Griji inutile

May 21, 2011 by

În genere, sunt o mămică extrem de relaxată. Nu fac comparaţii cu alţi copii, nu mă speriu chiar din orice, nu-mi fac griji inutile nici măcar atunci când – poate – ar trebui.

Şi-mi plac teribil copiii isteţi, descurcăreţi, aprigi la minte… Smart kids.  Cui nu-i plac?! Visez ca măzărichile mele să fie dintre cei “aleşi”, visez să le fac artiste, am o mie de planuri privind creşterea şi educaţia lor… şi vreau să mă implic, activ, în tot ceea ce ele vor face. Însă nu cred că acum, la numai 1 anişor, au prea multe de învăţat, de la mine.

Tot citind şi răsfoind bloguri despre copii şi mămici, am sesizat câteva mari diferenţe între mine şi alte mame pline de zel şi determinare, cum am fost şi eu până nu demult. Mame care le citesc copiilor poveşti, din cărţi frumos colorate, încă de pe acum… le recită poezii, repetă zilnic numerele, sunetele animalelor, alfabetul, părţile corpului şi chiar cuvinte în limbi străine. Care se joacă doar anumite jocuri cu copiii lor, adecvate vârstei, pentru a le stimula dezvoltarea, după cum recomandă specialiştii. Care respectă procentaje exacte de proteine, carbohidraţi şi vitamine în meniul zilnic. Care şi-au învăţat deja copiii să stea la oliţă, sau măcar să se facă înţeleşi – prin semne – că au dat drumul la ceva în scutecel.

Mi se pare admirabil să poţi face toate aceste lucruri pentru copilul tău atât de devreme, însă eu n-am reuşit. Le-am citit fetelor poveşti din cărţi, însă n-au fost deloc interesate nici de poze, nici să mă asculte citind. Nici măcar să rupă foi! 😀 Am încercat să le învăţ cum fac diverse animale, însă pentru ele nu avea niciun sens să memoreze mecanic o informaţie ce nu avea reprezentare în mintea lor. Ce diferenţă să facă ele între oaie şi vacă, privindu-le doar in cărţi? Sunt persoane adulte care nu se descurcă la aşa un test… serios :). Iar oliţa s-a dovedit a fi un obicet ca oricare altul din casă, pe care fetele s-au simţit obligate să stea dimineaţă de dimineaţă, în virtutea unei rutine proaspăt instaurate de mine, înţeleasă imediat, dar care nu avea nicio logică cu şi pentru funduleţul lor.

Aşa că am renunţat, pe parcurs, la tot ce înseamnă învăţare impusă… lăsând locul, cu inima strânsă – recunosc, unei libertăţi totale de a învăţa doar ceea ce ele doresc. Acum, la 1 an şi aproape 2 luni, fetele mele nu ştiu să imite niciun animal, însă au descoperit real  căţelul, pisica, găinile şi pe Domnul Cocoş, iepuraşul, capra cu iedul ei şi furnica… şi, chiar dacă acum pentru ele toate sunt “Iiii-iii!!!”, se bucură enorm de fiecare dată când ne intersectăm cu vreun animal şi ne arată clar că le pot deosebi între ele. Măzărichile nu ascultă poveşti, indiferent cât de frumos le citesc – însă mă ascultă cu maximă atenţie pe mine vorbindu-le liber; se distrează când le cânt “Iepuraş, coconaş”, “Cântecul gamei” şi “În pădurea cu alune”, dar mai ales “Bate vântul frunzele”, devenit şlagărul sezonului… la alte cântece însă le văd că se plictisesc rapid; poezii nu ştiu decât două şi m-am săturat eu deja să le tot repet :), numerele şi alfabetul uit mereu să le recit, nu se joacă cu cuburi şi habar n-au să facă un turn deşi eu le arăt mereu cum se face, iar oliţele au rămas demult în baie, abandonate pentru mai târziu.

