1 an, 1 lună şi 12 zile trecute fix

May 7, 2011 by

1 an, 1 lună şi 12 zile trecute fix

N-am mai povestit de multă vreme despre fetiţele mele dragi!…

Fug zilele, iar eu fug după ele, prinzându-le de glezne şi tragându-le fără speranţă înapoi! Nici vorbă să apuc să mă mai plictisesc vreodată, poate doar când mi s-or mărita fetele şi s-or duce la casele lor, lăsându-ne singuri, bătrâni, gârboviţi şi trişti! 🙂 Până atunci însă, trăim zile pline… pe care le simţim până la os!

Dimineţile noastre au devenit mai grele ca în ultima jumătate de an… După multe săptămâni în care m-am încăpăţânat să cred că trezirile mult prea matinale ale fetelor sunt simple accidente izolate, am ajuns să accept că soarta crudă şi nemiloasă mi-a trimis în braţe două ceasuri deşteptătoare cu precizie elveţiană: “sună” în fiecare dimineaţă la 06:15 sau 06:45 a.m. De-atunci şi până la ora laptelui – pe care refuz s-o cobor sub 08:00 dimineaţa (după ce le-am oferit lapte de câteva ori şi nu le e foame la trezire), fetele trag de mine să mă joc cu ele, iar eu încerc să le păcălesc să se joace singure lângă patul nostru, pe covor, moţăind cu un ochi, iar cu celălalt rămânând de veghe la conflictelele lor şi la micile incidente/accidente ce se petrec mereu tocmai atunci când îndrăznesc să aţipesc pentru o clipă la loc… Şi singura şansă de a mai lipi pleoapele este să despărţim măzărichile cu totul, prima trezită fiind transportată rapid în cealaltă cameră, unde poate-poate apare o firavă speranţă de a adormi la loc, plictisită să-mi tot bage degetele în nas, urechi şi gură, în timp ce eu o “arestez” strâns în braţe, prefăcându-mă că nu-nţeleg cheful ei de joacă… Da, sunt o mămică rea, dar foarte obosită! 🙂

Apoi apar “discuţiile”. Dimineţile sunt pline de poveşti pe limba lor bebeluşească, de “iaba-daba-daba!” şi “tai-pai-dai!” şi “cooo!” şi o mulţime de alte cuvinte… Fetele poartă adevărate conversaţii cu noi – cei mari, cu pisica, cu jucăriile, cu tati la telefon, dar mai ales una cu cealaltă. Interjecţii de tot soiul, gesturi largi cu mâinile, expresii faciale dintre cele mai diverse… sunt extraordinare! şi nu o dată, privindu-le, am avut senzaţia că-şi transmit una alteia o mie de idei, în cuvinte de noi neînţelese. Apoi atenţia constantă la ceea ce vorbim noi, adulţii; imitarea involuntară a tuturor gesturilor noastre, a expresiilor feţei, a mimicii atunci când vorbim, râsul atunci când noi râdem, figurile grave şi preocupate atunci când se discută lucruri serioase, mirarea cu sprâncenele ridicate atunci când cineva se miră, preocuparea cu fruntea încruntată atunci când altcineva meştereşte ceva şi ele urmăresc scena… e minunat să le văd atât de receptive la orice formă de comunicare dintre noi!

Sofia încă plânge des… şi mult. Cei din jur ajung treptat la exasperare, însă eu încerc să nu-mi pierd răbdarea, să aplic constant ceea ce am simţit că ajută, să fiu pozitivă şi să mă auto-conving că mergem spre bine. Am identificat mai multe situaţii în care Sofia ajunge să plângă necontrolat şi încerc, în prezent, să le evit sau să le gestionez în aşa fel încât să nu ajungem la crize puternice şi să ne menţinem în limite cât mai aproape de “plânsul normal” al unui copil de 1 an.

NataliaMesele sunt guvernate de câteva reguli stricte care, recunosc, servesc în primul rând intereselor mele de mămică-în-criză-de-timp şi abia apoi binelui fetelor, deşi eu sper că în egală măsură ne ajută pe toate: nu mâncăm în afara bucătăriei; masa se ia în scăunelele speciale; nu practicăm “sporturi” de distragere a atenţiei – gen avioane, jucării, tv, strâmbături exagerate sau alte metode de a îndopa copilul fără ca acesta să observe; nu le forţez niciodată pe fete să mănânce mai mult decât vor, indiferent dacă au luat 3 înghiţituri sau au cerut supliment; nu gătesc feluri diferite de mâncare la aceeaşi masă… dacă nu le place meniul, completez cu lapte şi ne revedem la masa următoare.

