Nu sunt o mamă modernă

Nov 21, 2010 by

Cred că toți suntem (sau, cel puțin, ar trebui să fim), în mare parte, produsul educației primite de la părinții noștri, oglinda lor, a felului cum ei s-au purtat cu și față de noi în mica noastră copilărie.

În cazul meu, nimic mai adevărat. Sunt ceea ce mama mea a fost, când eu eram un boț de om. Mama a fost severă, m-a pedepsit des, a fost intransigentă și o mare adeptă a regulilor și a disciplinei. Îmi controla temele și carnetul de note, îmi punea ore de venit acasă, rareori negociabile, îmi refuza fără explicație mici plăceri și doleanțe, iar ceea ce ea spunea era sfânt și trebuia respectat fără discuții.

Nu-mi imaginez, acum, ce s-ar fi ales de mine fără toată această severitate. Îmi place omul care sunt, am un set de valori și unul de reguli, cred cu tărie în REGULI și am o viziune destul de ”apretată” despre ce înseamnă a fi părinte , recunosc. Dar, privind înapoi, n-aș schimba mare lucru din cursul vieții mele pentru că, dacă aș fi altfel, n-aș mai putea fi eu – cea de acum și, mai ales, n-aș mai fi ajuns unde sunt acum: să țin în brațe două minuni. Ale mele!

De aceea mi-e greu să înțeleg discuțiile pe tema ”părintelui modern”, al părintelui care nu pune nicio limită copilului său, care-i face educație doar cu frumosul și cu ”lugu-lugu” în timp ce copilul îi dărâmă casa în cap sau se zvârcolește în mijlocul magazinului, în toiul unei crize oarecare de nervi, mă scuzați, ”personalitate”, al părintelui care își crește copilul învățându-l că el e centrul universului, nu simplă parte din el… (Da, și pentru mine copiii mei sunt centrul universului, însă ce se vor face atunci când se vor dezlipi de mine și restul lumii nu-i va mai considera la fel? )

Pe de altă parte, aud mereu textul despre parteneriatul părinte-copil, despre drepturile egale din familie, despre a avea o comunicare orizontală, nu verticală, cu copilul tău… Despre cât e de bine să-i acorzi copilului credit total, să-l consulți când iei decizii în familie, să ții cont de părerea lui în diverse situații… De acord.

Și aici apare, pentru mine, dilema.

Citeam de curând opiniile unor mămici privind necesitatea, sau mai degrabă inutilitatea de a-ți pune copilul să facă și să păstreze ordine între jucării. Îmi pare rău, am ajuns pe acel blog din întâmplare și, necunoscând-o pe autoarea sa, nu mi-am permis să las acolo comentarii. Nu vreau nici să combat ceea ce această mamă spunea, însă pur și simplu eu n-am înțeles argumentele sale. Câteva idei ar fi acestea:

  • pana la 10 ani preocuparea principala a unui copil trebuie sa fie JOACA (nu ordinea!);
  • e vorba de o nevoie bolnavicioasa de ordine ca surogat de siguranta, insa tot surogat este, ordinea nu aduce fericirea”;
  • atunci cand ne adunam la grupa de activitati tot noi, mamele, strangem totul si facem curat, mi se pare cel mai normal lucru din lume. Abia atunci – cand nu-i obligam – incep si copiii sa ne ajute de bunavoie;
  • “educatia” asa cum o concep aceia care o aplica nu este altceva decat un abuz de putere asupra unei fiinte pe care ar trebui s-o respectam si s-o insotim cu dragoste pe drumul propriei dezvoltari.
  • Un copil de 2 ani, daca am retinut bine , obligat sa faca /pastreze curat nu ofera o perspectiva tocmai optimista a viitorului; copii nu-s “croiti” sa pastreze ordinea cu atat mai mult sa o faca. (comentariu la text).

M-am gândit mult la toate aceste lucruri și am încercat să le înțeleg. Privită astfel, noțiunea de ”ordine” devine – întradevăr – o latură  opțională a vieții, atâta vreme cât nu se confundă cu mizeria (cel puțin pentru mine). Întradevăr, se poate trăi în dezordine și n-am acum niciun argument logic pentru care casa în care  eu locuiesc trebuie să fie pusă zilnic în ordine, chiar și atunci când n-am timp nici să respir. Așa îmi place, așa mă simt bine, așa am fost învățată să trăiesc. Dar nu cred că nevoia și plăcerea mea de a trăi în ordine este ”bolnăvicioasă”, ori surogat al unei nevoi de altă natură, ori un abuz de putere asupta celorlalți membri ai familiei.

