15 luni
Warning: file_exists(): open_basedir restriction in effect. File(/var/www/clients/client2/web5/web/wp-content/uploads/et_temp/DSC05064-162319_218x218.jpg) is not within the allowed path(s): (/home:/usr/lib/php:/usr/local/lib/php:/tmp:/var/cpanel/php/sessions/ea-php74:/usr/local/lsws) in /home/jocurbanro/public_html/wp-content/themes/Magnificent/epanel/custom_functions.php on line 1020
Ieri măzărichile noastre au împlinit 15 luni. Are mama fete mari. Mici, da’ mari!
Măzărichi, panseluţe, bonsai, banditose… Natuşca-Balatuşca şi Sofişca-Balofişca… nume de alint cu care nu mă satur să-mi dezmierd fetiţele… Gâze mici, ce la 1 an şi 3 luni nu par mai mari ca şi bebeluşii de 9 luni şi se lăfăie în hăinuţele de 74 cm… Doi omuleţi în miniatură, cu gesturi de oameni mari, cu priviri când serioase, când şmechereşti nevoie mare, cu simţul umorului, cu o poftă nebună de joacă, cu o mare nevoie de atenţie şi afecţiune şi cu o reală plăcere de a relaţiona cu noi şi cu tot ce le înconjoară!
Ultima lună a adus enorme progrese de comunicare… măzărichile înţeleg absolut orice li se spune şi răspund, pe limba lor măzăricească, la fiecare replică a noastră. Ne ceartă, ne explică, ne iubesc pe limba lor, cu gesturi largi, uneori atât de comice! Curios mi se pare faptul că orice “comandă” le-aş da, ele nu o “execută” decât dacă o formulez pe ton de întrebare, precedată de adverbul “cum“… Câteva exemple:
La culcare, măzărichile se joacă în pătuţuri. Dacă le spun, pe orice ton şi în orice fel, “culcaţi-vă…”, “hai să facem nani…”, “şşşşttt… cine face nani?” etc., nu obţin niciun răspuns. Dacă, în schimb, întreb “Cum face Nati / Sofi nani?!” imediat amândouă pun capul jos şi-mi arată cum dorm…
Dacă le cer un obiect, e suficient să întreb “Cum îmi dă Sofia suzi?!” ca imediat să mi-l ofere… Altfel, le pot cere orice, nu voi obţine nimic de la ele. 🙂
Dacă le chem la mine, nu vor veni decât atunci când folosesc întrebarea “Cum vine Sofi / Nati la mama?“… 🙂
Etc., etc. … Acum imaginaţi-vă orice interacţiune dintre mine şi ele precedată de întrebarea “Cum?“… în unele situaţii e chiar hilar cum trebuie să formulez orice propoziţie, pentru a obţine un răspuns pozitiv din partea lor.
Cumva, de undeva, sau poate instinctiv, Natalia a învăţat să-şi dea ochii peste cap, după ce o certăm. Ne ascultă serioasă, nemişcată, cât timp îi explicăm ceva pe un ton mai rigid, aşteaptă cuminte să terminăm, apoi începe să facă mutre, rotindu-şi ochii peste cap şi mişcându-şi capul în toate direcţiile, ca şi cum ar spune “vezi-ţi, mă, de treabă!” sau “yeah, right!” într-un mod atât de comic, încât ne smulge hohote de râs de fiecare dată… Încercăm să ne abţinem în faţa ei, pentru a n-o învăţa să facă aşa tot mai des ca să ne distreze, dar eu ceva mai amuzant încă n-am văzut la ele, de când s-au născut!
