Halal părinți…

Apr 1, 2011 by

Simt nevoia să ”bârfesc” puțin… și, unde altundeva sunt mai la adăpost, decât în căsuța mea virtuală?!

Am cunoscut o familie ce mi-a displăcut total. Părinți ce se dădeau mari cunoscători în ale creșterii copiilor, mari amatori de laude despre cât de bine și frumos e în familia lor… cele două fetițe ale lor, însă, nu cred că sunt prea fericite lângă acești indivizi. Și de ce: mama, despre care știu că are și oarecare cunoștințe de specialitate în domeniu – pe lângă bravura ei constantă de ”mamă eroină”, era cu nervii la pământ și părea să nu mai reușească nicicum să se controleze în fața copiilor. Ridica tonul la cel mai mic scâncet al copiilor, repezea pe toată lumea, clocotea de nervi și părea extrem de obosită psihic, gata să explodeze în orice moment, din cauze numai de ea știute. Am încercat să aflu ce se întâmplă cu ea, dar cred că nici măcar ea nu știe… cel puțin n-a reușit să-mi explice nimic coerent și tot ce am priceput este că era la limita răbdării cu copii și avea impresia că nimic din ceea ce face pentru ei nu e bine și nu le mulțumește pe fetițe. Tatăl era pe post de paratrăsnet, în calea ei: ca să nu se descarce pe copii, îl ataca pe soț din cele mai banale motive, dramatizând totul și răstălmăcind fiecare cuvânt al său… Astfel că nici tatăl nu părea mai vesel și mai răbdător cu familia sa, răstindu-se la rândul său la oricine îi ieșea în cale, până și la biata pisică din casă…

Era deci o situație în care mama se certa cu tatăl, părându-i-se că el nu se poartă suficient de răbdător cu copii, tatăl îi reproșa ei același lucru dar ea nu recunoștea nici în ruptul capului că soțul ar putea avea dreptate și părea să se enerveze din ce în ce mai tare, amândoi se răsteau la bieții copii fără să se mai controleze și apoi unul la celalalt din nou, iar copii răspundeau la situație printr-o și mai mare agitație, plângând din ce în ce mai tare, aparent fără motiv… Groaznic! Era o tensiune în casă de părea că  va sări acoperișul în aer din moment în moment. Tensiune ce se propaga între ei, ca un tzunami, de zile întregi deja.

M-am îngrozit realizând cât de rău pot reacționa oamenii la situații de stres major… stresul însă nu e o scuză pentru a-ți pierde controlul în fața copiilor, nu-i așa? Momentul când ești atât de obosit și consumat nervos încât nu-ți mai pasă că bieții copii n-au cum să te înțeleagă și nu poartă vina voluntară de a vrea neapărat să-ți pună nervii la încercare, e cel mai periculos. Pentru că duce la cuvinte și chiar fapte regretabile, pentru ștersul cărora nu-i chip să te mai întorci în timp, să dregi busuiocul. Din fericire, hopul acesta a fost trecut fără victime colaterale… dar data viitoare cine știe ce se va întâmpla?!

Urât, foarte urât. Și mi-am propus să nu uit scenele acelea, ci dimpotrivă!,  să le prind în pioneze pe panoul cu ”Așa nu!” și să  le contemplu cu un ochi lucid și critic de câte ori simt că mă apucă ceva similar. Bieții copii, bieții oameni depășiți total de situație… ce spectacol înfiorător!

20 Comments

  1. Alina

    Carla, eu mi-am propus sa nu mai judec niciodata pe nimeni, fiindca de multe ori mi s-a intamplat ca soarta sa ma puna fix in situatii despre care inainte as fi putut sa jur ca mie nu mi se vor intampla … N-ai de unde sa stii ce era in sufletele lor, o simpla conversatie politicoasa nu are cum sa depisteze motivele si sentimentele adanci ale unei persoane, singurul lucru bun pe care-l putem face in asemenea cazuri este sa ne oferim, constant, ajutorul si sprijinul si sa ne rugam pt persoanele respective. E usor sa observi de pe margine si sa tragi concluzii pripite, e infinit mai greu sa stii de ce se petrec astfel lucrurile si mai ales sa poti ajuta.

    • Carla

      Ai dreptate, însă ceea ce n-am mai scris în text este că acei părinți… suntem chiar noi, într-un moment critic.

      Am încercat un exercițiu de luciditate și obiectivitate… am impresia că citind lucrurile așa, ca și cum ar fi vorba de altcineva, le pot analiza mai ușor… Și mă pot întoarce să le citesc ori de câte ori mai ajung să mă simt ca în descrierea de mai sus. Mi se întâmplă uneori.