Pentru mine ordinea este plăcută și sănătoasă. Îmi dă o stare de confort, un sentiment de bine, pe care posibil  să-l fi interiorizat dintr-o copilărie mult prea mică pentru a mi-o aminti. Dar îmi amintesc cu plăcere că o ajutam pe mama la șters praful, că-mi adunam singură jucăriile, că îmi plăcea să-mi păstrez dulapul cu hainele frumos împaturate, că după orice petrecere ajutam cu plăcere la spălat veselă și aranjat lucrurile în casă… Mama nu m-a ”obligat” niciodată să fac aceste lucruri; m-a învățat să le fac, împreună cu ea, iar apoi mi s-au părut normale. Acum, la casa mea, fac la fel.

La ce-mi folosește ordinea, în mod special? La a mă simți bine în casa mea. M-a ajutat ordinea să fiu o persoană mai bună, în viață? Nu știu. M-a ajutat ordinea să mă realizez profesional? Poate că da; poate că fiind o dezordonată aș fi făcut o proastă impresie șefilor și aș fi avut de pierdut, în vreun fel. Aș mai fi fost acum atât de ordonată dacă aș fi crescut fără ordine și fără reguli? În mod sigur nu.

Dar am avut, la un moment dat, un coleg de apartament a cărui cameră ”mustea” de dezordine. La 30 de ani, acesta încă era ”băiatul mamei”, al acelei mame care o viață a strâns și a adunat în urma lui, a trebăluit pentru el părându-i-se că este ”cel mai normal lucru din lume”, i-a fost și îi este menajeră, bucătăreasă, spălătoreasă etc. La 30 de ani, acest bărbat locuia separat de mama sa și nu făcea absolut nimic: nu-și deretica niciodată camera, nu punea un lucru la locul lui, nu-și spăla nicio haină sau tacâm, nu-și gătea nimic, nu l-am văzut să spele vreodată wc-ul sau chiuveta folosite la comun, nu mișca un ac, convins fiind acestea toate sunt de datoria mamei sau a femeii care cândva urma să ia locul mamei în viața lui.

Să ne ferească Dumnezeu de asemenea bărbați, pentru care femeia este doar un robot gospădăresc multifuncțional. Am două fetițe cărora le doresc orice în viață, mai puțin să cunoască astfel de ”băieți ai mamei”. Persoane pentru care copilăria a însemnat doar joacă și răsfăț, iar viața de adult doar distracție și comoditate.

Dacă acesta este prețul pentru a crește un copil în spirit modern, eu spun pas.

Pentru mine, cele două idei, aceea de a-ți menaja copilul de la a face ordine și aceea de a fi partener cu copilul tău, se bat cap în cap. Nu pot fi partenera fiicelor mele, dacă le învăț că ele nu trebuie decât să se joace, iar eu sunt acolo să adun mereu în urma lor. Nu le pot învăța că toți suntem egali și suntem datori să ne ajutăm unii pe alții, dacă în același timp le induc – prin puterea exemplului personal – ideea că ele pot trăi în deplină libertate și fără nicio responsabilitate, existând mama care să facă totul pentru ele și în locul lor.

Pentru mine, a face ordine în urma ta, la fel ca și a-ți spăla farfuria din care ai mâncat; e o chestiune de bun-simț  mai mult decât de educație forțată, pe care o aștept și de la soțul meu, și de la oricine altcineva. E ceva ce eu înțeleg că copilul trebuie să deprindă natural, de la început, că și spălatul pe dinți. Mi se pare mai sănătos să-mi învăț fetele de la început să-și adune jucăriile, decât să le ”menajez” în anii micii copilării, iar apoi să sper că vor înțelege singure ce au de făcut sau, întradevăr, să le oblig brusc să facă ceea ce până atunci am făcut eu în locul lor. Pentru că, deși îmi doresc să trăiesc veșnic alături de ele, nu cred că mă va ține Dumnezeu la nesfârșit, să deretic în urma lor. Și nici nu vreau asta. Tocmai pentru că-mi iubesc copiii și mi-i doresc egali, parteneri, nu concep să crească interiorizând valori gen ”curățenia și ordinea sunt datoria exclusivă a mamei”, ”mama/femeia e cea care ține casa, iar soțul și copiii n-au nicio obligație de a o ajuta”, sau ”a aduna după copii e cel mai normal lucru din lume”.