Sofia, pe de altă parte, a descoperit că poate lovi. Dacă nu-i place ce-i spun sau dacă se simte forţată să facă ceva ce nu vrea, ne aruncă “that look“, o privire tăioasă, printre gene, cu buzele stânse linie şi fruntea încruntată, pe care o susţine fără a clipi oricât e nevoie pentru a ne intimida… iar dacă nu e suficient pentru a obţine ce vrea, loveşte cu mânuţa. Gestul acesta m-a pus în dificultate; prima reacţie a fost să-i explic că nu e voie să facă aşa, că dacă ne loveşte ne doare, că bla-bla… Dar efectul imediat şi firesc a fost că, ştiind că astfel obţine o reacţie de la noi, să facă tot mai des aşa, pentru a ne atrage atenţia. Încerc, acum, să ignor total aceste manifestări, prinzând-o de mânuţă şi distrăgându-i atenţia spre altceva, fără a o certa sau a spune nimic referitor la gestul ei. Tactica funcţionează atunci când se întâmplă să ne lovească pe noi, cei mari, însă atunci când îşi loveşte surioara mă simt obligată să intervin şi să îi explic că nu e bine ce face. Uneori o cert, alteori nu, însă reversul este că Nati s-a obişnuit să aştepte mereu să-i sar în ajutor şi ultimul lucru pe care mi-l doresc este să cad în postura de veşnic apărător al Nataliei, în defavoarea Sofiei – care ar putea începe să mă perceapă ca pe “prietenul duşmanului”, deci ca pe un imamic…
În altă ordine de idei, se întâmplă să fiu din ce în ce mai obosită, iar fetelor li se întâmplă nopţi la rând să doarmă rău, să plângă în somn când îşi scapă suzeta, să le supere dinţişorii sau burtica, atunci când mănâncă ceva nepotrivit vârstei sau stomacului lor… Şi aşa, nopţi la rând, mă trezesc şi mă duc când la pătuţul uneia, când la al celeilalte, uneori şi de 10 ori pentru fiecare. Am nevoie de câteva secunde pentru a găsi suzeta în întuneric, pentru a-mi păstra echilibrul, aşa buimacă de somn cum sunt, pentru a le mângăia până se cufundă din nou în somn… şi apoi am nevoie de câteva minute bune în care, aşezată înapoi în pat, să scap de vâjâiala ce mă cuprinde şi să adorm la loc. Pentru ca după numai 10-15 minute să mă trezească cealaltă… şi tot aşa. Şi atunci, întâi una, apoi cealaltă, ajung lângă mine, în pat. În ultimele luni ne-am petrecut jumătate din nopţi (dormind) împreună, mai mult decât în tot anul ce a trecut.
Ştiu, mi se va spune că de aceea s-a inventat co-sleeping-ul, pentru confortul copilului şi al mamei deopotrivă, pentru o mai mare apropiere între cei doi… Sunt întru totul de acord în ceea ce priveşte copilul; probabil nimic nu e mai liniştitor decât prezenţa mamei, atingerea ei, mirosul şi respiraţia ei… iar măzărichile mele corespund şi ele acestui tipar. Însă eu, cu toate aceste încercări, nu reuşesc să mă odihnesc deloc aşa 🙁 . Nu pot adormi, nu-mi găsesc o poziţie confortabilă, mi-e teamă să nu le lovesc în somn şi mai ales să nu le lovească tati, să nu le trag pătura peste cap, să nu să nu să nu… Aşa că, după un timp de veghe mai lung sau mai scurt, odată liniştite şi recăzute într-un somn adânc, le mut înapoi în pătuţuri. Şi tot aşa. Mă laud de un an deja cu somnul neîntrerupt al fetelor mele pe parcursul întregii nopţi, însă dacă aş calcula nenumăratele treziri şi ridicări din pat, cred că aş fi campioană la nedormit!
Revenind la lucrurile frumoase pentru toată lumea, întreg universul măzărichilor s-a schimbat de când au învăţat să mergă singure… Au devenit autonome, dornice de a explora totul, de a să urca pe orice, de a cerceta fiecare colţişor al spaţiului unde ne aflăm… Însă, pe de altă parte, au devenit mult mai temătoare cu străinii, mult mai speriate când rămân singure, mult mai timide cu cei din jur… Plâng după mine de fiecare dată când ies din raza lor vizuală şi se liniştesc instant atunci când reapar. Orice fac încearcă să împărtăşească cu mine; îmi arată fiecare obiect, cu priviri întrebătoate, aşteptând explicaţii… mă trag de mână şi mă duc să-mi prezinte orice teritoriu nou cucerit… şi, atunci când sunt supărate una pe cealaltă, se luptă pentru atenţia şi afecţiunea mea cu tot arsenalul din dotare: cu miorlăieli, cu pupături, cu linguşeli adorabile, cu îmbrăţişări şi orice gest prin care îmi pot distrage atenţia de la cealaltă. E ca şi cum o bătălie nu e cu adevărat câştigată decât atunci când e şi mami e partea ei; e ca şi cum şi-ar pune una alteia “Sâc, sâc! mami mă iubeşte pe mine, nu pe tine!“. Cam aşa.
