Jurnal de casă nouă (I)

Jun 22, 2011 by

Bun… Aventuri, deci, aşa cum era inevitabil să (nu) avem! 😀

Treaba cu casa nouă a debutat cu un lung şir de “negocieri” cu familia, cu rudele şi prietenii, spre trista despărţire de mobile vechi – dar încă în viaţă, şi spre donarea lor către oricine ar fi avut nevoie să schimbe – de exemplu – colţatul bătrân de 15 ani cu unul puţin mai tânăr. Grea misiune, pentru că orice donaţie de acest fel implică transportul măgăoaiei, o problemă pentru oricine nu dispune de un vehicol de transport marfă. În final am reuşit să găsim stăpân pentru aproape tot ce am avut în apartament: mobile, uşi, geamuri, lambriuri de pe pereţi, electrocasnice etc. Era păcat să le aruncăm şi noi am pornit la drum cu ideea că, la final, vom aduce totul nou în casă, de la mobilă până la prosoape… aşa că toată agoniseala foştilor proprietari a fost numai bună de dăruit amatorilor.

Odată casa golită de mobile şi alte boarfe, i-am pus ferestre noi şi am tăiat panglica pentru “dezbrăcarea” ei la os. O săptămână a durat spargerea gresiei şi a faianţei vechi, scoaterea parchetului, răzuirea tapetului şi demolarea peretelui unei camere… proces în urma căruia au rezultat peste 130 de saci de moloz (fără parchet!), fiecare cântărind în jur de 50 de kg… În final, molozul a blocat cu totul accesul în apartament şi continuarea lucrărilor, aşa că a trebuit  – fireşte – aruncat.

Bun, dar unde? Şi cum? Nimic mai complicat. 😀

Meşterul pe care îl angajasem pentru renovare, să-i zicem generic Manole, ne-a prezentat de la început condiţiile lui de lucru: face orice, dar nu poate căra greutăţi, din cauza unor probleme medicale la coloana vertebrală. Adică “pas” la căratul molozului, al sacilor cu materiale pentru reparaţii, al gresiei, faianţei sau parchetului. Ciudat, nu? Nouă, cel puţin, ni s-a părut ciudată această derogare de la sarcinile obişnuite ale unui meşter, natura muncii sale presupunând din start ridicarea şi manevrarea de greutăţi. Însă, cum înţelegerea a fost înţelegere, ne-am angajat să ne ocupăm personal – într-un fel sau altul – de problema transportării sacilor grei.

A venit ziua cu pricina şi cum nimeni nu-ţi e într-atât de dator în viaţă încât să dorească să participe la căratul în braţe a peste 5 tone de moloz, a fost nevoie ca Dragoş să facă un drum-fulger la Timişoara pentru a-l ajuta pe tatăl meu. Transportul gunoiului a durat două zile şi a presupus un efort fizic considerabil pentru doi oameni obişnuiţi să lucreze cu “intelectul” şi corijenţi la capitolul culturism…

Profitând de acest drum la Timişoara, Dragoş a insistat să poarte o mică discuţie cu meşterul Manole, prin care să-i reamintească faptul că noi suntem pretenţioşi cu banii noştri – pentru că, nu-i aşa, suntem prea săraci să ne permitem lucruri ieftine – şi că dorim neapărat ca faianţa şi gresia să fie montate “perfect”, fără greşeli şi fără plăci strâmbe, fiind vorba de materiale scumpe, de care e păcat să ne batem joc. În plus, tata a insistat să acorde aceeaşi importanţă şi întinderii şapelor, iar ulterior zugrăvitului, “ameninţându-l”, în glumă, că va veghea zilnic la bunul mers al lucrărilor şi că nu va face concesii când e vorba de fineţea detaliilor. Într-un cuvânt, s-a râs, s-a glumit, dar omului i s-a spus încă o dată că dorim să ne bucurăm de un lucru bine făcut, s-au mai luat câteva noi decizii privind reparaţiile, iar la final cei trei bărbaţi şi-au strâns mâinile cordial şi fiecare şi-a văzut de treabă.

Ca să fac o paranteză, meşterul în cauză a fost găsit la recomandarea administratoarei de bloc, care ni l-a prezentat ca fiind “un băiat extraordinar de bun, vecin de bloc, pocăit!, deci nu bea, nu fumează, nu fură, nu cere de mâncare… ah, da, plus că a lucrat şi la alţi vecini şi toată lumea a fost mulţumită…”. Observaţi, vă rog, ordinea priorităţilor: nu e atât de important să fie bun meseriaş, cât să nu ne fure! 😀 Şi-mi amintesc, acum, de unul din foştii colegi din tinereţea tatălui meu, zugrav iscusit, care trăgea perfect liniile acelea colorate ce se făceau pe tavan, în degrade-uri complicate, dar numai beat turtă… altfel, treaz fiind, îi ieşeau strâmbe, ratate complet!

