Povestea unui cucui cât un ou*

Mar 31, 2011 by

Povestea noastră a început (și s-a terminat) ieri, cu o zi superbă, însorită și caldă, ce invita la o lungă plimbare cu măzărichile…

Astfel că ne-am pregătit cu mic cu mare și am pornit la drum… iar drumul nostru a șerpuit lin până la medicul de familie – unde am făcut două vaccinuri cu plânsetele de rigoare, apoi la piața plină de legume, zarzavaturi și fructe frumos colorate, apoi printre locurile de joacă din cartier, în căutarea unui spațiu cât mai liniștit, unde să pot lăsa măzărichile să se joace fără niciun pericol…

[Vă propun aici un scurt exercițiu de imaginație: cum v-ați descurca cu doi copii de 1 an, singure, într-un parc, printre leagăne balansate cu viteză de alți copii, printre prichindei ce sfidează legile gravitației pe tobogane și aleargă fără a se uita pe cine îmbrâncesc? Pe cine ați ține de mânuță și pe cine ați lăsa pe jos? Cum v-ați distribui atenția între cei doi copii care invariabil pleacă în direcții diferite, singurul lucru ce le rămâne în comun fiind apucăturile de Hansel și Gretel, adică de a ciuguli tot ce găsesc pe jos, în traseul lor…?!  Credeți-mă, nu-i deloc ușor :D…  De fapt, e singurul moment în care efectiv nu mă pot descurca singură.]

Revenind la distracția noastră, lucrurile s-au petrecut cam așa…

Ne-am îndreptat apoi spre casă, unde am continuat joaca fără să simțim niciun pic de oboseală (fetele), dar cu o cumplită durere de șale (eu). Am testat o parte din jucăriile primite în dar… ce bucurie! Ori ne distrăm la maxim, ori nu ne mai distrăm! 🙂

()

Depășisem cu mult ora somnului de după-amiază… așa că, pe când am reușit să le mobilizez în cărucior pentru a le da să mănânce, măzărichile mele au căzut frânte, preferând un somn rapid și o baie de soare,  în locul unui terci gustos de mămăliguță cu tocăniță de curcan. Iată-le în plină glorie:

Și acum ajungem la partea cea mai palpitantă… odată trezite, dinamitele mamii s-au grăbit înapoi la joacă, cerându-se jos din cărucior cu vocalize stridente și țipete pline de nerăbdare. M-am conformat, coborând-o întâi pe Nati și așezând-o strategic în fundul leului-(pre)mergător, iar apoi pe Sofi – căreia îi pregătisem mașinuța. Prea târziu însă. Sofi era atât de nervoasă, încât odată așezată cu picioarele pe pământ (pământ care, din întâmplare, era cel mai sănătos beton al curții) a încercat una din deja obișnuitele ei crize de nervi, aruncându-se realmente pe spate, într-un gest teatral de furie… gest care i-a fost fatal.

Sărăcuța, nici nu bănuia ea clasa de rezistență a betonului și durerea pe care i-o va provoca impactul direct cu acesta… După câteva lungi momente de șoc total și nemișcare, a izbucnit într-un plâns sfâșietor, din care n-am mai oprit-o nici după o oră…

Nati, bineînțeles, jelea în rând cu ea, fiind atât de empatică din fire…. cum altfel?! Dacă n-aș fi fost acolo, n-aș fi putut spune care dintre ele s-a lovit, așa din suflet urlau amândouă, la unison.

Cum cucuiul devenise tot mai mare și vânăt, ne-am făcut griji, așa că am pornit-o spre U.P.U., pare-mi-se fiindu-ne dor de o nouă vizită. Pe Nati am lăsat-o acasă cu tati, iar eu și Sofi ne-am petrecut întreaga seară așteptând pe coridoarele spitalelor… La U.P.U. era nebunie mare: copii cu febră, copii loviți, o fetiță ce înghițise o bilă ”cam cât o nucă” și alții, așa că am fost ”triate” către Chirurgie-Ortopedie, unde am așteptat mai bine de două ore pe o băncuță, alături de puștani aduși de părinți direct de la joacă, cu entorse, luxații și alte bunătăți ale sporturilor de spatele blocului. Chiar înainte să ne vină, în sfârșit, rândul, a apărut de nicăieri o familie cu un bebe-băiețel de vârsta măzărichilor, ars pe față, gât și o mânuță, plin de beșici imense, albe, care urla sărăcuțul încontinuu… și a urlat aproape o oră, câtă vreme i-au curățat rănile, l-au uns și l-au pansat pe zonele arse… Am auzit, de la tatăl lui, că-și turnase în cap grișul cu lapte, clocotit, într-o clipă de neatenție a mamei… Am avut vreme să mă gândesc, cu groază, la toate pericolele ce pândesc în  jurul copiilor atât de mici și la câte nenorociri se pot întâmpla într-o clipă de neatenție… Doamne ferește-ne!

