Căutăm ”bau-bau” pentru Sofia

Jan 21, 2011 by

Ajutor.

Ce să fac cu un copil de 10 luni care de mai bine de 1 lună se smiorcăie marea majoritate a timpului? Nu are dureri de dințișori, nu o doare nici altceva, nu are motive de jale – altele în afara dorinței continue de a fi ridicată în picioare (pe care nu știe să stea singurică, deci trebuie susținută în permanență de cineva) sau de a fi luată în brațe… Și, dacă acest plâns aproape continuu n-ar fi destul ca să ne scoată din minți, ne lovim și de un refuz constant de a sta în funduleț, manifestat prin arcuiri ale trunchiului la 180 grade și țipete groaznice, de fiecare dată când încercăm să o așezăm undeva…

Problemele cu ea au început cu mai bine de o lună în urmă, odată cu vizitele prelungite – la Cluj – ale surorii și mătușii mele. Bunele lor intenții, acelea de a mă ajuta cu fetele, au fost greșit înțelese de Sofia, care s-a obișnuit imediat să fie mereu cineva lângă ea, la cheremul ei… Astfel că, odată rămase din nou singure, m-am trezit cu o Sofia complet schimbată, mereu plângăcioasă, mereu nemulțumită, dorindu-și în permanență să o țin în brațe sau să mă joc numai cu ea.

În scurt timp am ajuns să-mi petrec cea mai mare parte din zi gravitând în jurul ei și încercând s-o îmbunez, să descopăr ce o supără, ce o doare, ce o necăjește atât de tare încât să o facă să se smiorcăie aproape în permanență. Binențeles, în brațe totul dispărea ca prin farmec, spre disperarea și durerea mea de spate tot mai acută și spre tristețea Nataliei, care ajunsese să-și petreacă ziua singurică, pe covor, privind lung după mine sau jucându-se cu câte o jucărie, cu ochi în pământ.

Mi-am dat seama că nu e corect ce fac și că nu le pot acorda măzărichilor atenție diferită, așa că am decis să sacrific toanele și mofturile Sofiei și să mă comport, din nou, normal cu amândouă. N-a funcționat. Sofia a învățat foarte repede că, dacă țipă și plânge și se dă – la propriu – cu fundul (și capul) de pământ, va obține imediat ceea ce-și dorește.

Aș lăsa-o să se ”explime” în acest fel după bunul ei plac, dacă n-ar antrena-o și pe Nati, după o vreme, în plânsetele ei. Ceea ce n-are niciun sens.

Cam așa face Sofia, mare parte din zi:

Sau așa (binențeles, n-am stat să filmez o ”criză” mai puternică, aceste imagini fiind cât se poate de blânde):

Mă lasă nervii! 🙂

Related Posts

Share This

25 Comments

  1. si mama cauta un bau-bau pentru mine fiindca sunt exact la fel. e adevarat ca nu am ajuns la aceasta faza de plans pentru ca pe mine ma tine cineva in permanenta sus, sa merg. biata nati ce trebuie sa indure. deci daca gasiti un bau-bau sa ni-l trimiteti si noua, ca acum, cu toata bucatariseala noua trebuie sa mai stau si singur vreo ora doua

    • Radu mamii, fii bărbat! 🙂
      Nu te lăsa influențat de micile istericale muierești… 😀

      Cât despre bau-bau, dacă îl găsim, îl răpunem repede și toți copiii din lume vor fi fericiți… 😉

  2. Daca gasesti un bau bau trimite=l si la mine pentru ca eu vreau sa stau mai tot timpul in picioare desi nu ma pot sustine singura si urlu ca vreau sa fiu luata in brate si nu lasata sa ma joc singura cu jucariile mele

    • Andreea, după cum spun chiar aici mămicile mai experimentate, se pare că va trece… oricum, concluzia acestor răspunsuri este că se întâmplă și la case mai mari, deci măcar putem fi liniștite că nu e ceva anormal și că va trece, mai devreme sau mai târziu…