Şi totuşi. După ce luni întregi ne-am iubit cu degetele în nas, ochi, gură şi urechi, a sosit timpul când – deodată – fetele ne-au arătat toate aceste lucruri pe propriile lor trupuri. Aşa am descoperit, împreună, că şi ale au ochi, nas, gură, dinţi şi limbă, urechi şi păr, burtică, picioare şi mânuţe… acum avem momente când ne jucăm arătând unde sunt fiecare dintre acestea; apoi ele îmi arată noi “piese” pe care eu le numesc repetându-le cuvântul de mai multe ori, iar ele mă ascultă absorbind informaţia ca un burete.

După ce de atâtea ori am suspinat citind cum copii alăptaţi la sân încep să le ofere jucăriilor lor aceleaşi “atenţii”, în semn de confort şi afecţiune supremă, le-am văzut pe fetele mele făcând acelaşi lucru  – cu biberonul sau suzeta – jucăriilor lor preferate: Coconaşul şi Paraleul. Le-am văzut apoi ridicând jucăria de pe jos şi făcându-i “dragă-dragă” după ce au scăpat-o. Le-am văzut îmbrăţişându-se cu chiote, pupându-se şi oferindu-şi una alteia suzeta, fără ca eu să le fi îndemnat să facă acest lucru… Ce dovezi mai puternice de manifestare a afecţiunii mi-aş putea dori?!

După ce m-am temut că fetele sunt prea dependente de suzetă, s-a întâmplat ca în ultimele săptămâni să o ceară ziua din ce în ce mai rar, iar noaptea să plângă în somn doar de una-două ori, faţă de trezirile interminabile din iarnă… Sunt sigură că, în timp, vor renunţa în mod natural să o mai caute şi nu vom avea nicio problemă majoră în a ne lua rămas-bun de la această dragoste cu năbădăi!

M-am necăjit că din nou mănâncă prost, când ele – de fapt – au doar un moment în care au dat la o parte fructele (oare le aşteaptă pe cele româneşti, cu “gust adevărat”?) făcând o adevărată pasiune pentru lactate… timp în care, cel puţin după hainuţe, par să aibă – în sfârşit! – un puseu de creştere în înălţime, iar oasele lor cer calciu cu gura larg deschisă!

Cumva, Natalia a înţeles că lucrurile împrăştiate trebuie puse, la final, înapoi la locul lor… aşa că, de câteva zile, şi-a luat foarte în serios rolul de “adunătoare”, încercând să aşeze la loc, în urma Sofiei, tot ce aceasta aruncă –  plină de zel – în cele patru zări! Cu aşa ajutoare, curăţenia va deveni curând o joacă de copii… şi la propriu, şi la figurat. 🙂 De altfel, sunt săptămâni bune deja de când fetele s-au mobilizat să mă ajute la curăţenia din dulapuri, scuturându-şi şi sortându-şi hăinuţele cu maximă seriozitate!

Mergem în parc şi eu încerc să le aşez pe leagăne, preocupată să le învăţ să se dea frumos, împreună… când ele nu-şi doresc decât să se dea jos şi să fie lăsate libere să exploreze, să se urce singure peste tot – atingând înalţimi care o fac pe buni-buni şă se ţină de inimă, coboară apoi cu o agilitate incredibilă, fără să facă nicio greşeală de echilibru sau susţinere…

Lucrurile evoluează de la sine, natural, fără să fie nevoie să intervin eu prea mult. Adepţii un-schooling-ului susţin că un copil nu are nevoie să fie învăţat nimic cu “forţa”, ci doar să fie ghidat şi apoi stimulat spre cunoaştere, restul venind de la sine: învăţarea se va petrece natural, bucurând copilul, alimentându-i o şi mai mare curiozitate şi plăcere de a descoperi lucruri noi, provocându-l să-şi depăşească limitele şi să-şi dorească din ce în ce mai mult. Liber de constrângeri, de lucruri care “trebuie acum”, eliberat de presiunile unor deadline-uri şi de sistemul de recompense artificial creat în stil pavlovian, copilul se va bucura cu adevărat de cunoaştere, va învăţa pentru propria sa plăcere şi pentru a-şi satisface setea personală de a şti mai mult.