      E ca la copii, în etapa în care se referă la ei înșiși folosind persoana a III-a… e cumva mai simplu, mai detașat.

      • Alina

        In acest caz, raspunsul meu de mai sus ramane in picioare – nu te grabi sa te judeci nici macar pe tine, atunci cand nu mai esti obiectiva, ci doar coplesita! Imbratisari, ce nu te doboara te intareste! Pe probatelea. 🙂 Se supravietuieste, nu e usor, dar nici imposibil. Si nici copiii nu raman cu traume, cata vreme normalitatea se poate alimenta din destula iubire.
        Altfel … si noi asteptam o cura minune pentruoboseala de parinte, daca o gasim promit sa impartasesc secretul cu voi! 🙂

        • Carla

          Mulțumesc de încurajări… dacă vin de la tine, știu că n-au cum să fie spuse într-o doară…

          ”Copleșită” e al doilea meu nume în perioada asta, dar știu că n-am alternativă și TREBUIE să trec peste toate… oboseală, nervi, stres, agitație, îngrijorare, plânsete… va veni o zi în care îmi va fi dor de ele…

  2. … ma abtin, de multe ori cu mare greutate, sa judec… sunt etape si etape si nimeni nu este perfect. Si noi gresim ca parinti, insa mi-am promis un singur lucru: ca voi incerca in permanenta sa minimizez greselile si sa fac astfel incat acestea sa nu afecteze dezvoltarea copiilor mei. 🙂
    Nici copilul meu nu este perfect, nici eu nu sunt perfecta, insa pot sa lupt sa minimizez greselile! … si cum bine spui, primul pas este constientizarea lor si catalogrea in catastiful cu “asa nu” … altfel le uitam si le repetam la infinit…
    Trebuie sa aveti incredere in voi! Vor mai fi momente in care limita pe care v-o impuneti va fi depasita… dar o sa treceti cu bine peste ele si veti putea gasi o noua zona de confort in care sa va regasiti impacati cu voi si cu greselile voastre …. care vor fi din ce in ce mai putine… 😉

    • Carla

      Eu cred că e ok să judecăm, atâta vreme cât judecata noastră implică și presupune cunoaștere, învățare din greșeli, observație constructivă etc.

      Suntem oameni și avem limite personale… de toleranță, de rezistență, de oboseală… Ce e dincolo de limite e înspăimântător, de aceea e bine să nu forțăm lucrurile la maxim…

      Ce am învățat eu din toate acestea?! Că mai bine fac lucrurile imperfect și-mi asum mici greșeli și eșecuri, decât să mențin continuu piciorul pe accelerație, până mi se-ncinge pedala sub talpă și mă frige la călcâi…

      Te văd eu și pe tine, peste vreun an… 😛

    • Carla

      Nu suntem perfecte și totuși probleme se adună tocmai când încercăm să fim… Mie văd clar că de la asta mi se trage. Încăpățânarea mea absurdă de a-mi crește copii după reguli sănătoase – dar extrem de incomode uneori, după ”decalogul” despre care scriam cu atâta încredere acum 1 an. Greu este…

      • viata m-a invatat sa ma adaptez din mers… sper sa imi fie de folos aceasta experienta. In plan personal am reusit si sa imi mentin un traiect ghidat de anumite principii, dar si sa schimb total principiila dupa care ma ghidam pana la un anumit punct. Deja nu imi mai este frica de schimbare… Sper din tot sufletul sa nu fie cazul greselilor majore… pe cele minore le remediem din mers. 😉
        pupam.

  3. dupa cum zice si Alina, nu (te) judeca, ci incearca sa (te) analizezi. Ce, cum si de ce. M-am vazut si eu in tabloul zugravit de tine, iar la mine beleaua e ca fii-mea are cinci ani, iar dupa doua vizionari din astea, am surprins-o ca a copiat exact gesturile si vorbele mele din timpul scandalului si m-a lovit cu ele. nu poti cuprinde durerea mea si tristetea. si faptul ca am dezamagit-o si m-am dezamagit pe mine, pe copilul din mine, caruia ii jurasem ca nu voi face niciodata ceea ce faceau cu regularitate ai mei parinti. ei bine, roata se intoarce, din pacate :(. bine ca macar noi constientizam ca facem rau si incercam, cu puterile noastre atat cat putem, sa schimbam, sa ne schimbam. noi lucram din greu la asta….

    alina, eu m-am invatat demult sa nu spun niciodata, niciodata. iar din pacate….

