De ce (îmi) plâng copiii

May 17, 2011 by

Cred că deja am obosit pe toată lumea cu problemele legate de plâns ale Sofiei, probleme ce păreau să nu aibă nici o cauză explicabilă şi nicio rezolvare care să funcţioneze mereu “la sigur” atunci când ne confruntam cu momente de acest fel. Ca să nu încep direct prin a-mi induce stereotipuri în felul în care încerc să relaţionez cu fetiţele mele, prima menţiune pe care trebuie să o fac este că şi Nataliei i se întâmplă des să plângă – la fel ca oricărui alt copil – iar cauzele sunt, în majoritate, aceleaşi ca şi în cazul Sofiei, doar că firea ei împăciuitoare ne ajută enorm să o ajutăm, fiiind un “win-win situation” de cele mai multe ori… cu alte cuvinte, ambele mele fetiţe plâng, însă una dintre ele e mai greu de oprit ca şi cealaltă, din raţiuni ce ţin în mare parte de temperamentul şi personalitatea lor.

Sunt foarte multe lucruri de spus şi m-am gândit enorm  la ele – bâjbăind între intuiţie şi informaţie, înainte de a reuşi să-mi fac ordine în idei şi de a găsi o sumă de explicaţii logice şi raţionale despre ceea ce i se întâmplă Sofiei. Probabil că cele mai multe dintre aceste idei sunt cunoscute – măcar la nivel intuitiv – de fiecare mamă, însă nouă ne-a luat mult timp să învăţăm să gestionăm crizele de plâns ale Sofiei şi poate concluziile mele (preliminare) vor fi de folos şi altor mame lipsite de experienţă, cum sunt eu.

În primul rând, acum Sofia e mult mai bine şi sunt convinsă că meritul nu-mi aparţine decât în mică măsură; pur şi simplu lucrurile s-au aranjat în aşa fel încât au dispărut majoritatea potenţialelor cauze ce o făceau să plângă atât de mult şi des. În tot acest timp, am citit şi ascultat toate sfaturile primite de la medici şi mame, am încercat o sumedenie de lucruri pentru a o ajuta, iar rezultatele au fost ciudate, dar până la urmă normale: unele metode au funcţionat, altele nu, unele metode au funcţionat o dată şi a doua oară nu – existând o altă cauză a plânsului, iar unele situaţii au devenit patern-uri de comportament şi astfel am reuşit să înţeleg tot mai bine ce o supără pe Sofia şi unde greşesc atunci când încerc să o ajut. Am avut nevoie de răbdare, de deschidere emoţională şi uneori de o cruntă detaşare pentru a putea observa ce anume îi face rău fetiţei mele, dar apoi au apărut şi primele rezultate… “luptele” dintre noi două s-au rărit; nu mai sunt acum adversara ei atunci când plânge, ci – sper eu – MAMA care îi e aproape şi încearcă să o aline, chiar dacă uneori nu reuşeşte. A fi, însă, acolo pentru ea, necondiţionat şi neinvaziv, s-a dovedit mult mai important decât a o ajuta efectiv să se opreasă din plâns… şi nu există confort sufletesc mai mare decât să nu te mai simţi singur şi neînţeles, nu-i aşa?

Tind să pun toate aceste manifestări de plâns în principal pe seama temperamentului ei exploziv, pe felul în care căpşorul ei percepe toate lucrurile, amplificându-le emoţional şi senzorial la maxim, consumul nervos al Sofiei fiind la rândul lui mult mai crescut decât în cazul Nataliei. Nu spun că una se bucură mai puţin ca şi cealaltă de lucrurile frumoase, că una e mai “amorţită” emoţional sau că nu sunt în egală măsură afectate de  lucrurile negative… dar Sofia s-a dovedit a fi – în aceste ultime luni – mult mai agitată şi colerică decât Natalia, mult mai extrovertită şi impulsivă, însă în egală măsură mult mai uşor afectată de orice stimul exterior. Somnul ei e mai uşor, nevoia ei de atenţie e mai mare, manifestările şi reacţiile ei de orice fel sunt mai amplificate… şi toate conduc la incidente/accidente mult mai dese, din care Sofia iese şifonată şi cu ochişorii plânşi.

