Decalogul creşterii măzărichilor – bilanţ

Apr 15, 2011 by

Scriam, în urmă cu aproape 1 an, despre ”regulile de aur” cu care vreau să-mi cresc fetiţele, reguli pe care le adunasem sub umbrela unui Decalog ce a stârnit multiple reacții din partea mamelor cititoare… Am fost, atunci, criticată cu blândețe de mămicile ”cu vechime”, am fost atenționată că impunerea atâtor reguli nu este neapărat un lucru sănătos în creșterea copiilor și corectată asupra unor principii pe care, la vremea respectivă, mi s-a reproşat că nu le înțeleg.

Ceea ce am scris în acel decalog a fost atât intuitiv, cât și cu valoare de ”colac de salvare” pentru mine, în așteptarea unor vremuri nu tocmai ușoare – după cum îmi spunea logica… Lăsând la o parte faptul că am de crescut 2 copii deodată, aveam și încă am nevoie de reguli, tocmai pentru că așa am crescut și eu… și nu știu să mă organizez în lipsa lor. Nu bravez cu reușita mea de a respecta regulile Decalogului aproape cu ”sfințenie”… multe dintre ele m-au ajutat real în decursul acestui an, iar multe mi-au complicat enorm liniștea și viața… Însă mereu îmi spun, în momentele grele: dacă voiam neapărat liniște… la ce mi-am mai dorit copii?! 🙂

Evoluţia lucrurilor m-a făcut, însă, să înţeleg că marile provocări abia acum încep! Şi, la urma urmei, e mult mai puţin important dacă copilul doarme cu sau fără pernă până la 1 an, cât felul în care vor învăţa măzărichile – de acum încolo – să se comporte una faţă de cealaltă, să-şi exprime nevoile şi dorinţele, să înţeleagă că pot avea încredere în noi – părinţii, că relaţia cu noi nu trebuie să fie o luptă (aici avem de învăţat în mod egal, cu mic cu mare), precum şi că e mai înţelept să urmeze sfaturile şi regulile noastre :D, decât să facă mereu ce le dictează mintea lor…

Orişicum, iată decalogul şi bilanţul său, după 1 an…

1. “Rutina e sfântă“.

Măzărichile au un program destul de strict, încă de la naştere. Au ore de masă, de joacă, de somn, de băiță… și, în zilele în care nu reuşim să le respectăm, fetele se resimt: dacă depăşim ora de culcare, devin smiorcăite; dacă sărim baia, adorm mult mai greu şi se foiesc ore întregi, în somn; dacă sărim vreunul din somnurile de peste zi, întreaga distracţie a zilei e compromisă, fetele fiind obosite şi indispuse… Toată acestă rutină ne-a asigurat, aşa cum intuiam acum 1 an, “o creștere armonioasă, liniștită și relativ ordonată”, astfel încât am reuşit să mă organizez şi  să mă descurc singură cu ele, cea mai mare parte din timp.

2. “Nu voi culca măzărichile, noaptea, în patul nostru”.

Eh, aici au apărut – în ultimele luni – numeroase dulci excepţii, voluntare şi binevenite, atunci când ne confruntăm cu dureri de dinţişori sau insomnii de tot felul… În continuare măzărichile dorm în pătuţurile lor, altfel nu reuşesc să se odihnească deloc, foindu-se şi smiorcăindu-se în somn, până sunt puse la locul lor. Avem, însă, momente când le adormim cu noi în pat  –  după-amieze de leneveală sau seri în care fetele sunt prea active şi nu ne dorim să îmbătrânim lângă pătuţuri, tot jucându-ne cu ele de-a Hopa-Mitică… iar apoi, după ce le adormim, le mutăm la loc în pătuţrile lor. Avem şi nopţi în care, sătulă să mă ridic la ele din sfert în sfert de oră, le mut în patul nostru… dar dimineaţa suntem toţi mai obosiţi decât fusesem seara. Una peste alta, locul fetelor e în pătuţul lor şi cel mai mult se bucură chiar ele de acest lucru.