  3. Andreea

    Fiecare parinte are propria lui filozofie in ceea ce priveste cresterea copiilor, asa ca nu cred ca e nimeni potrivit sa-ti gaseasca un “bau-bau”.
    Ce am constatat eu la baietelul meu ( 1 an si 1 luna) este ca nu plange fara motiv si de cele mai multe ori face cam ca Sofia mai ales cand e obosit sau cand il sacaie ceva. Cand el incerca sa se ridice singurel in piciorute ne-am asezat amandoi jos pe o paturica cu cateva jucarele in jur ( am observat ca daca ii dau un numar mare de jucarii nu le baga in seama, asa ca i le rotesc) si el se folosea de mainile mele, de biblioteca sau de canapea ( ce era mai aproape) ca sa se ridice. Nimic nu-l facea mai fericit in acele momente.
    Acum cand merge singurel plange cand e obosit rau si il dor maselele, ii e foame, sete, are chef de rontait ceva, cand se loveste oricat de putin sau cand pur si simplu vrea atentia mea si in aceasta situatie ma asez cu el jos pe covor ( incerc sa il iau mai putin in brate pt ca are cam 11kg) si gasim o c arte, jucarie, masinuta etc cu care sa ne jucam amandoi.
    Citisem undeva ca un toddler considera ca parintii sunt cea mai buna jucarie si ca ei n-au notiunea de a se juca cu altii copii la varste atat de mici. Pe la 2 ani se vor juca cu altii de nevoie ( nu se poate da singur intr-un balansoar) si pe la 3 ani vor incepe jocurile cu alti copii asa cum intelegem noi ca adulti.
    Poate Sofia sufera de separation anxiety ( imi cer scuze ca nu imi vine acum termenul in romana)?
    🙂 In timp ce iti scriu baietelul meu vrea sa se urce in bratele mele si sa butoneze tastatura. Pentru ca nu l-am lasat imediat a inceput sa boceasca, sa se lase pe spate si sa dea un cap de dulap ( nu prea tare ca stie ca-l doare 🙂 ).
    Indiferent ce a patit Sofia o sa-i treaca , gandeste-te ca e doar o faza.
    As fi vrut sa-ti spun si ca daca o iei pe Sofia in brate si Nati nu-si exprima si ea dorinta nu inseamna ca le tratezi diferit, dar eu n-am decat 1 copil , nu stiu cum e cu 2 si la capitolul asta tu stii cel mai bine 🙂
    Nervi cat mai tari si imi cer scuze ca m-am intins atat.

    • Mulțumesc pentru răspuns, Andreea. Orice sfat sau părere personală îmi e de folos, atâta vreme cât descopăr că problema nostră nu e singulară și că există remedii, probate de alte mămici, pentru această fază…

      Încerc și eu să-i distrag atenția Sofiei cu jucării sau alte activități, atunci când face așa. Nu-mi reușește decât uneori… Marea mea problemă este că eu sunt singură și ele sunt două. Îmi este imposibil, uneori, să mă împart între ele. Nati vrea să ne jucăm pe covor, împreună… Sofi își pierde răbdarea și începe să plângă și să se arunce pe spate, arcuindu-se în toate direcțiile… Până nu mă ridic cu ea în brațe și o port pe sus minute bune, nu se liniștește. Timp în care Nati rămâne singurică… și nu e atât de simplu, Nati se bucură de ținutul în brațe la fel de mult, însă e o fire mult mai blândă și ”așezată” și, dacă nu primește atenție, se mulțumește mare parte din timp să privească pasiv la ce se întâmplă în jurul ei…

  4. Auch!! Rabdare multa!! … alte sfaturi, nu stiu sa dau… 🙁

    Sper sa depasiti repede aceasta etapa. 🙂

    • Mulțumim!… Ferice de voi că n-ați experimentat asemenea momente…

      p.s. Nu știu de ce ultimele două comentarii ale tale s-au dus direct în spam…?! Noroc că verific periodic spamul, înainte de a-l goli…