Revenind la măzărichile încă departe de primul alfabetar, încerc efectele benefice ale învăţării libere pe propriile noastre piei: le cânt numai dacă au dispoziţia de a asculta şi de a mă îngâna bătând din palme şi mă opresc atunci când îşi pierd interesul şi îşi îndreaptă atenţia către altceva; desenăm dacă ele mă observă scriind ceva şi vor să încerce şi ele; imităm animalele atunci când vedem pe stradă un căţel, un porumbel sau altceva; ne oprim din mâncat atunci când ele se ridică din scăunele – chiar dacă mai avem 2 sau 20 de îmbucături; numărăm degeţelele atunci când tăiem unghiile sau când ne jucăm cu cuburile; le numesc, clar şi cu intonaţie, fiecare obiect de care ne folosim sau care ne iese în cale, dar nu mă impacientez dacă a doua zi cuvântul le e străin… Nu le pun “frână”, încerc să intervin cât mai puţin în situaţiile de potenţial pericol – fiind doar vigilentă şi cu mâinile pregătite să le susţin, nu le cert şi mă războiesc continuu în minte cu fatidica afirmaţie “O să cazi!”… 😀

Coincidenţă sau nu, fetiţele mele par mult mai fericite de când am renunţat să facem mecanic tot felul de activităţi. Nu ne grăbim niciunde, avem timp berechet să înţelegem fiecare lucru la timpul lui, într-un ritm pe care l-am lăsat la cheremul total al fetelor, după bunul lor plac. Şi suntem, toate 3, mult mai relaxate de atunci.

Până la urmă, zi după zi, învăţ să am încredere în ceea ce fetele mele îmi transmit atât de natural… învăţ parcă, alături de ele, să fac anumite lucruri din nou, să le reevaluez şi să le acord noi valenţe, să-mi înfrâng propriile temeri şi să nu (mai) proiectez asupra lor efecte pe care judecata mea păguboasă le atrage ca un magnet. Învăţ să fiu liberă, să mă port natural, să mă bucur de nimicuri şi să accept că nu pot (nici măcar acum, la început) deţine controlul total asupra fetiţelor mele şi a vieţilor lor. Încredere şi optimism, gândire pozitivă şi din nou încredere în măzărichile mele, acestea sunt ingredientele celei mai dulci stări de bine pe care mintea şi sufletul o pot cunoaşte: armonia cu proprii copii.

10 Comments

  1. Carla,

    din experienta mea de mamica iti spun cu mana pe inima ca ai procedat corect. Asa am facut si eu cu Alexandra, asa fac si cu pogonicile. Cand vad parinti, care isi forteaza copiii sa asimileze totul mecanic, cand vad copii la 3 ani care spun poezii, fara sa cunoasca macar sensul unui vers, cand i vad ca numara pana la 100 la nici doi ani, dar habar nu au ce e cifra 1, ma gandesc pentru ce trebuie sa maturizam atat de curand copiii. Totul trebuie sa vina firesc si natural. Iar in privinta mancarii, eu am acasa o mare mofturoasa, care aproape de 3 ani a crescut exclusiv cu lapte, abia ii bagam mancare in gura, iar fructele erau extraterestre. Mazaricile tale sunt frumoase, sanatoase, le admir mereu, iar tu esti o mamica pe cinstre, ca le cresti atat de frumos.

    Sabina

    • Carla

      Sabina, de când n-am mai aflat nimic de tine… Îţi admir mereu fetiţele în poze şi-mi amintesc de problemele legate de alimentaţia Alexandrei. Dacă ea a supravieţuit, nu-mi fac nicio grijă pentru fetele mele! 😀

      Ai mare dreptate: de ce atâta grabă în a ne maturiza copiii?

  2. Ca de obicei, tare fain le spui tu! 😉 Cel mai bun mod e cel pa cera ti-l imbratiseaza convingerea, asa ca nu vei da gres… cu toate ca stiu ca aceasta confirmare nu era necesara. 😛
    Va imbratisam cu drag si asteptam sa citim in continuare aventurile Mazarichilor.

    • Carla

      Ca de obicei, încerc să mă conving că procedez bine cu fetele mele, că nu mă înşeală instinctele, că nu fac greşeli… N-aş avea niciodată orgoliul de a nu recunoaşte că am greşit ceva, dacă alte mame m-ar “lumina” într-o privinţă sau alta!