    • Carla

      Bogdana, mi-e teamă și mie de crearea unui precedent – din care mai apoi fetele să învețe că asta ar fi normalitatea… Știu că (încă) nu e nici pe departe cazul la noi, dar limitele sunt atât de fragile și noi atât de preocupată de altele, ca să observăm când le încălcăm, iar și iar…

      Și eu mi-am promis să nu perpetuez ceea ce fac atâția alți părinți… și au făcut chiar și ai mei… certuri mărunte de față cu copii, pentru că apartamentele minuscule în care locuim nu permit intimitate, descărcări ”electrice” pe cei mici atunci când nervii sunt întinși la maxim etc.

      Totuși, pare mult mai greu de făcut decât de spus… Cred că încep să mă maturizez, de când cu constatările de genul ăsta…

  4. Alessia

    Carla, te inteleg pe deplin, si noi trecem prin momente din acestea uneori, dar facem in asa fel incat toata tensiunea dintre noi sa nu treaca de pragul usii de la camera copilului, in aceeasi incapere cu ea suntem stress free, numai zambete si voie buna. Uneori e greu sa disimulezi iar copilul te ‘citeste’, dar mai mult de atat nu ai ce sa faci… Cand intra in joc surmenajul ( fie fizic ori psihic )care se acutizeaza dupa atatea luni de zile, este aproape imposibil sa eviti situatiile conflictuale. Intr-adevar, este ingrozitor sa ajungi sa depasesti limitele cu care este ‘setat’ corpul tau d.p.d.v. fizic si psihic, sa functionezi pe avarie si in acelasi timp sa ramai lucida si cu forte renascute ca pasarea Phoenix. E un test de anduranta, stii cum se spune : Dumnezeu iti da atat cat poti duce. Sunt convinsa ca El stie ca puteti depasi toate acestea si puteti face ca lucrurile sa mearga bine pt voi si copiii vostri.
    O sa gasiti resurse nebanuite de energie si putere in voi, daca nu stiti unde sunt, stati linistiti, mazarichile voastre iubite va vor duce direct la ele. Numai ele stiu drumul.

    Si noi suntem pe minus la capitolul somn, timp liber, etc… si avem un singur copil, deci te inteleg pe deplin, imi imaginez prin ce treceti, cat de greu este, chiar daca toate aceste schimbari, inerente in conditiile de fata, sunt compensate inzecit de momentele magice care sunt convinsa ca sunt singurele ce vor starui in memorie peste ani.

    Doamne ajuta sa ‘strangeti’ cat mai multe momente magice si sa depasiti aceasta perioada extrem de obositoare. Tb sa fiti increzatori ca va trece si ca va fi bine, si nu uitati sa va bucurati de perioada aceasta cat sunt micute, nu va mai intalniti niciodata cu ea, iar la un moment dat o sa priviti cu nostalgie in urma. ( Pe mine de multe ori ma podidesc lacrimile cand privesc poze cu puiul nostru cand era mai micuta si ma cuprinde un dor teribil de ea de atunci…)

    Va pup cu drag !

    • Carla

      Of… și noi am reușit să fim ”stres free” în preajma fetelor, timp de 1 an… Mai mult de atât, l-am obligat pe tati să lase la ușa casei toate problemele de serviciu, astfel încât momentele în familie să fie doar relaxate, calme și vesele mereu…

      Nici măcar n-a fost nevoie să ne prefacem, căci ce mulțumire mai mare decât să fii acasă, cu familia, să te joci cu doi copii minunați și să-i vezi crescând sub ochii tăi?!

      Dar, așa cum ai spus chiar tu, eforturile acestui prim an s-au adunat într-un bagaj pe care eu personal îl târăsc După mine tot mai greu… Oboseală, îngrijorări, efort fizic și emoțional, consum nervos, apoi tot felul de întrebări, privind în urmă… Se adună și n-am unde și când să mă descotorosesc de bagajul acesta, nu-mi dă nimeni ”concediu” de la jobul de mămică și cu ele nu reușesc să mai fac nimic pentru mine…

      A fost doar o fază, știu… momente ce vin și trec, alternate de clipe minunate, cu o valoare infinit mai mare…

  5. Lavinia

    Buna- eu am citit postarea ta fara sa trec si prin comntarii-initial ; m-a cuprins un sentiment de rusine pentru ca m-am regasit in mama descrisa-chiar in aceste zile am traversat un episod similar cu cele povestite mai sus. Datorita oboselii acumulate si a faptului ca desi ma plang de lipsa ajutorului-prefer sa le fac eu pe toate pentru ca stiu cel mai bine cum 🙁 am ajuns de ma gandesc la fel si fel de lucruri – de genul ca poate nu eram chiar pregatita pentru copii, ca nu ma voi descurca, etc.
    Postarea ta a fost ca un dus rece-sper sa ma adun si sa reusesc sa merg mai departe cu zambetul pe buze -ceea ce va doresc si voua si sunt sigura ca va reusi.
    Va pup,
    Lavinia