Da, ordinea nu-mi aduce neapărat fericirea. Însă, în dezordine și delăsare, nu pot fi fericită nici măcat atât.

 

Related Posts

Share This

17 Comments

  1. şi nu eşti singura. eu sunt preocupată de educaţie şi mă specializez mereu. e drept că suntem puţini cei care ne punem astfel de întrebări, dar poate ne unim şi facem nişte întâlniri de părinţi care vor s-o scoată cumva la capăt… treci pe la mine, la categoria “ca părinte” şi vei vedea multe lucruri care pun semne de întrebare. mi-ar plăcea să vb mai mult!

    • Te voi ”vizita” cât de curând voi reuși să-mi fac timp! 😉 Îmi place ideea ta, sună a grup de suport…

  2. alina downunder

    Carla, adevarul e intotdeauna undeva la mijloc. 🙂
    Educatia nu depinde numai de teoriile la moda, ci si de personalitatile parintelui, respectiv copilului. Ideal ar fi ca felul in care educatia/cresterea copilului se produce sa fie o negociere a nevoilor celor doi, pentru o convietuire armonioasa si un echilibru in familie. Numai asta poate garanta premisele unei fericiri impreuna, zic eu. Ca in orice relatie in care sunt doi parteneri.
    Cam asta e esenta teoriilor moderne despre parenting, spre deosebire de cele conservatoare, traditionaliste, in care copilul era privit ca un mic animal, pe cale de a fi domesticit – faptul ca i se recunoaste egalitatea in drepturi cu adultul. Si aici e vorba despre demnitate si respect, iubire si intelegere. Neconditionate.
    Ca se ajunge adesea la interpretari exagerate (cum spui tu, sa ti se suie in cap copilul 🙂 ), ca libertatea este prost inteleasa si este echivalata cu renuntarea la responsabilitatea de ghid si indrumator si model a parintelui … e firesc, asa cum si in anii copilariei noastre unii parinti, de dragul mentinerii disciplinei si in putina cunostinta de cauza, si-au ignorat instinctele naturale si au pedepsit fara noima pana la granita abuzului, verbal, emotional, fizic … Ori cand vii dintr-o astfel de atsmofera, nu ai cum sa nu te resimti si sa incerci sa faci … poate exact pe dos.
    Cert este ca nici limitele exagerate si nici libertatea exagerata nu sunt bune. Trebuie sa existe boundaries, dar trebuie sa existe si comunicare si respect inspre copil, si flexibilitate, si incredere in alegerile lui (chiar daca ele contravin binelui din ochii parintilor). Desigur cu filtrul de bun simt si siguranta mai presus de toate la purtator.
    Din experienta proprie, legat de ordine si curatenie, pot sa-ti spun ca majoritar depinde de temperamentul pruncului. Pana la 2 ani nu poti decat modela, a impune este aberant. Copilul va participa daca i se pare ca acea activitate (de a face ordine si curatenie) este placuta, coercitia nu duce la nimic. Normal ca de la o varsta incolo apare si o altfel de necesitate de a-l responsabiliza, de a nu-l lasa sa fie lenes si ingalat (da, de acord cu tine ca ordinea din jur ajuta la ordinea interioara), nu doar prin modelare si incitare la amuzament, insa, sincer, cred ca asta se intampla muuuult mai tarziu. Poate dupa 7-8 ani incolo sa speri ca un copil cu un temperament mai putin … volatil, sa zicem (ca mijlocia mea he he) sa-ti tina singur curat in camera, fara reminders si fara imbold din partea parintilor … Deci, Felicia are, pana la urma, dreptate! 🙂 Chiar daca si tu ai, la randul tau, dreptate. Cum ziceam la inceputul comentariului … la mijloc!!! :))
    Pupacim.