Prin urmare, de ce (îmi) plâng copiii?

Prima lecţie pe care o proaspătă mămică trebuie să o înveţe este că e normal ca bebeluşii să plângă. Calmul şi atenţia la detalii fac ca majoritatea motivelor “normale” pentru care un copil plânge să poată fi rapid identificate şi înlăturate: foamea, frigul, scutecul murdar, durerea (colici, erupţii de dinţişori, lovituri etc.), oboseala şi – deloc în ultimul rând – nevoia de confort emoţional sunt cauze ce pot genera adevărate crize de plâns dar din care copilul se va linişti la fel de uşor, dacă mama nu îşi pierde cumpătul şi nu induce din starea ei de agitaţie şi panică şi copilului, amplificând tensiunea dintre ei.  A accepta şi a lăsa copilul să plângă fără a-mi pierde calmul este un test pe care încerc să-l trec de fiecare dată, mare parte din problemă păstrându-şi astfel dimensiunile reale şi realiste, din punct de vedere al răspunsului emoţional la plânsul propiului copil .

Apoi, în cazul nostru, există câteva cauze particulare ce au condus la crize nesfârşite de plâns:

*Restricţionarea accesului liber prin casă este unul din principalii factori de agitaţie pentru ambele mele fetiţe. Momentele în care eu le “părăsesc” pentru a mă ocupa rapid de alte treburi în baie sau bucătărie, blocându-le în cameră cu ajutorul barierei montate la uşă, sunt momente invariabil generatoare de plâns şi frustrare. Chiar dacă distanţa fizică dintre noi nu e mai mare de 1 metru, chiar dacă avem contact vizual, chiar dacă vorbesc cu ele, le mângâi şi le pup în timp ce le pregătesc masa, grilajul de lemn dintre noi este un obiect al frustrării mai puternic decât orice altceva! Deşi spaţiul bucătăriei e cu totul nesigur pentru ele, am încercat să folosesc cât mai rar bariera de siguranţă, preferând în schimb să fac km suplimentari cu ele de mânuţe, întorcându-le din drum înapoi în cameră şi găsindu-le ceva care să le distragă atenţia măcar pentru 1-2 minute în plus… sau, mult mai simplu, le ofer ceva de rontăit în scăunelele de masă, de fiecare dată când am treabă în bucătărie. Am înţeles că fetele mele vor să fie cu mama, să o observe, să comunice cu ea, nu să cerşească atenţie din spatele unor zăbrele – de unde probabil devin intangibilă şi înfricoşător de departe de atingerea lor.

* Nevoia de “ACUM” a copilului, pe care eu – ca adult – tind s-o interpretez frecvent ca o manifestare primară (şi, recunosc, uneori enervantă sau inoportună) de egoism ce trebuie “educat” să dispară cât mai curând din comportamentul celui mic. De exemplu, faptul că fetele ţipă sau vor în braţe sau se lovesc fix atunci când eu dau un telefon cuiva, motiv pentru care ar trebui să mă întrerup ca să mă ocup de ele… “Of,  parcă intenţionat fac mereu aşa!” îmi spuneam uneori, exasperată de faptul că nu mai reuşeam să fac nimic din mărunţişurile pe care mi le propusesem… Însă, de-îndată ce am reuşit să fac un exerciţiu real de voinţă şi păstrez nevoile lor mereu ca şi o prioritate, răspunzând tot “acum” la ele, am ajuns să evit multe din situaţiile ce duceau atât la enervarea fetelor şi accelerarea plânsului lor, cât şi la enervarea mea. În fond, nu e mai simplu să spun “revin în câteva minute” şi să-mi îndrept atenţia către fete, în loc să mă chinui să port o conversaţie deja ratată, asurzită de plânsul tot mai puternic al propriilor mei copii?! Sau să trag crăticioara de pe foc pentru a mă ocupa de ele, în loc să mă disculp că mi se prinde spanacul de fund şi nu mă pot dezlipi de aragaz?! În fond, nu sunt toate lucrurile, dar absolut toate, susceptibile de a fi amânate măcar cu câteva minute, timp atât de preţios pentru a răspunde unui semnal al copilului, fie că e el de bucurie sau supărare?!