    • Carla

      Lavinia, ce bine că ”dușul rece” funcționează și pentru alți părinți…

      Înseamnă că decizia de a scrie aici despre lucruri mai puțin frumoase din universul familiei noastre nu a fost chiar degeaba. Cu cât suntem mai multe care să conștientizăm pericolul de a ne scălda familia în ape tulburi, cu atât mai bine…

  6. Din pacate ma recunosc in cele scrise de tine :(, sper ca din august cand vine mama la mine sa reusim sa ne echilibram cat de cat fiic si psihic.

    • Carla

      Of… cred că nu există mămică, mai ales de gemeni sau mai mulţi copii, care să nu se recunoască în descrierea mea…

      Face parte din hop-urile meseriei de părinte, dar sunt sigură că vom trece cu brio peste fiecare încercare de acest fel…

  7. veronica

    vad ca toata lumea spune “nu judeca”
    si sunt total de acord
    insa nu cred ca povestioara de mai sus e o “judecare” ci doar o relatare de care avem mare nevoie
    caci de multe ori ne aflam acolo..sau cel putin eu ma gasesc de multe ori
    am citit o povestire adevarata, infioratoare
    cei doi parinti se certau des, copila inventa mereu jocuri ca sa ii apropiei, ei se despart(fetita nu poate accespta ca toata munca ei a fost zadarnica), trimit fetita la bunici si face leucemie
    acum va ganditi ca e doar o coincidenta
    insa sunt specialisti care scriu despre bolile ce apar la copii din cauza anumitor probleme in familie
    precum otitele dese datorata certrilor dintre parinti
    oricat am vrea sa nu implicam copii in certuri nu putem…macar un cuvant si tot aratam sre copii si acestia se simt vinovati de situatia din familie
    eu am un copil minunat, minunat de-a dreptul insa nu pot fi mereu calma cum mi-as dori
    e bine ca ne-ai scris Carla..trebuie sa ne aducem aminte si de intunecimea care ne ajunge, cateodata, in inima

    • Carla

      Vero, mesajul meu e acelaşi… cu cât conştientizăm mai repede “întunecimea”, cu atât învăţăm mai uşor să ne ferim de ea… şi facem mai puţin rău copiilor noştri…

      Povestirea de care ai spus e terifiantă!

  8. virginia

    citind acest articol mi-am adus aminte de experienta noastra de parinti proaspeti – Anabelle avea atunci doar 9 luni, deci teoretic nu putea sa vb sau sa priceapa foarte multe . He he, asa am crezut noi insa …

    era in ajunul sarbatorilor de iarna, primele petrecute in Bucuresti de cand am venit pe aceste meleaguri … si din prea mult stress adunat, ne-am gasit sa ne certam (ton ridicat doar … putin peste limita normala … zic eu) in fata Anabellei care statea in fundulet si se juca … dintr-o data am auzit din directia sa putin deslusit un TACI ferm si hotarat si niste ochi mirati uiotandu-se la noi, parintii care ca niste copii se certau din te miri ce … am ramas inmarmuriti si sincer nici eu nici sotul meu pret de cateva zeci de secunde bune nu am scos nici un sunet. Anabelle ca o veritabila EDUCATOARE si-a reluat cu cea mai desavarsita naturalele jocul . a fost pentru pria si ultima data (sper!) cand ne-am mai ceertat in fata copilului. nu stiu ce a fost cu ea, de unde si pana unde a putut sa rostesca acel cuvant insa eu si acum sunt de-+a dreptul uitmita aducandu-mi aminte de acea intamplare.

    • Carla

      Da, e surprinzător cât de receptivi sunt copiii, oricât de mici, la ceea ce se întâmplă în jurul lor… şi mai ales cât de tare îi afectează momentele de tensiune dintre părinţi.

      Încercăm şi noi să protejăm fetele de orice le-ar putea crea un stres inutil. Mai ales că suntem o familie fericită, strâns unită… iar certurile noastre sunt minore, chiar dacă pe moment vreunul din noi se înfurie tare. Nu avem motive pentru tensiuni între noi şi e chiar păcat să ne consumăm energia cu nimicuri după o zi deja uitate şi mai ales să expunem fetele la asemenea scene deloc plăcute…

      E bine când reuşim să deschidem ochii la timp şi să învăţăm morala din câte o întâmplare de acest fel.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.