Dulci nimicuri

Jun 28, 2011 by Carla

Acum două zile le-am auzit vorbind în şoaptă, pentru prima dată… De-o parte şi de alta a lui buni-buni, înghesuite toate trei pe bancheta din spate a maşinii, le-am auzit şuşotind ceva, extrem de preocupate, pe limba lor… Buni-buni le ţinea isonul, iar ele continuau să răspundă, încet, parcă încercând să nu mai audă nimeni altcineva chestiunile importante pe care le dezbăteau!

Ieri le-am găsit cocoţate cu picioarele pe maşinuţa-premergător, ţinându-se cu vârfurile degetelor de o mobilă înaltă, într-un balans precar, plutind parcă deasupra luciului duşmănos al parchetului… Aşa s-a spulberat şi misterul împrăştierii hainelor lui buni-buni prin toată camera, haine frumos aşezate pe acel corp de mobilă, mult prea înalt – credeam noi! – pentru mânuţele întinse ale măzărichilor…

Astăzi s-au luptat pentru a sta în ligheanul de rufe. După îndelungi ţipete şi o lecţie ratată de a le învăţa să împartă şi să se joace cu rândul în acelaşi loc, le-am oferit şi un al doilea lighean, pentru a face linişte şi pace între ele. După numai câteva minute, liniştea a devenit suspectă, aşa că le-am găsit cocoţate amandouă pe ligheanele întoarse, susţinându-se una pe cealaltă, ca două adevărate surori! 😀

Somnul a devenit o chestiune de “oameni mari”, pe care fetele învaţă cu mândrie să o facă neajutate. Când vine, în sfârşit, Moş Ene, îşi ia fiecare suzeta şi câte o jucărie de somn, se duc lângă pătuţuri sau vin la mine şi-mi spun: “Nani! Nani!” … Aşa mai merge, nu?! 😀 Şi, ca şi cum atât n-ar fi de ajuns, nu mai e nevoie să stăm cu mâinile lipite de ele, pentru a le împiedica să se ridice… E suficient să rămân cu ele în cameră, să mă întind în patul meu, dându-mă drept exemplu şi să le îndemn să-mi demonstreze cum ştiu ele să doarmă frumos… “Ia să văd… cum face Sofi nani?! Şi Nati cum face nani frumos?! ” … iar ele se aşează singure cu capul pe cearşaf, privindu-mă pline de mândrie… Eu le felicit, ba le şi aplaud dacă pun şi funduleţul jos, iar după câteva ridicări şi culcări succesive, toată lumea face nani fără a mai fi nevoie de alte tertipuri părinteşti. Uneori durează 5 minute să adoarmă, alteori 30… dar e o plăcere pentru toată lumea să facem lucrurile în acest fel, ca pe o joacă, ca pe un exerciţiu de a-i arăta mamei ce ştim noi să facem frumos! 😀

Patul în sine nu mai prezintă demult niciun pericol… am avut grijă să învăţăm fetele să se întoarcă şi să coboare cu spatele de pe el încă dinainte de a şti să meargă… Avem, la activ, câteva căzături accidentale, însă în genere nu ne mai facem niciun fel de griji. Dimineaţă, dacă fetele sunt în patul nostru şi se trezesc primele, se întâmplă să coboare frumos (cu saculd e dormit pe ele) şi să se joace prin cameră, înainte de a ne striga să ne trezim… De curând au început şi exerciţiile de urcare în pat, reuşite cu condiţia ca fetele să se urce întâi cu picioarele pe două jucării, preferabil cuburi – frumos aduse şi aşezate la bază, de pe care să se poată ridica pe pat. Inventive măzărichile, nu ştim pe cine seamănă!

Măzărichile au descoperit, în afârşit, păpuşile… le aducem în pat în fiecare dimineaţă, le mângăiem şi le pupăm, exersăm părţile corpului arătând pe ele… iar la final le răsplătim oferindu-le suzi şi câteva picături din sticla cu lapte. Le punem la nani, le cântăm şi discutăm cu ele, le tratăm ca pe două prietene cu suflet şi învăţăm să nu le facem niciun rău, pentru că le doare… 🙂

Folosim, de câteva zile, exclusiv linguriţe de inox, din setul “de oameni mari” al casei… Fetele manevrează mâncarea cu două linguriţe de cafea, iar eu le ajut cu una ceva mai mare, graţie căreia în sfârşit supele rămân acolo unde trebuie. Adio linguriţe minuscule de plastic pentru bebeluşi, bun găsit tacâmuri de copii mari! În plus, fetele insistă să mănânce singure la toate mesele zilei, iar eu binenţeles le las… E un progres enorm, de care eu sunt cea mai fericită! Deocamdată pierderile în baveţică sunt considerabile, dar repetiţia e muma învăţăturii… iar peste câteva luni cine va supravegea pasiv şi calm cum fetele-i mănâncă singurele, până la ultima firimitură din castronel?! 😛

Când se murdăresc pe mânuţe, se scutură amândouă meticulos, frecându-şi palmele una de cealaltă… Iar după fiecare masă obişnuim să ne urcăm pe un taburet, la chiuvetă, unde măzărichile se spală singure pe mâini şi pe guriţe, fericite că au voie să facă fără ajutor aşa ceva!

Lucrăm intens pentru a învăţa că jucăriile, după ce le folosim, trebuie adunate şi puse înapoi la locul lor… După multe exemple şi explicaţii la care măzărichile au asistat absente sau, în cel mai bun caz, pasive, lucrurile încep să se urnească… ne jucăm adunând cuburile, adunând mingiuţele din piscină şi punându-le la loc… iar când adun rufele de pe uscător nu există bucurie mai mare decât să le dau lor cleştişoarele, să se joace cu ele punându-le în cutia lor…

Hehehe, încă puţin… dacă le învăţ să prăjească şi şniţele, boieroaică sunt! 😀

___________________

Foto: © jocurban.ro