În restul timpului se joacă frumos împreună, se pupă, se dezmiardă cu un “dragă-dragă!” mai mult lovit decât mângâiat :D, se ajută uan pe cealaltă şi mie una mi se pare fascinant să le privesc atunci când lucrează în echipă! Când se acoperă şi fac vreo prostioară, ascunse undeva după mobilă… când muncesc amândouă la aşezatul cuburilor în ordinea corectă… când una ţine de un obicet şi cealaltă se urcă pe el fără a se dezechilibra… când una plânge şi celaltă îi oferă orice, ca s-o împace… când una îi oferă celeilalte linguriţa ei, sau din porţia ei de mâncare…
Apropos de mâncare, stagnăm. Cu excepţia celor două mese de lapte, mâncarea solidă a devenit un mare duşman de clasă al fetelor şi trebuie combătută prin orice mijloace! Refuzul fructelor din lunile trecute a fost doar începutul “distracţiei”. A urmat refuzul mâncărurilor de orice fel, în funcţie de dispoziţia de moment a fetelor.
Sofia obişnuieşte să scuipe afară fiecare înghiţitură de mâncare, tacticoasă de mă scoate din minţi, iar Natalia pur şi simplu îşi lipeşte buzele în linie şi face imposibilă orice încercare de a-i băga în gură ceva. Insist să nu le forţez, încerc să am încredere în nevoia lor de a se hrăni şi în capacitatea organismului lor de a cere când are nevoie de mâncare, încerc să le ofer orice fel de mâncare – în speranţa că vor descoperi gusturi noi,c are să le placă… şi toate acestea în zadar, momentan. Aşteptăm vremuri mai bune! Între timp stagnăm şi pe cântar, şi la înălţine, spre nemulţumirea lui buni-buni, care consideră că trebuie să încep să el vitaminizez.
Măzărichile sunt atente la tot ce se întâmplă în jurul lor, participă la orice activitate şi “ridică pretenţii” la orice facem noi, cei mari… Astfel că, atunci când am încercat să mâncăm, pe furiş, o îngheţată, ascunse în spatele căruciorului, greu ne-am mai scos basmaua cu ele, şi numai după ce am împărţit frăţeşte deliciul pe băţ, spre uimirea şi încântarea fetelor…
Această ultimă aniversare s-a potrivit, întâmplător, cu o mulţime de cadouri şi surprize pentru fete: tati le-a amenajat un mic colţ de rai, cu gazon moale şi verde… mami a sărit în ajutor cu o piscină gonflabilă, pe care buni a completat-o cu o mulţime de bine colorate, spre deliciul măzărichilor… În plus, ne-am dotat cu un cărucior nou, de vară, în care fetele se simt foarte bine şi care ne oferă, cu generozitate, un portbagaj liber pentru bagaje şi cumpărături, cum n-am avut până acum…
E minunat… e o perioadă de continuă uimire, de descoperiri grozave şi de testare a limitelor, de depăşire a lor, de provocări zilnice… Fetele cresc frumos şi, privindu-le, nu pot să nu zâmbesc cu mândrie, să nu mă bucur că sunt ale mele… Privind în urmă, n-aş schimba nimic! Nu le vreau altfel, nu le vreau mai “cuminţi”, mai “deştepte” sau mai precoce… sunt perfecte aşa cum sunt, sunt ale mele, iar asta mă face cea mai fericită mamă din lume.
___________
Foto: ©jocurban.ro
Related Posts
Tags
Share This
Ce frumos ai descris evolutia lor! 🙂 La multi ani, marilor-mici Mazarichi1 😉
La mulţi ani şi Mărioarei, încă o dată! Să crească frumos toate!
