişnuit. Iar atunci câns Sofi se loveşte, nu se dezlipeşte de lângă ea până nu-i trece plânsul, mângâind-o şi dându-i pupici peste pupici…
_______________
Foto: © jocurban.ro
Related Posts
Tags
Share This
Ce frumos, ce minune!! (si ce greu, of!).
Diferentele dintre ale mele mi se par cele mai minunate intamplari, cele mai de degustat bucurii si incantari. Sunt convinsa ca si la voi este la fel.
Amandoua mazarichile sunt incantatoare!
🙂 E dimineaţă, suntem vesele şi odihnite, motiv pentru care pot spune – cu gura până la urechi – că nu e greu deloc şi viaţa e perfectă aşa cum e!
Diseară s-ar putea să am altă părere… 😀
Da, şieu sunt fascinată de diferenţele uriaşe dintre ele… mi se pare că, în acest fel, se completează una pe cealaltă perfect!
ce clipe minunate traiti alaturi de ele. 🙂 … imi imaginez … din ce in ce mai aproape de realitate, cat de greu iti poate fi…. dar dulceata clipelor pe care le petreci alaturi de ele, fac ca toate eforturile tale sa merite tot.
La multi ani!!
Ei, ei… uite că şi rândul tău a venit să te bucuri de “magia” a doi copii ce cresc împreună… E minunat, ai să vezi! 🙂
Iti urmaresc blogul pentru ca orice povestioara despre mazarichi imi trezeste amintiri placute cu si despre gemenii mei.
Acum au 4 ani jumate, e muult mai usor si in acelasi timp mai greu pentru ca orice etapa are farmecul ei.
Citind postul asta specific am avut senzatia ca povestesti de copiii mei…Sofia este Alexandra si Bogdan este Natalia.Identici, exact acelasi comportament..
Numai ca eu am facut o greseala pe care o regret si acum si ti-o povestesc in speranta ca poate tu nu vei proceda la fel.
In jurul la 2 anisori alexandra si-a revendicat fara nici un drept de apel bratele mele la somnicul de seara in special…si eu am cedat crizelor si plasetelor ei iar bogdan saracul s-a conformat si s-a multumit doar cu tati alaturi(chiar daca eram in aceeasi incapere cu paturile lipite)
NUmai ca dupa vreun an am avut imensa supriza ca bogdan sa-mi reproseze ca nu-l iubesc asa de tare ca pe alexandra pentru ca atunci cand erau ei mici am stat doar cu ea la somnic::(((
Iti imaginezi ca din acel moment am intituit regula o seara cu unul o seara cu unul si oricad ar plage unul sau celalalt nu ma abat de la regula.
Numai ca acum am cazut in extrema celalta si am tendinta(din fericire imi dau seama si incerc sa ma controlez) sa cedez in fata lui bogdan in orice situatie iar cu alexandra sa fiu mai exigenta, poate poate imi mai trece din sentimentul de vinovatie..
Daca as putea sa dau timpul inapoi as proceda altfel…
Lulu, bine-ai venit!
Mulţumesc pentru coemntariu, îmi e foarte util să aflu şi părerile altor mame de gemeni… Întradevăr, şi temerea mea cea mai mare este că ocupându-mă mereu de Sofia o neglijez pe Nati, care deja resimte diferenţele pe care involuntar le fac între ele. Şi vreau cu orice preţ să evit să se întâmple aşa… 🙁
Pe de altă parte, nici scenariul cu împărţeala fixă a momentelor cu ele nu mi se pare fericită, pentru moment. Cred că sunt încă prea mici să înţeleagă de ce azi mă ocup doar de una din ele, iar mâine nu… Nu pot nici să fac abstracţie de necazul uneia dintre ele şi dorinţa de a fi în braţele mele, pentru a se linişti, atunci când au nevoie… 🙁 Nu pot face un “orar” pentru nevoile lor afective, cel puţin nu atâta vreme cât nu e şi tati cu noi, să mă ajute direct.
Chiar nu ştiu cum să fac. La momentul culcării mă chinui să le “păcălesc” să rămână în pătuţuri, ca să mă pot ocupa de amândouă deodată. Să le adorm cu mine în patul mare nu se poate, pentru că niciuna nu e obişnuită să adoarmă aşa şi nu vor să se culce lângă mine… Dar se întâmplă şi ziua la fel. Sofia are multe momente când se întrerupe brusc din ceea ce face şi vine glonţ la mine, smiorcăindu-se să o iau în braţe. Fac acest lucru, iar Natalia mă vede şi vine şi ea lângă mine… se cere în braţe, încerc să o iau şi pe ea, nu rezist cu amândouă deodată în braţe, nu reuşesc mereu să le distrag atenţia la altceva… e un chin.
Doamne, cat de frumos poti scrie, Carla! Sunt minunate mazarichile tale si au noroc cu o mama extraordinara!
Mulţumesc, Monica! :)Mă inspiră modelele! 😀
Sa fie sanatoase si norocoase! Sint niste fetite extraordinare!
Mulţumim! Fiecare mamă spune la fel despre copiii ei… şi, în fond, care copii nu sunt extraordinari?! 😀
Sa creasca frumos si sa va aduca intotdeauna zambetul pe buze !
Gemenii sunt intr-adevar personalitati contrastante…Probabil se intampla asa pt ca mama sa nu se plictiseasca, sa simta ca are doi copii, nu doar unul in oglinda.
Pup fetele frumoase
Eu sunt cea mai fericită pentru felul atât de diferit în care cresc şi se dezvoltă măzărichile! Mi se pare minunat să mă pot bucura de doi copii atât de diferiţi… 🙂