Toate jocurile noastre se termină cu o căzătură
Warning: file_exists(): open_basedir restriction in effect. File(/var/www/clients/client2/web5/web/wp-content/uploads/et_temp/Cucui-Sofia-104979_218x218.jpg) is not within the allowed path(s): (/home:/usr/lib/php:/usr/local/lib/php:/tmp:/var/cpanel/php/sessions/ea-php74:/usr/local/lsws) in /home/jocurbanro/public_html/wp-content/themes/Magnificent/epanel/custom_functions.php on line 1020
Maria ne-a luat-o înainte, însă nici noi nu suntem mai prejos… nu lăsăm să treacă nici măcar o zi fără un cucui, o julitură sau măcar o căzătură memorabilă…
Imediat după ce au pornit singure, măzărichile au descoperit mirajul căţărării… şi, astfel, toate jocurile lor s-au transformat în întreceri: care se urcă mai sus, care stă mai mult cocoţată undeva, care e mai bună la echilibristică etc. Este firesc să fie lăsate să exploreze, să cunoască lumea prin propriile lor experienţe, neîngrădite de “nu”-uri succesive, după cum la fel de bine încerc să mă feresc şi de fatidicul “O să cazi! Măi, o să cazi! N-auzi?! O să cazi!!!” sau alte abordări de gen… însă uneori îmi doresc să fi fost măcar cu o secundă mai aproape de ele, pentru a evita câte o căzătură mai serioasă, câte un buf previzibil şi deloc plăcut…
Căluţul-balansoar din casă a devenit scenă de acrobaţii; fetele se urcă pe el în picioare – de obicei cu rândul, dar sunt momente în care reuşesc să se cocoţe deodată, luptându-se pentru teritoriu cu ţipete şi ghionturi, apoi fac tot felul de numere de circ… se balansează fără a se ţine cu mâinile, fac cumpăna pe un singur picior, se aruncă de pe el în gol, pe covor…
Spaţiile de joacă din parcuri nu mai prezintă interes decât pentru scări şi pentru escaladarea perpedes a toboganelor… nu e nimic ieşit din comun, însă când nu suntem doi adulţi cu ele, pentru a le supraveghea cu forţe egale, îmi e imposibil să mă ocup de amândouă simultan… şi atunci invariabil una ajunge să cadă de undeva. În cel mai fericit caz cad doar din picioare, însă zilele trecute mi s-a întâmplat ca Nati să cadă de pe a treia treaptă a toboganului, direct pe spate pe pietriş… 🙁 Şi o lăsasem singură 2 secunde, cât s-o susţin pe Sofi, aflată în vârful toboganului şi încercând să-şi dea drumul, în picioare, de pe el…
Nici în curtea casei nu suntem în mai mare siguranţă, fetele încercând în permanenţă să ne fenteze vigilenţa şi să urce singure scările până la etajul 1, unde locuim. Scări de beton, continue, cu balustradă făcută din două ţevi paralele, pe sub care chiar şi eu aş avea loc să mă rostogolesc şi să cad în gol.
Ştiu, ne aşteaptă peripeţii din ce în ce mai multe… Încă nu ne-am spart buza sau dinţişorii, cum a păţit Degeţica, şi nici n-am ajuns să fim duse cu Salvarea, la spital, cum i s-a întâmplat Sofiei… deşi am avut şi noi, deja, momentul nostru de glorie la Urgenţe, cu un cucui ce ar fi făcut invidios orice alt copil!
E una din “durerile” mele de mamă. Ştiu că am limitele mele fizice şi, oricâtă grijă aş avea, nu pot fi mereu cu mâinile în jurul lor, atunci când cad şi se lovesc. 🙁
Cu numai câteva zile în urmă, ţinute în casă de vremea ploioasă, fetele au redescoperit bouncerele în care au dormit, afară, vara trecută… şezlongurile puse bine sub masă în tot acest timp, pentru care nu au arătat vreun interes în ultimele luni. Le-am scos la iveală şi le-am lăsat pe măzărichi să se distreze urcându-se şi coborându-se de pe ele, până când au început să cadă, din nou şi din nou, lovindu-se tot mai rău.
S-au oprit, oare, după câteva căzături de felul acesta?! Nici pomeneală… Am pus sechestru pe bouncere după ce Sofia a aterizat cu capul între jucării, julindu-se chiar lângă ureche (mă sperie îngrozitor loviturile din apropierea ochilor, gurii sau urechilor). După câteva ore arăta cam aşa:
În rest, bifăm julituri pe picioare, vânătăi în genunchi, cucuie zilnice… şi, dacă am avea la dispoziţie un pat ca al Catrinei, o-ho!!! ce bine ne-am distra!
_____________
Foto: © jocurban.ro
Related Posts
Tags
Share This
auuuu!!! ma doare pe mine cand le privesc. … sper din suflet sa depasiti cat mai repede etapa asta! Nervi de otel, Carla! 😛
Cred că o să încep să mănânc oţel pe pâine, că încep să resimt carenţe în ultima vreme! 😀
Da’ las’ că nici cu Maria nu mi-e ruşine… 😛