La Multi Ani frumoaselor. Ma uitat cum au prins curaj sa coboare din bazinul gonflabil si cata increre au prins de la joaca in lighean. Cresc frumos si nici nu ai avea de ce sa vrei sa schimbi ceva,le educi frumos si cu mult calm. Sanatate, numai bucurii si un pic mai mult somn noaptea.
Apropo de dormitul cu parintii: cand fiica mea ce mare avea 2 anisori obisnuia noaptea sa se puna la picioarele noastre, peste plapuma si sa doarma acolo. Sotul(in general barbatii dorm bustean) nestiind ca copilul e peste plapuma la picoarele lui, simtea doar ca ceva obstructioneaza plapuma si atunci cu picioarele impingea copilul jos din pat. Ma dadeam jos din pat si cu fata buimaca ca s-a trezit pe jos o luam langa mine. De n ori s-a intamplat asta iar acum radem si fata isi aduce aminte si acum cum era aruncata jos din pat.
Ella, mulţumim…
M-am distrat citind despre rostogolitul din pat al fetiţei tale… :)) Nici noi nu suntem departe de asemenea episoade… fetele re ridică în somn şi îşi schimbă poziţia, de multe ori trântindu-se deasupra păturii, în alte direcţii. Şi nu o dată am simţit cum Dragoş trăgea în somn de pătură, pentru a se acoperi, rostogolind copilul de pe ea… 🙂 Sau, alt exemplu şi mai grav, dacă îşi rage pătura pentru a se acoperi până la gât, aceasta vine peste capul fetelor, care dorm mai jos de noi, pentru a nu sta cu capul pe pernă… De aceea somnul meu e 90% veghe.
La multi ani fetelor si tie draga mea. Mi s-au umplut ochii de lacrimi si sufletul de duiosie cind am citit postul tau. Si eu am o fetita de 4 luni si exact asa cred si eu ca nu o vreau nici intr-un altfel ci doar asa cum este ea. Are virsta cind ar trebui sa se intoarca de pe fata pe spate, insa nu a facut-o pina acum si nici nu da semne ca ar vrea sa o faca, dar eu am incredere si astept si raspund tuturor celor care ma intreaba..ca are tot timpul din lume..Esti o mama minunata si fetele tale sint minunate si unice!
Oana, bucură-te de fiecare clipă alături de fetiţa ta, căci atât de repede trec zilele, lunile şi apoi anii, încât vei avea curând impresia că a crescut muuuuult prea repede, nedrept de repede! Are tot timpul din lume să facă toate ucrurile noi, dar chiar şi aşa unele ţi se vor părea întâmplate prea repede! 😛
Relaxarea, calmul şi optimismul sunt singurele ingrediente de care o mamă are nevoie, pentru a-şi creşte copilul într-un mod armonios…
La multi ani, dragi mazarichi, sa fiti sanatoase si sa oferiti zambete mii pe chipul parintilor vostri o viata intreaga !
Doamne, Carla, ma recunosc in multe lucruri mentionate mai sus, somnul fractionat, chinul cu mesele puiului ( care nu mananca mai mult de 7,8 lingurite de mancare solida pe zi, nici lapte nu prea, decat pacalita prin diverse metode- in consecinta: deficit ponderal destul de mare ). Se trezeste plangand in hohote atat ziua, cat si noaptea si nu adoarme inapoi decat plimbata in brate, mesele ei dureaza si doua ore, doua ore de incercari zadarnice de a o convinge sa mai accepte macar inca o lingurita de mancare- au devenit reale corvoade pt mine, pt care ma consum pe zi ce trece din ce in ce mai mult.
Prin urmare inteleg perfect prin ce treci, sau poate nu indeajuns, fiind situatia la dublu in cazul tau… dar daca fac un exercitiu de imaginatie…nu stiu cum faci fata…si te admir. Te admir pt tot. Si pt ca esti de o franchete care pare desuet in ziua de azi.
Te imbratisez cu mare drag, sa te tina Dumnezeu sanatoasa si sa iti inzeceasca puterile ca sa te bucuri cu tot sufletul de aceasta perioada pe cat de frumoasa, pe atat de obositoare si solicitanta!
Mulţumesc asemenea pentru toate urările de bine!