3. “Nu voi ceda la plânsul de șantaj”.

…  şi n-am cedat. Pentru că, întradevăr, puţine au fost plânsetele din categoria “şantajului”, iar pe celelalte le-am alinat după cum m-am priceput. Am însă trista impresie că era plânsurilor de acest fel a început abia de curând… iar supliciile la care ne supune zilnic Sofia sunt mult mai greu de gestionat decât mi-aş fi închipuit.

4. “Nu voi face compromisuri legate de igiena măzărichilor”.

Băiţa a rămas sfântă şi foarte rare sunt excepţiile când sărim peste ea. Ţinem cu dinţii de ea pentru că am văzut cât de bine le face fetelor, fiind unul din momentele lor preferate, când totul se transformă în joacă şi bună-dispoziţie. Scutece n-am schimbat noaptea decât în primele luni, şi atunci în rare ocazii. Dimineaţa avem rutină de spălat pe faţă şi pe mânuţe, iar de îndată ce vom avea şi dinţişori mai mulţi vom introduce şi periuţa în jocurile noastre…

5. “Nu voi hrăni măzărichile la TV și nici nu le voi planta în fața lui, ca să-mi fie mie lejer”.

Da, iată că se poate! E mult mai incomod, îmi dau seama… cine ştie câte reprize de plâns şi nervi aş fi putut evita în acest an, dacă le distrăgeam fetelor atenţia cu tv-ul… şi cine ştie cât timp liber zilnic aş fi putut să-mi fac, în aceeaşi manieră. Astfel că acum, dacă se întâmplă să pornim tv-ul pentru a urmări un film sau o emisiune, măzărichile se comportă ca şi cum nici n-ar exista: privesc 1-2 minute la ecran, apoi îşi văd de joacă, total indiferente. Culmea că telecomanda au învăţat s-o manevreze, accidental, iar acum îşi pot porni oricând tv-ul, însă nu le atrage deloc să se uite la el. Cu mândrie spun că fetele mele n-au reclamă preferată, nici videoclip, nici cântăreţi de pe MTV, Gummy-Bear, crainici sportivi sau alte bazaconii… A fost, poate, cea mai grea misiune – nu de pus în practică, ci de evitat, ca pe o ispită, în momentele când ştiam sigur că tv-ul ar fi salvat situaţia şi mi-ar fi făcut viaţa mult mai uşoară…

6. “Voi hrăni măzărichile cât mai sănătos”.

Acesta este marea mea realizare. Şi pot spune cu mâna pe inimă că am reuşit, timp de 1 an de zile, să le feresc complet pe fete de produsele din comerţ. Nu m-am ferit atât de zahăr, sare şi grăsimi, cât de listele interminabile de ingrediente cu nume înfricoşătoare, de pe orice ambalaj… Pe lista produselor noastre “interzise” se află: borcănaşe de orice fel, Danonino, iaurturi de fructe, cereale cu orice fel de arome, pufuleţi, biscuiţi, alte dulciuri, sucuri, cremvuşti sau alte preparate de gen… Acum, după împlinirea vârstei de 1 an, am dat startul primelor dulciuri de casă (prajitură cu brânză dulce, cu mere, checuri), la care încă lucrez pentru a găsi variante cu înlocuitori de zahăr. În rest, am preparat în casă orice reţetă, substituind cu succes produsele gata preparate din comerţ, de la Danonino şi Almette, până la biscuiţi şi alte dulciuri. Pe de altă parte, nu ne-am abătut niciodată de la regula mâncatului în bucătărie, în scăunelele lor… iar fetele ştiu că acolo e locul pentru “papa” şi n-am ajuns niciodată în situaţia de a umbla după ele, cu linguriţa, prin casă. Fiecare masă se termină în momentul în care fetele vor jos din scăunele, fie că şi-au mâncat porţia sau nu.