Întradevăr, Manole al nostru părea băiat bun. Familist convins, ne-a promis că ne va dărui o casă nouă, perfectă pentru copiii noştri. Bun creştin, s-a jurat că el nu fură materiale, nu cere nimic în plus şi nu vrea să se îmbogăţească din munca pentru noi, aşa că ne-a cerut o sumă “modică” cu peste 4 zerouri pentru manoperă, pe care noi am acceptat-o fără măcar să negociem, bucuroşi că l-am prins de picior dacă nu chiar pe Dumnezeu, măcar pe unul din supuşii lui de încredere! Ah, da, şi vecin fiind, ne-a scutit de problema mesei de prânz – oferindu-se să mănânce acasă, prezentându-ne şi avantajul de a avea garajul lui de scule la botul calului, deci câştigând timp atunci când ceva i-ar fi lipsit. Cireaşa de pe tort a fost promisiunea terminării lucrărilor în maxim 3 luni, ceea ce tatălui meu i s-a părut imposibil… O ofertă, deci, de nerefuzat! 😀

Cât despre priceperea lui la detalii, am intrat în apartamentul proaspăt renovat al unei vecine pensionare, unde mi s-a arătat cu titlu de glorie o faianţă “ou de raţă” dintre cele mai urâte imaginate vreodată, cu rosturi mai groase ca degetul, care puteau masca orice eroare de montaj. But anyway. 🙂

Ca-n vorba bancului cu anunţul de la sediul unei firme: “La noi totul este ieftin, rapid şi bun! Puteţi alege oricare două variante dintre cele trei!”… tot aşa şi noi. Convinşi fiind că meşterul Manole în sine e o achiziţie ieftină şi la îndemână, am lăsat “bunul” pentru mai târziu, sperând să nu avem surprize pe ici pe colo, şi anume prin părţile esenţiale…

Revenind la stângerea cordială a mâinilor, n-am putut fi mai încântată auzind că lucrurile încep să se mişte şi să prindă un nou contur!

Pentru ca a doua zi dimineaţă să primesc un telefon de la Manole care, înlăcrimat, m-a anunţat că el în condiţiile acestea nu mai poate continua. Că-i e ruşine şi că e prima dată-n viaţă când el renunţă la o lucrare, însă stresul e prea mare pentru el şi a decis să se oprească cu lucrările aici. Motivul?! 😀

Doamnă, aveţi pretenţii prea mari!…

– Poftim, cum?! Ce pretenţii, despre ce vorbiţi?!

– Pretenţii, doamnă! Da, prea mari pretenţii! Ieri soţul dumneavoastră mi-a spus că vreţi ca gresia şi faianţa să fie bine puse, fără greşeală! Iar eu în asemea condiţii nu mai pot continua!

*****

După numai o săptămână de muncă, meşterul Manole a demisionat, lasându-ne cu fundu-n praf. Am rămas cu casa goală, spartă din temelii, dar fericiţi că omul şi-a recunoscut incompeţenţa înainte să provoace stricăciuni.

Greul acum începe… îndreptarea pereţilor (care prezintă înclinaţii ameţitoare, chiar şi pentru cel mai indulgent ochi) şi a podelelor (unde avem diferenţe de peste 1o cm dintr-un colţ în celălalt) sunt treburi de care se feresc mai toţi “meseriaşii”, pentru că sunt mai prost plătite decât finisajele (montajul gresiei sau al faianţei) şi necesită răbdare, fineţe şi multe măsurători.

Acum aşteptăm… căutăm… întrebăm… oare cine va fi următorul Manole şi ce surprize ne va rezerva?!:D

Related Posts

Share This

6 Comments

  1. OanaT

    Sfinte Doamne! Pe mine ma apuca tremuratul numai cind citesc…si nu pot sa nu ma intreb…Mai exista in Romania oameni care se pricep la ce spun ca se pricep?.Macar omul asta a fost sincer cu voi, vorba ta, si nu s-a apucat sa faca timpenii..Va tin pumnii sa fie totul cum vreti voi..

    • Carla

      😉 Ei, noi râdem, râdem… ştiam din start la ce ne înhămăm… Aşa că ne-am înarmat cu mult optimism, cu multă răbdare şi calm… Nu ne dorim decât ca la final să ne placă, iar pentru asta mai bine “demisionează” 10 meşteri şi următorul îşi face treaba bine, decât să râdem a pagubă după primul venit.

  2. bine ca si-a acceptat limitele. Sunteti norocosi… pe de o parte. 😀 Eu si acum am o usa la baie ce are un gol de 3 cm sub ea, parchetul pus execrabil si niste trepte inegale si strambe. 🙁 Mai bine ca a renuntat la timp. Va tin pumnii sa reusiti sa gasiti un Manole mai “meserias’ si mai responsabil in asumarea sarcinilor!

    • Carla

      Vai, cred că-i puneam pe meşteri să facă şi să desfacă de 10 ori! Şi la final nici nu le mai dăceam nimic! 😀

      Cine va încăpea pe mâna mea la finisaje va avea mutl de furcă cu mine, aşa mică şi blândă cum par! 😀

      • eram si eu mica (24 de ani) si complet nestiutoare. … dar am invatat ceva din acea experienta! 🙂

        • Carla

          Omul din greşeli învaţă… eu încerc să învăţ din ale altora cât mai mult, ca să usture cât mai puţin la buzunar! 😀

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.