  3. foarte frumos ai spus si foarte adevarat, si eu am incercat faza cu povestile, dar nu era interesata, asa ca am lasat balta, olita si-a ales-o cand a vrut ea, desi eu zic ca s-a intamplat devreme si am fost si multumita si bucuroasa, la fel cu pampersul, l-am scos si gata si ea a fost receptiva si nu a facut decat o data in chilotel…si tot asa, fiecare isi are timpul pentru toate, daca impunem riscam sa ajunga in alta extrema , de copil frustrat…si nimeni nu-si doreste asta, nu?
    sunt tare scumpe puiutii tai

    • Carla

      Mariana, asemenea rânduri nu pot decât să-mi confirme că nu greşesc cu nimic dacă nu forţez dezvoltarea fetelor şi le las o cât mai mare libertate de a-şi trăi copilăria aşa cum simt ele…

      Nu-mi doresc decât să-mi văd fetele fericite, chiar dacă asta înseamnă să fim codaşe la a învăţa cum face cuţu şi cum se numără până la 5. 🙂

  4. povesteadarieinicole

    ai dreptate si ma bucur ca procedezi asa!eu nu am fortat o pe Daria cu nimic , nciodata.adica i am oferit repere, insa nu am obligat o niciodata sa faca ceva mecanic sau doar pt ca alti copii fac un anumit lucru.cred ca toate au timpul lor, cred ca nu e nici o tragedie ca Daria mea , spre ex , nu stie sa numere, sau sa spuna poezii cum o fac alti copii.si nici la povesti nu are rabdare.cartile noastre sunt doar pt a i explica toate desenele din pagina nicidecum sa citim randurile unei povesti.procedez la fel ca si tine.adica de fiecare data cand imi arata un obiect , un animal , ii explic ce e cu el , cum face , ce face si chiar daca pe moment nu pare ca a asimilat ceva , ma surprinde dupa o perioada de timp.sunt griji inutile, corect! 😉

    • Carla

      Daria e un model pentru noi, mai exact felul în care tu povesteşti cum o creşti… Serios.

      Uite, în privinţa suzetei, nici nu ştii ce bine mi-a făcut să citesc despre cât de simplu a funcţionat la voi metoda cu tăiatul vârfului ei… Imediat m-am gândit că aşa o variantă ar putea funcţiona şi la noi la fel de bine, mai încolo…

      Eu, de altfel, n-am vrut să critic pe nimeni care face altfel, ci chiar am spus că le admir pe mamele ce au răbdare să facă atâtea lucruri educative cu cu copiii. Ideea mea este doar că, în cazul nostru unele n-au funcţionat, iar eu mi-am făcut griji pentru lucruri care de fapt acum nu-mi mai par deloc atât de importante pentru buna dezvoltare a fetelor. Începusem să mă stresez inutil şi a fost o mare uşurare când am luat decizia să merg pe intuiţie şi libertate… 🙂

  5. Da-o incolo de suzeta, sunt prea mici sa renunte la ea! A mea n-a folosit niciodata dar ma zgaria pe cortex numai cand auzeam alti copii mici admonestati in parc: Baiat/fetita mare si mai ai suzeta?!, scuip-o, e cah! etc. iar baiatul/fetita erau mari cat un ghindioc de doi ani

    Felicitari micutei Natalia, care-si strange jucariile, probabil te imita pe tine, a mea abia acum a inteles ca jucariile se pun la locul lor pentru ca altfel calca pe ele si cam …doare.

    • Carla

      🙂 Îi transmit Nataliei felicitările… mai rămâne s-o învăţăm să nu “slujească” mereu în urma Sofiei! 😀

      Cât priveşte suzeta, sunt foarte relaxată în privinţa ei… n-am văzut pe nimeni să se mărite cu suzi în gură, deci este timp berechet să renunţăm la ea, atunci când ne vom înţelege omeneşte pe tema asta… Şi pe mine mă enervează părinţii ce vin cu copiii în faţa noastră şi-mi spun ostentativ că al lor copil nu are deloc suzetă… de parcă asta îl face cu ceva mai special! 🙂

Trackbacks/Pingbacks

  1. Cresti!? « Leverinasgaard - [...] ca Irinei nu-i pasa. Asculta muzica, roade cartile, rade cand o trag de degetele si atat. Mda, si mazarichile…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.