*Timpul meu, mai scurt ca şi cel al copiilor mei. Fetiţele mele se necăjesc tare atunci când nu ne mai putem juca împreună pentru că e ora mesei iar eu nu am ajuns să le pregătesc nimic de mâncare… sau atunci când mama-cea-grăbită stinge lumina pentru că e târziu şi e timpul de culcare, iar ele ar vrea să ne privim în ochi la nesfârşit… Sunt situaţii în care nu ştiu să găsesc alternativă; nu le pot hrăni doar cu feliuţe de măr şi coajă de pâine, nu putem sta până la miezul nopţii să ne iubim în fiecare seară – când ele la ora 20:00 sunt efectiv rupte de oboseală şi somn… Şi intuiesc că pe măsură ce vor trece anii, provocările vor fi din ce în ce mai mari: nu vom putea picta ore întregi în fiecare zi, nu vom putea sta numai în parc, nu vom putea citi poveşti ore întregi… iar dacă atunci voi găsi, probabil, explicaţii logice pentru limitarea timpului nostru împreună, acum nu pot decât să sper că plânsul din aceste motive, la această vârstă, nu lasă urme ireversibile în sufletul lor.

* Lucrurile care “trebuie”. Deseori, involuntar, i-am smuls din mână Sofiei o jucărie pentru că era momentul s-o aşez în cădiţa de baie, sau le-am întrerupt fetelor joaca pentru că una se “parfumase” şi eu trebuia s-o schimb chiar atunci, sau am încercat să le pun la culcare pentru că era “ora de somn”, sau nu le-am lăsat să se joace cu încălţările noastre de teama de a nu băga în gură tălpile murdare – motiv pentru care am confiscat rapid, dar mult prea brutal, obiectul interzis… Exemple pot da cu duiumul, se pare că în unele situaţii a fi riguros nu ajută la nimic, atunci când întrerupi copilul dintr-o activitate plăcută lui sau îl deposedezi de un obiect de interes. Sunt situaţii în egală măsură frustrante pentru copii şi adulţi, iar dacă noi avem resurse multiple de a ne “lupta” pentru plăcerile noastre, copiilor nu le rămâne decât să se descarce/descurce cu lacrimi şi pumni strânşi, atâta vreme cât le lipseşte limbajul şi puterea de a cere înapoi ce au pierdut. De aceea, încerc acum să fiu cât mai blândă în gesturi, chiar şi atunci când îndepărtez un cuţit din apropierea fetelor şi, în egală măsură, mă întreb de fiecare dată – preţ de o secundă – atunci când sunt într-o asemenea situaţie: chiar trebuie să fac ceea ce am de gând?! Oare dacă îmi las copilul să atingă un cuţit, cu mine acolo, e un gest de imprudenţă şi inconştienţă, sau  un act de încredere şi de facilitare a cunoaşterii? Nu ştiu să răspund…

*Nevoia de a fi (mai) mereu în centrul atenţiei sau pe primul loc. Nu ştiu cum e în familiile cu copii de vârste diferite, dar în cazul nostru este foarte complicat să împăcăm doi copii în acelaşi timp. Sofia doreşte mereu să fie prima la baie, însă nu-i place nici să fie lăsată apoi la o parte, pentru a o îmbăia şi pe Nati în urma ei. Nati vrea şi ea în braţe, de câte ori Sofia vine la mine şi întinde mânuţele să o ridic. Le ridic pe amândouă şi – sfat primit de la alte mame de gemeni – repet fiecare propoziţie de două ori, cu ochii întâi la una şi apoi la cealaltă. În plus, noi am încercat mereu să nu facem diferenţieri în asemenea situaţii, rotind mereu lucrurile între fete, începând cu ordinea la baie sau dormitul în pătuţuri şi până la a le oferi câte un pupic sau un simplu biscuite. Pare ciudat să fiu auzită, din afară, repetând tot ce spun chiar şi atunci când ambele fete sunt atente la mine, dar în acest fel are fiecare senzaţia că le-am vorbit personal şi că cuvintele mele au fost “numai pentru ea”. Totuşi, Sofia continuă să plângă de fiecare dată când simte că e dată la o parte în defavoarea Nataliei, moment în care încerc s-o implic şi pe ea în ceea ce facem, chiar dacă îi ofer un rol secundar. Uneori îmi reuşeşte, alteori nu… e preţul pentru a o învăţa că nu s-a născut singură şi nu poate fi altfel decât egală cu surioara ei.