Nu e deloc uşor, nici cu doi copii, şi presupun că nici cu unul… Cu toate acestea, eu mereu îmi spun că n-or fi măzărichile mele cele mai mofturoase şi plângăcioase din “parcare”! Nu vor să mănânce, nu mai insist, le las în pace până la masa următoare. Am cunoscut mulţi copii cu deficit de greutate, raportat la standardele vârstei lor, dar până la urmă ce sunt aceste standarde? Nu vreau copii gigantici,nu vreau să le cresc apetitul cu vitamine, care apoi să le dezvolte nefirec pentru vâstra lor, nu vreau nici să le forţez să mănânce pentru ca apoi să capete o aversiune vis-a-vis de mâncare… Am mare încredere în ele, în capacitatea organismului lor de a cere cât şi cum are nevoie…
Voi posta cât de curând câteva idei despre alimentaţie din cartea Dr. Spook, despre care am mai scris mai demult… Mie mi-au fost de un real ajutor şi, deşi îmi urmasem oricum instinctul, mi-a făcut bine să citesc că şi unul dintre cei mai mari pediatri ai lumii are opinii similare cu ale mele…
Ce-ţi pot recomanda cu maximă tărie, ca şi prim punct al schimbării alimentaţiei fetiţei tale, este să scurtezi mesele, îndiferent cât de puţin mănâncă. O masă nu trebuie să depăşească 30 de minute, serios… Noi tindem să subestimăm inteligenţa copiilor şi capacitatea lor de a înţelege ce(li)se întâmplă, însă nu e deloc aşa. Copiii învaţă foarte uşor că pot întinde masa cât timp vor ei, însă odată redus acest timp, la fel de bine vor învăţa şi că – dacă nu mănâncă în 30 de minute – mâncarea dispare şi rămân flămânzi. E în beneficiul tuturor să reduci timpul alocat mesei: stresul tau (dar şi al copilului) va fi mai mic (mai scurt, într-o primă fază), stomacul ei va avea timp să lucreze în ritm normal (aşa o ţine tot într-o masă), veţi avea mai mult timp pentru altceva, iar joaca – activitatea, în genere – consumă energie şi provoacă poftă de mâncare…
Ai încredere în copilul tău, chiar dacă alegerile sale sunt, acum, peste putinţa ta (a noastră!) de înţelegere… masa, somnul sau orice altă activitate nu trebuie să fie un război, ci o activitate în doi, care să placă amândurora…
Of, câte ţi-aş mai scrie pe tema asta! E cea mai importantă lecţie pe care ne-o dă viaţa… să ne ascultăm copiii şi să avem mai multă încredere în ceea ce organismul lor ne transmite! Rezultatele sunt infinit mai bune decât în relaţiile bazate pe un permanent raport de forţe!
Multumesc mult pt reply-ul generos. Of, cunosc ce imi scrii, la teorie stau bine, ma informez din plin, insa cand vine vorba sa si pun in practica parca nu-mi iese mereu. Si asta din teama permanenta ca poate voi regreta mai tarziu ca n-am facut mai mult sau mai bine.
Si intr-adevar, copiii isi cunosc propriile necesitati mult mai bine decat noi care bajbaim uneori si ne impiedicam de tipare si canoane auto-impuse. Cred ca pana la urma totul tine de relaxarea cu care abordezi diverse situatii, de eliberarea de orice umbra de teama ca poate nu faci bine ceea ce faci… ar tb sa ne ascultam instinctul matern mai des. E in stransa conexiune cu acea capacitate a copilului de a sti ce-i mai bine pt el. Cam asa cred eu ca functioneaza instinctul acesta, copilul transmite subconstientului tau “datele” necesare iar tu nu tb decat sa executi intocmai. Dar noi de cele mai multe ori filtram toate acestea prin prisma nelinistilor, neincrederii si neputintelor noastre.
Alessia, eu nu mă îndoiesc că atât tu, cât şi eu, sutnem mame bune, preocupate de binele copiilor noştri, atente la nevoile lor şi deschise către un alt fel de educaţie, diferit celui ce se practica pe vremea când eram noi copii…
Deci relaxare, da!… Relaxare, relaxare, relaxare!!! 😀
Sunt superbe!
Sa creasca mari sanatoase!
Mulţumim asemena! Săru’mâna!