  5. ayandari

    Vai ce seamana cu al meu flacau cand avea varsta ei si nu numai!Ayan a fost un smiorcait si jumatate si a avut niste istericale greu de descris ( cu aruncat pe spate, urlete de parca-l taiai in bucati ).Am incercat si sa-l ignoram ( cand a fost mai mare a dat roade ignore-ul ) si apoi am incercat sa-i cautam in coarne, am incercat sa-i fim tot mereu pe plac.Se transformase intr-un plod care in momentul cand nu iesea cum voia el era prapad.La noi insa etapa aia de la 10-11 luni cand urla asa aiurea, fara un motiv anume,nu s-a rezolvat decat cu multa, multa atentie din partea noastra.E super obositoare perioada aia si mai vine una pe la 1 an si 2 -3 luni cam la fel.E destul de aiurea ca la voi sunt 2 si o apuca plansul, banuiesc, si pe nati.Curaj mami si nervi de otel! va pupam

    • Amira, îmi amintesc bine că nu demult citeam postările tale despre ”crizele” lui Ayan și despre cum le faci față și mă gândeam că în curând îmi vine și mie rândul… 😉

      Tare aș mai vrea să priceapă și ele, cu căpșorul lor de numai 10 luni, că nu folosesc la nimic asemenea manifestări… Cred însă că abia la următoarea tură, după 1 an, voi putea miza pe un dram de înțelegere din partea lor…

      Atenție încerc și eu să le ofer, cât pot de multă. Toată atenția, dragostea și înțelegerea mea… Sper să fie de ajuns…

      • ayandari

        Am scris repede atunci si am uitat sa-ti spun ca aceleasi manifestari le are si acum daca nu il las sa stea in permanenta cu mine , cand este acasa.De la orice minuscula si neimportanta activitate fac pana la baie, pensat, curatenie, etc. el trebuie sa fie alaturi de mine in permanenta, se implica in ceea ce fac eu 1000 %.Este o nevoie imensa de afectiune si atentie din partea-mi pe care o cere.Si asta facem.Decat sa se arunce pe spate si sa faca crizele alea mai bine asa, mamos pana in maduva oaselor.Probabil si Sofi e la fel, agitatii astia au nevoie de mamoseala multaaaaa. 😀 pupici pentru maimutici si tie mami multa rabdare, trec repede de tot toate.

  6. Joe

    Si al meu face asa…bine, un pic mai soft. 🙂 Ta’su ma acuza ca asa l-am invatat, sa-i dau mereu atentie, sa ma plimb cu el, sa-l bag in seama. Si din cauza asta a devenit dependent de mine. Asa o fi, dar nu ma rabda inima sa-l las sa se smiorcaie. In carti scrie ca e normal, e un punct de cotitura in dezvoltare, cind incep sa devina mai independenti, cind dorinta de a merge si de a explora e mai mare decit nevoia de mincare somn si altele asemenea. Nu stiu ce sa zic, daca aflati vreo tehnica de desmiorcaiala, impartasiti-o degraba! 🙂

    • Mulțumesc de vizită și de răspuns… Ce-aș mai citi și eu acuma un braț de cărți de psihologia copilului, dacă ziua ar avea 48 de ore… 😀

      Sună atât de bine în teorie toate aceste explicații! Sunt firești, sunt simple și logice, însă practica ne ucide… Sofia într-adevăr e de o energie greu de consumat, categoric are mai multă ca mine, poate de aceea îmi este atât de greu să țin pasul cu ea, și fizic și psihic!

  7. Eu am doar una, dar poti sa-ti spun ca astia mici au periaode cand sunt maraiti, urmate de perioade de calm. E ciclic si maraiala vine din tot felul de frustrari si nemultumiri ale lor atunci cand vor sa faca ceva si nu pot. A mea de exemplu a fost super maraita cand incerca sa mearga de-a busilea si nu reusea. Apoi au urmat niste luni calme, urmate de etapa 1 an cand iar a inceput maraiala ca nu putea sa mearga singura si vroia sa ajunga la diverse obiecte si nu putea. Dupa ce a inceput sa mearga bine bine, pe la 1 an si 1-2 luni s-a rezolvat. Practic fiecare salt in dezvoltarea lor (stat in fund, busileala, mers, vorbit, etc) este precedat de o perioada de 1-2 luni mai dificila. Asa ca nu exista un bau-bau ci doar cafea, multa cafea, multe siruri de numarat in gand pana la 100 :d si rabdare.
    Gandeste-te ca va trece si va urma o etapa super draguta:)

    • Cu ceva timp în urmă primisem și eu un grafic pe săptămâni care explica ”mood-ul” copilului, în funcție de vârstă… La noi nu s-a mai potrivit, odată ce am depășit atâtea săptămâni consecutive de agitație… Nu pot decât să sper că, după ce va reuși să se deplaseze, fie biped sau în 4 labe, Sofia se va liniști… și, odată cu ea, și noi ceilalți. Toți.