*Plictiseala. Crunta plictiseală! E un răspuns atât de evident la faptul că Sofia nu plânge aproape niciodată afară, sau când mergem în vizite, sau când avem musafiri… A plâns mult la venirea iernii, când am scurtat plimbările afară… şi a plâns mult la întoarcerea de la Timişoara, când am revenit la programul nostru în 3, cu zile întregi în care timpul nu ne-a permis să ne avântăm prea mult pe afară… Sofia plânge mult când sunt doar eu ele şi mult mai puţin în zilele când e şi tati, buni-buni sau altcineva cu noi, primind mai multă atenţie. În zilele ploioase, oricât aş încerca să le distrez, fetele parcă nu-şi găsesc locul. Sunt irascibile, indispuse, spre seară nu mai au răbdare de nimic, plâng din motive minore, uneori am impresia că-şi caută dinadins motive – chiar şi imaginare – pentru a jeli. Sunt momente în care cu cât încerc mai tare să le distrez, cu atât primesc răspunsuri mai vehemente, ca şi cum le-ar înfuria la culme strădaniile mele de a mă maimuţări în fel şi chip sau de a le oferi altceva cu care să-şi ocupe timpul… şi atunci, dacă tot nu pot face nimic pentru a le distrage atenţia, nu-mi rămâne decât să mă aşez liniştită lângă ele şi lă le aştept să se cocoţe pe mine, plângându-mi pe umeri până se plictisesc. Ce altceva să fac? Copiii se pot plictisi indiferent de câte jucării au în jurul lor, dacă activităţile lor devin prea monotone şi mediul rămâne acelaşi zile întregi.

*Oboseala psihică, în egală măsură cu cea fizică. După mai multe episoade urâte, am înţeles că anumite situaţii atipice pot obosi copiii mult mai repede decât rutina lor de zi cu zi. În ultimele luni, de câte ori am intrat cu fetele în mall, după maxim jumătate de oră am avut parte, din partea ambelor fete, de ţipete şi plânsete ce au adunat lumea în jurul nostru ca la circ. Am venit rapid acasă, însă plânsetele au continuat, mai ales în cazul Sofiei, pe parcursul întregii zile… Am găsit false explicaţii pentru aceste  situaţii: că fetele sunt “sălbatice” şi deloc obişnuite cu plimbările prin magazine; că le plictiseşte statul în cărucior, în timp ce eu mă holbez la rafturi – deşi ar trebui să le încânte varitatea de obiecte şi culori din jurul lor; că se sperie de toţi străinii ce se apropie mult prea mult de ele, pentru a se mira că “wow, uite, gemeni!!!” … când, de fapt, zgomotul de fond mult prea puternic, muzica dată prea tare în multe din magazine, zumzetul acela teribil din orice centru comercial, amestecat de sutele de voci dimprejur, cu zgomotul artezienelor şi muzica de fundal, aerul conditionat iarna prea sufocant şi vara prea rece… toate sunt surse de oboseală, pe care un copil de 1 an le percepe mult amplificat faţă de noi şi răspunde proporţional cu nivelul de stres la care este expus. După o petrecere cu copii, după o vizită sau o plimbare într-un mediu aglomerat, după un tip de joacă mai solicitant, fetele devin invariabil agitate şi mârâite. Soluţia? Evit magazinele mari şi trimit soţul la cumpărături sau merg fără ele; dacă suntem într-o vizită încercăm să plecăm acasă mai repede decât am putea rămâne, chiar dacă nu e ora de culcare, pentru a nu obosi fetele în exces; dacă avem musafiri ţinem fetele cât mai mult în apropierea noastră şi evităm cât putem situaţiile gen “dă-mi-o şi mie s-o ţin în braţe şi s-o pişc de obrăjiori!“, iar după plecarea musafirilor petrecem un timp numai cu ele, pentru a le linişti, în loc să ne apucăm direct de adunat pahare… Citisem undeva că un copil mic are nevoie de un timp de 5 ori mai mare pentru a se linişti, faţă de cel în care a fost expus la o sursă de oboseală sau stres (dacă am avut o oră musafiri ce au agitat copilul, abia după 5 ore acesta se va linişti emoţional complet). E o formulă de calcul bună de reţinut atunci când pierdem noţiunea timpului în folos personal sau facem exces de zel în a ne distra copiii la petreceri sau locuri de joacă aglomerate.