La chirurgie, o rezidentă plictisită și – îndrăznesc să spun – cam neștiutoare, a examinat cucuiul Sofiei, mi-a pus câteva întrebări de rutină, a curățat pielea julită cu un strop de dezinfectant și mi-a spus, pe un ton relaxat: ”Cred că nu-i nimic serios, după cum arată. Dar mai bine vă trimit la Neurochirurgie, să vă vadă un medic de specialitate… Mai mult nu știu ce să zic…”. Și trimise am fost. La 10 seara, cu o Sofia complet extenuată de evenimentele de peste zi, nemâncată și nedormită, m-am îndreptat către un alt spital unde, după o altă jumătate de oră de așteptare într-o cameră de gardă complet pustie și goală, medicul de gardă a decretat că totul pare să fie în regulă.

Am primit indicații de a supraveghea orice schimbare de comportament a Sofiei în următoarele zile: somnolență, pierderea echilibrului, stare de rău, vomă, amorțirea membrelor  – toate fiind simptome ale unei afecțiuni la nivel cerebral.

Momentan totul e okey și nu ne facem griji că va fi altfel.

Încă o poveste cu happy-end. 🙂

______________________________

* ou de prepeliță. 😀

Related Posts

Share This

8 Comments

  1. Alina

    Aveti intreaga mea empatie!! Cu doua exemplare dinamita langa mine si vreo 3-4 incidente f similare …

    • Carla

      Mda, sunt sigură că tocmai m-am înscris într-un nou club, cel al mămicilor pățite… 😀

  2. Auch!! Imi pare tare rau pentru experienta voastra si va doresc sa nu o reeditati.
    Fetele au crescut minunat! Un salt incredibil! La mai mare! 🙂
    Te compatimesc din inima … incerc sa imi imaginez cat e de greu sa supraveghezi la locul de joaca doua minuni curioase du cu dor de duca… si numai gandul ma sperie.

    • Carla

      Mulțumim de aprecieri… dar oricât ne-am strădui, tot în urma Măriuței-atomice suntem… 😛

      Cât despre locul de joacă… așa cum spuenam, e singurul moment al zilei în care am declarat oficial că nu mă mai descurc. Dar oricum asta nu schimbă nimic, că tot n-are cine să mă ajute! 😀

  3. Cunoastem experienta.Daria a cazut tot pe la vreun an cred ca avea , din premergator cu capul direct pe gresie, pana sa mochetam.nu sh dc iti mai amintesti, am scris in jurnalul ei.s a umflat si la ea rau , era vanat , i am pus gheata imediat , a urlat mai rau , insa a fost ok sa stii.nu te speria , o sa se mai intample , o gramada din astea , din pacate …am observat ca le ati tuns, sunt niste scumpe!!!

    • Carla

      Da, le-am tuns… trebuie să scriu și despre asta… 😀

      Mi-amintesc și de săraca Daria și căzătura ei… of, numai de nu s-ar întâmpla vreodată ceva mai grav!

      Apropos de asta, nu știu dacă am eu o impresie greșită, dar cucuiele la frunte mi se par mai puțin periculoase decât cele la spatele capului… Așa o fi?!

  4. Lavinia

    Wow ce au crescut mazarichile! Au ramas fara perisor? :):) imi pare rau de experienta cu cazatura- si noi exersam in fiecare zi noi si noi pozitii de cazut 🙁 in parc pana acum nu am plecat singura cu ele ca nu am curaj – va pupam !
    Lavinia- Maria si Alessia!

    • Carla

      Ei, fă-ți curaj și apoi hai să (ne) plângem împreună de milă, una alteia… 🙂 Ceva-mi spune că nici tu nu te vei descurca! 😀

      Da, am trecut la freza de vară, poate-poate se mai îndesește părul fetelor până le crește din nou…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.