În privinţa alimentaţiei propriu-zise, mesele sunt mai scurte şi sărace ca în lunile trecute, însă încerc să accept ideea că după 1 an copiii pot să mănânce mai puţin, creşterea lor în greutate fiind – la rândul ei – mult diminuată în al doilea an de viaţă.  Fetele mănâncă, deci, mai puţin ca înainte… însă mult mai variat. Le-am introdus în alimentaţie toate alimentele permise şi m-am bucurat tare să constat că nu avem nicio intoleranţă la cele considerate cu factor de risc alergen: miere, căpşuni, albuş de ou, nuci şi alte oleaginoase (măcinate), ficat etc. Aşa că am început să gătesc acelaşi fel de mâncare pentru întreaga familie, cât mai sănătos posibil şi doar foarte puţin sărat (deşi fetele se dau în vânt după gustul sărat, băutura lor preferată fiind serul fiziologic cu care le curăţ năsucurile). Mi s-a părut firesc să încercăm să ne adaptăm noi la meniul fetelor, în loc să le învăţăm pe ele să mănânce “prostiile” din meniul adulţilor.

Avem mese la care măzărichile abia se ating de mâncare şi mese la care în câteva minute golim castronelul, în chiote de “mniam-mniam!“; avem zile întregi fără poftă de mâncare şi zile cu apetit de căpcăuni; zile în care un fel de mâncare devine preferatul fetelor şi zile în care acelaşi fel este respins după prima înghiţitură… de aceea am reuşit să fiu relaxată total în privinţa alimentaţiei, acceptând că – la 1 an (de fapt la orice vârstă) – fetele simt şi ştiu cel mai bine ce şi cât au nevoie să mănânce. Nu le măsor niciodată mâncarea şi nici nu le hrănesc separat, pentru a controla cât mănâncă fiecare. Merg, pur şi simplu, pe mâna lor.

SofiaSofia a descoperit o nouă formă de joacă cu mâncarea şi sunt mese la rând când nu reuşesc s-o fac să înghită nimic, pentru că o distrează mult prea tare să scuipe fiecare înghiţitură, împingând-o încet, cu limba, printre buzele strânse, parcă încercând să mă scoată din minţi. 😀 Binenţeles, dacă mă supăr şi nu-i mai dau altă înghiţitură, se pune pe plâns şi întreaga masă e compromisă, pentru amândouă. Mâncărurile preferate ale fetelor rămân, în continuare, pastele cu brânză, iaurtul cu corn-flakes şi tocăniţa de cartofi (fără carne). De altfel carnea e un “must-be-done” de ocazie, iar sortimentele cu carne trebuie temeinic pasate cu mixerul, altfel orice firicel este extras cu meticulozitate din guriţe şi plasat artistic pe pereţi, cu o simplă scuturare energică şi rapidă a mânuţelor.

Nu reuşim să eliminăm niciunul din cele două somnuri de zi, aşa că în continuare măzărichile se odihnesc pe fast-forward, în reprize niciodată mai lungi de 1 oră. Nu-i de mirare că la ora 08:00 seara, ora lor de culcare, abia se mai ţin pe picioare de somn. Însă, dacă nu avem norocul să adoarmă în braţele noastre, beîndu-şi lăpticul, trebuie să ne supunem unui întreg ritual de adormit: eu mă aşez cu un scaun în dreptul pătuţurilor lor, pentru a le împiedica să se ridice; mă răstignesc peste grijajele pătuţurilor, imobilizând-o pe fiecare, cu căte o palmă, pe piept, fără a apăsa, ci doar opunând rezistenţă la ridicare… şi atunci începe foiala de pe o parte pe alta, apoi fetele invocă tot felul de motive prin care încercă să-mi distragă atenţia, râd în hohote la orice “şşşt!”  sau altă exclamaţie, zgârie cu unghiile pe cearşafuri, plâng fals când una, când cealaltă – până le pufneşte din nou râsul, se prefac că adorm şi în momentul când mă ridic sar amândouă în sus… şi toate acestea cu ochii împăienjeniţi de somn şi clătinându-se pe picioruşe ca două beţivane. Apoi o luăm de la capăt. Toată “distracţia” durează câte jumătate de oră, dar îmi place enorm să petrec acest timp lângă ele, observându-le reacţiile şi minunându-mă seară de seară cât le duce deja mintea aceea micuţă din căpşoarele lor… Partea bună este că somnul de noapte pare să redevină mai liniştit şi mult mai rar întrerupt de scâncete pentru suzetă sau dureri de gingii.

Dinţişorii sunt tot ascunşi bine şi abia acum, de curând, fieăreia dintre fete i-a mai apărut câte un colţişor. Bifăm, astfel, 4 dinţişori de căciulă, plus gingiile inflamate la toţi ceilalţi…  dar ne-am obişnuit şi Calgelul este prietenul nostru de nădejde.