*“Vreau totul!”. Acesta este una dintre cele mai mari constrângeri pe care trebuie să i le impun Sofiei. Sofia vrea orice jucărie se află în mâinile surioarei ei, numai pentru a i-o lua şi a o arunca în lături, chiar dacă ea are una identică în mână. Sofia vrea orice obiect ţin eu sau altcineva în mâini; vrea să guste sau să primească orice punem noi în gură; vrea să vadă tot ce facem; vrea să se urce în locuri imposibile, de unde vrea imediat jos! Sofia vrea orice obiect pe care îl observă şi la care nu are acces direct…. cu cât e mai inaccesibil cu atât îl doreşte mai tare. Pentru toate aceste situaţii, când lucrurile nu ies aşa cum le doreşte ea, ne rezervă câte o porţie de plâns ce se poate prelungi la nesfârşit, dacă se simte sfidată sau ignorată… Însă eu am o mică obsesie, pe care o port în piept ca pe un mărţişor, încă de când am rămas însărcinată: copiii mei trebuie să înveţe că nu sunt centrul universului, ci doar parte din el. Uneori mi se pare mai bine, sau cel puţin mai simplu, să îi ofer Sofiei ceea ce-şi doreşte, pentru a evita o nouă repriză de nervi şi plâns; alteori simt că mă las manipulată în cel mai pur mod cu puţinţă şi mi se pare greşit şi nefiresc să cedez tuturor dorinţelor ei; alteori reuşesc, nesperat, să-i distrag atenţia cu altceva sau s-o împac într-un fel oarecare… şi cel mai la îndemână îmi este să evit să fac în jurul fetelor lucruri care nu sunt benefice pentru ele (de exemplu să mănânc ciocolată, chiar dacă lor le ofer câte un biscuite). Educaţia prin exemplu personal este ceea ce eu sper să dea roade cât mai bogate în grădina noastră… Peste toate acestea, m-am înarmat cu o infinită răbdare de a le explica fetelor de ce nu pot primi un anumit obiect, de ce nu e bine să-şi smulgă una din mâna celeilalte jucăriile, de ce nu pot face un anumit lucru… şi mă antrenez zilnic, pentru că ştiu că mă aşteaptă încă ani buni de aplanat conflicte între copii!

Sunt încă multe de spus, multe alte motive ce aduc lacrimi în ochii fetiţelor mele… Însă în majoritatea cazurilor zilele noastre rele nu sunt altceva decât o înşiruire nefericită şi aleatorie a câtorva dintre cauzele enumerate mai sus. Sunt greşeli succesive pe care mi se întâmplă să le fac de-a lungul unei dimineţi sau a a unei părţi din zi astfel că, la un moment dat, nemulţumirile fetelor degenerează din “simplu” plâns într-un adevărat coktail Molotov, ce ne explodează în faţă, şi ele şi noi devenind victime colaterale.