      Mi-am notat în minte avertismentele pentru următoarele etape, mă pregătesc de pe acum cu răbdare și înțelegere!

  8. Carla eu cred ca e un acces al sindromului de separare, va trece dar numai cu multa rabdare si dragoste. Eu sunt convinsa ca vei gasi o solutie ca niciuna din fete sa nu fie nefericia. Acum sindromul de separare cred ca se combina si cu dorinta ei nestavilita de a merge. Oooof 🙂

    SIndromuld e separare apare cam la 8 luni si trece pe la 5-7 ani, dar are manifestari diferite; la bebelusi si toddleri este mai evident, la copii mai mari imbraca si forme mai deghizate. In orice caz, nu te lasa coplesita. Daca te pot ajuta cu ceva te rog sa spui; nu am acum la indemana linkuri care sa explice acest concept mai pe larg dar pot cauta si reveni.

    • Zoozie, mulțumesc… La obiect, ca de obicei!

      Voi mai studia informații despre sindromul de separare, îl cunosc însă n-am aprofundat… Curios este că nu se manifestă întotdeauna… ceea ce mă induce în eroare. Uneori Sofia e bine dispusă (dimineața în general) și se joacă frumos cu surioara ei, cu jucăriile, sau cu noi… Apoi, dintr-o dată, pare să-și piardă răbdarea și interesul, începe plânsul, agitația, refuzul de a mai sta în funduleț, arcuirile și lovirile de pământ… Săraca de ea, săracii de noi!

      Norocul meu că Nati mă cruță, momentan, de o porție dublă de creieri încinși!

      • Nu Carla, iesirile astea nu se manifesta linear ci in valuri, asa cum spunea mamituni mai jos e strans legat de descoperirile copilului legate de lumea inconjuratoare. Si sunt si eu pentru un instrument de purtat. Personal m-am inteles bine cu un pouch facut de mine in colaborare cu sora si croitoreasa mea. Dar de cand am mei-taiul, am descoperit ca Andei ii place mult sa fie tinuta si in spate si asta ofera mai multa libertate purtatorului. Ea e fericita, eu reusesc sa gatesc.

        E drept ca acum, ea fiind mai mare si avand-o si pe soacra mea in preajma, n-a mai trebuit sa–mi testez carrierele la fel de mult ca pe vremuri, iar mei-taiul e de data recenta. Te imbratisez si-ti transmit und ram de energie in plus din putinul meu. Din fericire cand se imparte nu se imputineaza, e ca dragostea de mama.

        Imi permit un mic sfat. Stiu ca e foarte greu in situatia ta dar incearca sa fii atenta si la tine, sa iti recunosti cel putin simtomele de oboseala maxima si sa descoperi leacuri macar pe termen scurt. Fecare minutel in care reusesti sa-ti acopri o nevoie de baza conteaza, iti da energie sa mergi mai departe. Pe mine m-a ajutat spirulina si orice maruntis pe care reuseam sa-l fac singura, fara fata, cand era si tatal ei acasa.

  9. in engleza e searation anxiety, am uitat sa scriu.

  10. * separation – anda da cu piciorul, scuze pt spam

  11. Votez pentru ipoteza emisa de zoozie.
    Sunt momente (etape, perioade, ocazii… zi-le cum vrei) cand bebelusii “iau act” de lumea inconjuratoare. Unii dintre ei se adapteaza mai usor noii perceptii, altii se sperie de moarte.
    Sofia pare chinuita de un fel de spaima. Nu cred ca e durere fizica, judecand dupa cum infloreste cand se apropie “cameramanul” de ea.
    Poate ca a speriat-o plecarea surorii si matusii? Poate ca se teme sa nu te piarda si pe tine?