Peste zi fetele sunt deosebit de active, circulă fără oprire prin casă ţinându-se de mobile cu câte o mânuţă sau traversând în 4 labe, în maximă viteză, spaţiile deschise. Inspectează fiecare colţişor şi fiecare obiect găsit în cale, mă “ajută” la orice activitate, vor să vadă tot ce fac şi să audă tot ce spun, încearcă mereu să se urce pe mine ca să vadă – de exemplu – ce am în chiuvetă sau pe aragaz şi, mare parte din timp, stau agăţate de picioarele mele ca două maimuţele, povestindu-mi tot felul de probleme existenţiale pe care le au la vârsta lor!

Vocabularul se lărgeşte greu, dar cele câteva cuvinte învăţate sunt folosite mai nou câte două, în propoziţii scurte, gen “uite, apa!” sau “mama?! papa!…” sau “tata tai-tai!” arâtănd cu mănuţele spre uşă, spre afară… În schimb, mă sperie de-a dreptul  să constat cât de mult înţeleg din ceea ce noi le spunem! Fac diferenţa dintre “Unde-i cutare lucru sau persoană?” spre care arată frumos cu degetul şi “Adu-mi / dă-mi cutare lucru…” pe care îl aduc frumos în faţa noastră. Ştiu să recunoască şi să arate membrii familiei după nume şi mai toate jucăriile: Coconaşul şi Paraleul, maşinuţele, carţile, cuburile, mingea, baloanele, răţuştele, leul mare, calul etc. Au învăţat – fără să insist – să arate ochii, nasul, gura, părul şi urechile, picioarele şi papucii, ceasul de pe perete, tablourile, obiecte din bucătărie etc. Ştiu să pună telefonul la ureche şi să asculte, în timp ce spun “aaa-iiio, da!” şi ştiu că acolo este “tata” cu care vor să vorbească; ştiu să spună “data!” (gata) şi să refuze cu mânuţele când nu mai vor ceva. Dacă prind în mânuţe o telecomandă, reuşesc să pornească tv-ul şi să-şi schimbe posturile indiferent de tv. Când plecăm cu maşina amândouă fac pe drum “brum-brum!“. Ştiu să danseze fandând picioarele şi dând ritmic din funduleţ, cântă în legea lor şi, cea mai tare chestie pe care au învăţat-o în numai câteva minute, este :D:

Cum a trecut vremea, nu ştiu. Parcă mai ieri mă luptam să le ofer lăptic de mami celor două boţuri de carne şi suflet pe care nu aveam voie nici să le iau în braţe, de mici ce erau… Iar acum iată-le, două domnişoare de 9 kg şi 71 cm fiecare… cu tabieturi, preferinţe de tot soiul, cu limbaj verbal – dar mai ales non-verbal, cu toane şi indispoziţii, dar mai ales cu alinturi şi tot felul de dovezi de dragoste şi ataşament…

Alaltăieri am râs privindu-mi fetele cum au primit primii lor pupici de la Andy, un băieţel simpatic-foc şi plin de lipici la bebeluşe!… Ah, oare cât de repede vor trece – şi de acum înainte – anii de râs şi de linişte, înainte să vină serile în care vom pândi de după perdea sosirea acasă a fetelor, pupate bine de băieţi obraznici şi mult prea grăbiţi să (ni) le fure şi să ne lase singuri, bătrâni, gârboviţi şi trişti! 😀

Related Posts

Share This

4 Comments

  1. Carla, eu te felicit! Te descurci minunat din toate punctele de vedere chiar daca cateodata simti ca nu mai poti si cazi de oboseala. Am avut prilejul minunat sa te (va) cunosc si cel putin mie mi-ai dat o lectie in ceea ce priveste masa copilului, cum sa te comporti cu el etc. Te iau ca exemplu in multe lucruri si in multe situatii unde eu am gresit, acum ma corectez gandidu-ma la voi.
    Fetele sunt minunate, ma topesc de dragul lor.

    • Carla

      Andreea, eşti o drăguţă ca întotdeauna… 🙂

      Mă bucur că servesc ca exemplu… indiferent dacă sunt pe panoul cu “aşa DA” sau “aşa NU”… 🙂

      p.s. Şi Maria e minunată!

  2. Jos palaria, draga mea! 🙂 Te admir si reusesc sa invat mai mereu cate ceva pozitiv din postarile tale. Felicitari! … si felicitari si Mazarichilor pentru toate cate au acumulat!

    • Carla

      Gabi, mulţumesc! Oi fi eu “mamă-heroină”, dar nici tu nu eşti mai prejos…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.