Related Posts

Share This

12 Comments

  1. alina

    Foarte frumos ai scris, si cuprinzator. Pe mine ma minuneaza cum gemenele voastre (sunt identice sau fraternale, apropo, uite ca asta n-am retinut, de cand te tot citesc, te rog sa ma ierti!) pot fi atat de diferite, desi am exemplul clar langa mine, sotul meu are o sora geamana si nu pot fi persoane si personalitati mai diferite decat ei doi!!
    De aceea manifestarile Sofiei si Nataliei sunt asa, la poli opusi, in anumite privinte, si e minunat ca au individualitati atat de bine demarcate, sunt convinsa ca le ba prinde bine in viitor.

    Cu plansul empatizez si inteleg, cum ti-am mai marturisit, Anna mea era asa, foarte revoltata, din orice pricina, cat de mica. Greu consolabila. Inconsolabila adesea. Imi frangea zilnic inima in milioane de bucati cand o vedeam asa. Si foarte tarziu am inteles acelasi lucru ca si tine, ca tot ce pot face e sa fiu langa ea, neinvaziv, si sa astept sa-i treaca, sa iasa singura din starea aceea.
    Daca personalitatea Sofiei va evolua asemanator cu cea a Annei mele, mi-as permite un sfat, ia-l cu sarea si piperul circumstantelor voastre proprii: incearca sa-i lasi cat mai multa libertate si loc de decizie, incearca sa nu controlezi (cat de greu ar fi) nici macar lucrurile care sunt vizibil frustrante pentru toata lumea. Anna a reactionat infinit mai bine cand a ales ea singura sa se protejeze, sa fie prevazatoare, sa fie ea factorul de decizie, decat atunci cand i-am oferit noi solutia (chiar si cu explicatii amanuntite). Acum prefer sa discut cu ea nu in momentul de criza, ci sa anticipez anumite reactii si sa-i povestesc inainte cum functioneaza lucrurile. Cand ajungem in instanta cu pricina, isi aduce aminte si totul e ok. De cate ori am limitat, controlat, folosit autoritatea si atoatestiutorul discernamant adult, am esuat lamentabil. Multe greseli am facut cu ea, iar plata a fost pe masura, din pacate.
    Mie personal mi s-au deschis ochii abia cand am inceput s-o duc la gradinita si am observat ca reactia ei este complet diferita acolo, intr-un fel rebeliunea asta a ei a fost pedeapsa pe care ne-a aplicat-o pentru ca nu am fost in stare sa o intelegem.

    Te imbratisez, esti pe calea cea buna!

    • Carla

      Mulţumesc pentru cuvintele de suport şi pentru toate sfaturile, atât de ample şi deschise, pe care mi le oferi de fiecare dată…

      De multe ori, atât în momente de criză, cât şi în clipe de bucurie, m-am gândit la experienţele tale, mi-am amintit din rândurile scrise de tine pe blogul tău, m-am inspirat din cuvintele tale.

      Eşti o mamă minunată şi ai 3 fetiţe extraordinar de simpatice!

  2. OanaT`

    Foarte interesant si cuprinzator postul tau. Si eu sint mama de 3 luni si ma gindesc ca voi avea si eu asemenea situatii de gestionat. Acum mi se rupe sufletul cind o vad plingind si incerc de fiecare data sa fiu cit mai calma ca sa o pot linisti. Ma bucur ca ai scris asa detaliat si sint cinvinsa ca imi va fi de ajutor.

    • Carla

      Oana, mă bucură mult să aud că rândurile mele pot fi de folos şi altor mpmici, aşa cum speram…

      Îmi amintesc cât am suferit şi eu, când fetiţele mele aveau 3 luni şi plângeau ore nesfârşite, mare parte din cauza colicilor… Eram acolo, cu ele, ştiam ce le supără şi totuşi nu reuşeam să fac nimic să le ajut… Îmbrăţişări nesfârşite, ţinut la piept, picături de tot soiul, masaje pe burtică, rugăciuni… mi-am dorit cu disperare să se termine acea etapă şi să le văd pe fete liniştite şi fericite…

      Apoi, când au mai crescut puţin şi plânsul lor a început să aibă cauze tot mai variate, ne-a fost şi mai greu să le ajutăm, neştiind uneori ce le supără… Şi totul a culminat cu problemele Sofiei din ultimele luni.