    Vestea buna e ca Natalia nu pare sa treaca prin asta, cel putin nu acum – pare extrem de calma, aproape netulburata de izbucnirile sora-sii. Nu stiu cum e in rest, filmarile postate au doar cateva minute…

    Cred c-ai putea sa-ncerci sa joci tu rolul de bau-bau, inarmata fiind cu un sling (sau mei-tai, sau orice fel de port-bebe! Cu alte cuvinte, cred ca s-ar calma daca ai purta-o. Nu non-stop, din cand in cand. Nu cred ca Natalia s-ar supara.

    In definitiv, (si aici ma pronunt in necunostinta “fizica” de cauza…) cand ai doi copii esentialul nu e sa-i tratezi pe amandoi la fel, ci sa le dai la timp ce e nevoie – ceea ce, pentru fiecare din ei, poate fi foarte diferit.

    • Voi încerca și acest lucru… s-o port cu mine, o vreme, cât mă ține spatele și puterea… 🙂

      Nu știu dacă ceva o sperie sau o neliniștește… mie îmi pare mai degrabă o nevoie continuă de atenție, de ajutor la ceea ce o interesează pe ea: statul în picioare, primii pași ajutată, ținutul în brațe…

      Nati, momentan, ne-a ”cruțat”… dar asta nu înseamnă că, poate, nu simte și ea la fel… Dar e o fire complet diferită de cea a Sofiei, opusul ei! E răbdătoare, liniștită, veselă, împăciuitoare… Mă ajută mult.

  12. daniela

    Si eu la fel patesc cu Sophia a mea de cateva saptamani incoace dar incerc sa pun totul pe seama dintisorilor ,care nu ne-au aparut pana acum.Oricum daca nu cedez in fata ei ,nu rezolv nimic nu se opreste din smiorcait:(

  13. Lavinia

    Hello! am vazut filmuletele si imi pare foarte cunoscuta aceasta “muzica”si la noi e cam la fel – mai nou merg debusilea si isi aleg-culmea aceasi jucarie :):) pe care “se cearta”pana cand una cedeaza sau o iau eu. Oricum , sper ca este ceva trecator- si la noi Alessia este un pic mai smiorcaita decat Maria, dar este mai usor de impacat; Maria se supara greu dar si cand plange…..nu se linisteste usor. Sunt convinsa ca incet, incet isi va reveni-iti doresc sa treaca cat mai repede faza asta – pana atunci cum imi zic si mie -rabdare, puntintica rabdare :):) desi sunt zile in care ma obosesc teribil.
    Pupam mazarichi,
    Lavinia ,Maria si Alessia

  14. Buna

    si eu sunt mamica de gemenute, ale mele au acum 1 an si cateva zile, merg de pe la 11 luni si in rest nu am avut mari probleme cu ele. Eu le tratez pe amandoua cu aceeasi atentie si afectiune indiferent de fazele sau fitele oricareia dintre ele. Pot spune ca nu sunt genul de mama ”lugu-lugu” toata ziua cu copii in brate sau agatati de fusta mea :)) Asta le-a ajutat foarte mult pe fetitele mele s fie independente, sigure pe ele si sa-si doreasca sa exploareze totul in jur, bineinteles urmarite indeaproape de mine. Ce as inclina sa cred, desi spui ca dureaza faza de 1 luna, ar putea fi o durere de dinti. Eu am patit-o chiar daca in gurita fetelor nu vedeam nimic inflamat sau rosu, pana se formeaza si creste dintisorul este un proces complicat , adica nu te astepta ca o zi sa o doara si a doua zi sa iasa dintele :))
    Oricum, parerea mea este ca ar trebui tratate si dragalasite la fel, deja incep sa constientizeze lumea din jurul lor chiar daca tu nu iti dai seama. Sentimentul de gelozie se formeaza in jurul varstei de 1 anisor plus ca o poti face pe Sofia sa fie mult prea dependenta de tine sa nu-si doreasca sa cunoasca altceva in jurul ei, gen sa ai un copil sociabil, jucaus si unul timid ascuns in bratele tale… asta este perioada in care se formeaza personalitatea si copii realizeaza cum isi pot educa parintii…
    Scuze ca m-am lungit, iti urez mult succes 🙂
    Pupici

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.