7. “Nu mă voi descărca nervos pe copii, chiar dacă e vina lor pentru starea mea de tensiune. Și mai ales acum, cât sunt mici  și nu înțeleg nimic, nu voi țipă la măzărichi și nu le voi brusca, oricât aș fi de obosită  (fizic sau psihic) și oricât de tare m-ar scoate din minți”.

Era unul din cele mai delicate puncte de pe listă şi tocmai aici am clacat de vreo câteva ori… însă mi-am revenit rapid, m-am auto-evaluat şi mi-am promis să nu se mai întâmple. Momentan nici nu s-a mai întâmplat, deşi motive aş avea zilnic, cu duiumul! Cred, totuşi, că e natural să ridic sau să cobor tonul la fete, acum că suntem în etapa în care încep să priceapă din ce în ce mai multe lucruri, mare parte din ele cu ajutorul intonaţiei. Un “nu” ferm este de preferat unei accidentări stupide sau unei proaste deprinderi (de exemplu aceea de a-ţi lovi surioara şi de a-i smulge mereu lucrurile din mâini, îmbrâncind-o şi trântind-o la pământ). Îmi asum criticile, însă eu sunt din categoria mamelor care se vor folosi de “nu” şi de restricţii ori de câte ori va fi nevoie, după reguli clare din mintea mea. Văzând nenumărate exemple în jurul meu, sunt din ce în ce mai convinsă că o creştere a copilului exclusiv permisivă şi lipsită total de limite şi restricţii nu duce la nimic bun…

8. “Măzărichile nu vor purta bijuterii, cât sunt mici”.

Am spus “nu” de la început oricărei tentative de gen, cu excepţia cerceilor… şi n-a mai fost cazul de alte discuţii.

9.  “Nu voi proteja măzărichile în exces”.

Aici n-am reuşit să fiu atât de relaxată pe cât mi-am propus. Întradevăr, nu le-am ferit de a pune mânuţele pe jos, nu le-am ferit de animale, nu le-am sterilizat hainele niciodată, iar suzetele doar o dată la câteva luni… Însă am limitat cât de mult am putut contactul cu locuri aglomerate, cu oameni bolnavi, cu părul pisicii; le-am înfofolit de obicei prea tare, din spaima de a nu se îmbolnăvi, nu le-am scos afară pe vreme rea şi, în genere, n-am bravat cu nici o chestie legată de sănătatea lor – fie că a fost vorba de îmbolnăviri sau uşoare accidentări.

10. “Nu mă voi cenzura să-mi iubesc măzărichile.

Recunosc că fiind doar eu cu ele în majoritatea timpului, le sufoc cu dragoste şi pupăceli. Însă, de îndată ce ieşim din intimitate şi mai apare altcineva lângă noi, intervine un soi de auto-cenzură  a cuvintelor, ce mă blochează total. De accea refuz cu înverşunare ajutorul unei bone… ştiu că în prezenţa ei n-aş mai putea fi eu însămi cu fetele şi e păcat să pierd şansa de a fi cât pot de apropiată de ele, în aceşti ani. Uf… oare de ce o fi atât de greu să spunem “Te iubesc“?!

Related Posts

Share This

5 Comments

  1. :)) jur ca exact la asta scriu si eu acum! :)) venisem aici sa caut linkul catre postarea originala. :))
    .. revin dupa ce termin.

  2. Bravo!felicitari ca ai reusit sa te tii de ele!daca arunc un ochi , vad ca le am respectat si noi :)))!Pupici fetelor!

  3. Elena

    Felicitari pentru reusite 🙂
    De la tine ma inspir mereu in crestera baietelului meu si imi trag putere cand ma agandesc ce greu trebuie sa-ti fie cu 2 deodata! Poate mai scrii despre alimentatia fetelor. Noi suntem la inceput de drum cu diversificarea si cam in pana de idei.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.