      Nu spun că în cazul tuturor copiilor e la fel… 🙂 însă e bine să nu ne pierdem niciodată calmul şi luciditatea. E primul lucru pe care copiii îl simt şi îl absorb de la părinţi, ca un burete: starea sufletească. Ajută enorm.

      Îţi urez mult calm şi răbdare, mult optimism şi bucurie faţă de toate schimbările fetiţei tale… 🙂 Va fi bine, vei vedea!

  3. Cris

    da, gemenii au personalitati diferite. unul e dominant si celalalt e dominat. eu am o sora geamana, care din descrieri s-ar identifica cu Sofi a ta. noi acum avem 33 de ani si tot eu sunt cea care se lasa dominata de personalitatea ei.

    • Carla

      Aşa este… Sofi categoric încearcă a fi cea dominantă… rămâne de văzut dacă, în timp, nu se vor inversa rolurile… 🙂

  4. Chapeau! asta e ditamai tratatul! 🙂
    Si, pe deasupra, e clar si scris si cu mintea, si cu inima.
    Mi-a placut mult!

    • Carla

      Săr’na! Am văzut şi eu că a ieşit ditamai tratatul, am tăiat pe ici pe colo, dar nu m-am îndurat să-l rezum mai mult de atât. Oricum e lectura suplimentară doar pentru cei interesaţi de subiect…

  5. Alessia

    Carla, nici ca puteai cuprinde mai bine temerile, dorintele si durerile noastre de mame in functiune si invatamintele pe care le tragem pe masura ce ajungem sa ne cunoastem din ce in ce mai bine copiii. Important este sa gasim acea disponibilitate in noi, de a ne modela dupa ei, dupa nevoile si dezideratele lor pe care de altfel ni le fac mereu cunoscute in felul lor unic, noi nu suntem in masura sa pricepem “mesajul” de multe ori.

    • Carla

      Exact în asta stă “marele secret” al împrietenirii adevărate cu copiii noştri… să ne mulăm noi după ei şi nevoile lor, nu să le croim lor haine apretate, în care apoi să nu-i mai regăsim…

  6. Madalina

    Doamne, Dumnezeule…acest text este cel mai bun tratat de psihologie infantila pe care l-am citit 🙂
    Eu am un baietel care acum are 2 ani si care este, pare-se, frate geaman cu Sofia ta :)Sau ma rog, a fost. Am trait toate starile pe care le traiesti si tu si mi-am pus aceleasi intrebari again and again. Recunosc, lucrurile stau ceva mai bine de vreo 5-6 luni dar pana la 1 an si jumatate, toate, dar absolut toate situatiile descrise de tine aici, s-au aplicat si in cazul lui si erau generatoare de plansete si irascibilitati. Pe masure ce creste, incepe totusi sa inteleaga si restrictiile care i se mai impun sau incepe sa accepte si ca nu totul se poate intampla ACUM. Dar felul lui de-a fi, personalitatea nu se schimba radical. Necesita si acum un munte de rabdare din partea noastra pentru a putea evita plasul prelungit. Oricum, el chiar m-a invatat pe mine, mama lui, femeie de 32 de ani, ce inseamna cu adevarat sa ai rabdare, sa renunti, sa intelegi, sa empatizezi, el m-a invatat sa-i fiu o mama mai buna decat am fost la inceput 🙂
    Felicitari pentru cum scrii si cum stii sa manageriezi o casa cu gemeni.
    Hugs for all 🙂
    Madalina

    • Carla

      Mădălina, mulţumesc! 🙂

      Mă pregătesc şi eu pentru lungul drum al înţelegerii cu fetele, care simt că devine din ce în ce mai plin de provocări… Nu-mi doresc decât să pot lua mereu deciziile cele mai puţin dureroase pentru fete, din care să câştige fiecare cât mai mult.

      Acel multe al răbdării de care spuneai tu… am uneori impresia că am pornit pe el în genunchi! 😀

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.