Viața e stereo!

Feb 13, 2011 by Carla

De când cu măzărichile, viața noastră s-a transformat într-un spectacol acustic ce pare să nu se termine niciodată, nici măcar noaptea… Totul e stereo: râsetele, plânsetele, țipetele, poveștile pe limba lor… iar atunci când dorm nu mă satur să le ascult respirația liniștită, pe două tonuri…

Suntem cu tati acasă, iar zilele noastre trec uluitor și amețitor de repede! E dimineață, puțin după ora 7… și fetele chiuie în pătuțuri, strigându-ne vesel: Mmmmmama! Mmmmmmammmma! Tattttttti! Tattttta!!! (mama are – invariabil – un pronunțat accent pe primul ”m”, iar tata e accentuat pe al doilea ”t”, care face ca numirea lui să aibă întotdeauna o intonație veselă și atât de drăgălașă…). Urmează porția de lapte cu cereale, apoi joaca și, de câteva zile, statul pe olițe (azi, pentru prima oară, le-am ”umplut” pe amândouă)… Îmbrăcarea și somnul scurt de dimineață, 30-40 de minute în care abia apucăm să luăm micul dejun și să pregătesc prânzul fetelor… E rândul prânzului, apoi joacă – timp în care noi dereticăm în urma fetelor, supraveghindu-le cu ochi de vultur, o scurtă plimbare afară – dacă vremea ne permite sau doar somnul de după-amiază – care rar depășește o oră și jumătate, masa de după-amiază și ”distracția de seară”, adică agitația, circul și plânsetele de oboseală… Băița de la ora 19:00 readuce lucrurile sub un oarecare control și toate se termină cu bine odată cu laptele de seară…

De la ora 20 suntem ”liberi” să facem treburi de oameni mari. Moment în care ori vizionăm un film, ori trebăluim la bucătărie pentru a doua zi, ori se adună mici probleme gospodărești, ori… ne luptăm pentru calculator și, pentru că mie îmi place deopotrivă și să citesc orice îmi pică-n mână, de obicei mă las ”învinsă” cu ușurință, preferând mirosul de hârtie și lumina caldă a veiozei în locul ecranului obositor al laptopului…

Nu-i de mirare că nu mai ajung să scriu sau să citesc mai nimic. Nu-i de mirare că fetele au aproape 11 luni și n-am mai scris nimic despre evoluția lor de… nici nu mai știu când. 🙁

O voi face acum, pe scurt, fără nicio ocazie specială… La ultima măsurătoare, luna trecută, trecuseră ambele de 8 kg, Sofi cu câteva grame, iar Nati cu un considerabil avans de mai bine de 100 gr. Ambele măsurau 70 cm și, la controlul pediatric, nu s-a mai auzit nicio urmă a bronșiolitei, în plămâni…

În continuare suntem supărate pe carne, indiferent de forma de prezentare sau de gust. Am renunțat, nu încerc mai des de o dată la 3-4 zile, mă concentrez pe meniuri variate – adaptate pentru ele din cartea de bucate a adulților… am descoperit că mâncarea de cartofi ”cu gust” e de 10 ori mai apreciată de fete ca și piureurile de zarzavaturi pentru bebeluși, am descoperit că tăiețeii (făcuți de Dragoș) cu caș desărat și pastă de roșii sunt mult mai gustoși decât cei cu brânză dulce făcută de mine, că biscuiții făcuți de tati și pâinea făcută de mami țin și de foame, și de gust… și, poate cea mai importantă descoperire a ultimei perioade, este APA… Nu râdeți, în sfârșit măzărichile au început să bea câte 10-20 ml de apă/zi, încântate că pot face acest lucru singure, din cănițele cu pai…

În seara în care Nati și-a băut lăpticul ținându-și singură sticluța de la început până la sfârșit, Dragoș a fost cel mai mândru tătic din lume, iar mie mi-a venit să plâng cu lacrimi de crocodil… am simțit, pentru prima dată, că fetele noastre cresc… prea repede, mult prea repede! Am simțit că încep să câștige un soi de independență care le transformă din bebelușele dependente total de noi în fetițe mari, ce fac lucruri singurele și nu mai au nevoie de mine azi pentru a mânca, mâine pentru nimic… A fost un sentiment îngrozitor, care mă va încolți, probabil, de fiecare dată când măzărichile vor face ceva nou, desprinzându-se – puțin câte puțin – de noi… Și deja mă văd pensionară, rămasă cu casa goală, uitată de copii, neștiind ce să fac cu viața mea… 🙂

Vocabularul fetelor, deși sărac în cuvinte, e plin de interjecții și gesturi care definesc diverse obiecte sau acțiuni… Comunicarea verbală se face cu ajutorul a 7 cuvinte: mama, tata, opa! (=hopa), papa, apă, da, data! (=gata) și ute!, ăte!, ite!, tttte!, sssse!, șșșșe!, țțțe! – toate pentru ”uite!”… În ciuda tuturor piedicilor verbale, fetele au învățat să se facă foarte bine înțelese și mai ales acultate, orice nemulțumire fiind însoțită de ample proteste verbale, care ne pun din greu răbdarea la încercare… și din care ele ies mai mereu învingătoare.

Am introdus statul pe oliță în rutina de dimineață, la ora aproximativă la care fetele fac primul caca al zilei. N-am nicio așteptare realistă ca ele să învețe, la această vârstă, ce au de făcut acolo – de vreme ce ele nu realizează nimic  nici din ce se întâmplă când le schimb pampersul, de exemplu… însă mă aștept ca această rutină să le obișnuiască, în timp, cu ”obiectul”, cu statul în sine pe oliță, cu ”a ști” că 5-10 minute petrecute șezând pe oliță sunt normale și pentru restul lucrurilor e timp suficient după aceea.

Nu contează dacă e devreme sau târziu, dar au învățat amândouă să se ridice în pătuțuri și să rămână acolo, în picioare, ținându-se singurele cu mânuțele de grilaj, fără a-mi mai fi teamă că se răstoarnă și se lovesc. Binențeles că se întâmplă frecvent să se dezechilibreze și să cadă, însă obsev că se întâmplă într-o manieră tot mai ”flexibilă”… dacă la început amândouă fetele cădeau ca scândura, perfect drepte, lovindu-se invariabil de o latură a pătuțului, acum învață să se lase în funduleț – dacă apucă, sau cel puțin să încerce să se îndoaie cumva, amortizând șocul căderii. Plânsetele în asemenea momente sunt și ele din ce în ce mai ușoare, uneori lipsind cu desăvârșire… Oricum, de când cu ridicatul în picioare, diminețile mele sunt mult mai vesele, iar priveliștea din fața ochilor – atunci când îi deschid, mult mai dragă!

Mersul în 4 labe ne ridică în continuare probleme, deși Sofia se pare că a reușit să dibuiască tainele înaintatului pe genunchi, după săptămâni întregi de încercări ratate și nesfârșite plânsete de frustrare… Nati, deși se ridică și ea, încă găsește că mișcarea prin rostogolire laterală e mult mai rapidă și mai eficientă, mulțumindu-se cu ”atât” momentan. Cert este că, fie sărind ca broscuțele, înaintând ca râmele sau rostogolindu-se ca buștenii la vale, fetele noastre sunt peste tot! 😀 Ah, da… și niciodată amândouă în același loc!

Cât despre mersul în picioare… amândoi adulții suntem cocoșați și distruși! 😀

Am o mulțime de filmulețe și poze pe care vreau să le postez, cât de curând, despre toate acestea!… Pe noul blog. 😉