    • Alina, mulțumesc de mesaj, dar…. 😀
      Dar eu credeam că deja sunt undeva la mijloc cu opiniile mele! 😀

      Nu m-am referit nicio clipă la a obișnui copilul cu anumite lucruri impunându-i-le… Chiar afirmasem că ”educația”, așa cum o percep eu, este o sumă de ”reguli” pe care copilul e bine să le deprindă natural, nu forțat. Dar susțin cu tărie că orice copil are nevoie să fie îndrumat în această direcție, are nevoie de un ghid, de un model pentru ceea ce învață despre viață…

      Ca și tine, cred că orice copil poate deprinde o mulțime de lucruri prin joacă, prin acțiuni făcute în comun, în parteneriat cu părintele… cum altfel ar putea să interiorizeze acele aspecte, dacă nu participă niciodată la asemenea activități?

  3. ambasadoarea

    Eu NU VREAU sa fiu o mama moderna, in acceptiunea asta 🙂

  4. alina

    Ma regasesc in tot ce ai scris tu! Sunt 100% de acord cu tine!
    …si dupa cum am mai zis:imi place la nebunie cum scrii!Felicitari!

    • Mulțumesc, Alina.

      Nu susțin că am dreptate. Cred că ”educația”, în genere creșterea copilului este o misiune de viață extrem de personală și subiectivă, ce lasă loc de varii interpretări la fel cum lasă loc și pentru milioane de adevăruri personale.

      Dar mă bucur să aflu că nu sunt singura care gândește într-un anume fel.

    • Mulțumesc, Alina.

      Nu susțin că am dreptate. Cred că ”educația”, în genere creșterea copilului este o misiune de viață extrem de personală și subiectivă, ce lasă loc de varii interpretări la fel cum lasă loc și pentru milioane de adevăruri personale.

      Dar mă bucur să aflu că nu sunt singura care gândește într-un anume fel…

  5. Si eu cred ca trebuie gasita o cale de mijloc. Cand pitica mea era mica, de cateva luni, ca ale tale:d, imi imaginam ca se va juca la ea in camera si ca toate jucariile vor sta ordonate in cutii. S-a dovedit un vis frumos.La 1 an jumate toata casa e locul ei de joaca. Inclusiv sertarele din bucatarie. Sau pantofarul. Nu poti explica unui copil atat de mic ca trebuie sa se joace doar intr-un anumit loc, cu anumite jucarii. Poti eventual sa o fortezi, sa-i interzici, dar nu cred ca e ok. Eu prefer sa o las in pace si sa strangem impreuna jucariile inainte de baita. Cred in puterea exemplului, mai mult decat in sa o obligi sa faca ceva.

    • Roxana, nicio mamă cu așteptări realiste de la bebele ei nu va spera ca la la 1 an și jumătate casa să arate ca un muzeu… 😀

      Citisem tot în articolul menționat în text o frază care mi-a plăcut mult: ”House is for free expression, not for good impression”.

      Dar n-are nicio legătură câtă dezordine fac copiii în joaca lor, cu acțiunea de a strânge jucăriile la finalul zilei, săptămânii sau când consideră mama de cuviință. Puterea exemplului, cum spuneai și tu, e ceva ce poate fi practicat de la cele mai mici vârste. Și chiar dacă în unele momente copilul refuză să ajute la făcut ordine, nu e nicio problemă, atâta vreme cât mama îi cere ajutorul și-l învață că e normal să adune împreună…

  6. Si mie imi place ordinea , organizarea.Si nu pt ca tata a fost destul de exigent cu noi, fiind militar si deseori aducea si acasa aceeasi instructie, organizare si respect :).Nici pt ca am fost nevoita sa ma descurc intr un oras strain la 14 ani , copil venit de la tara , la liceu , nici macar pt ca mama ma solicita la diverse treburi casnice.Era o placere, si tot ce stiu , mi am insusit de la ea, respectiv bucatareala si curatenii.Am scris si eu la un mom dat despre rasfatul exagerat al copiilor , despre comportamentul compulsiv de a le cumpara cat mai multe , de a i gadila cat mai mult.Noi , nu suntem de acord cu el , optiune personala , de altfel.Adica , ii creez Dariei un climat normal, insa fara excese peste masura , chiar nu cred ca intelege ea ca o jucarie poate costa 100 de ron sau 10 ron.Are din toate categoriile, fara nici o problema.Eu chiar lucrez cu ea la capitolul asta , si chiar daca pare o joaca , dusul pampersului la gunoi , e o forma de a o responsabiliza , sau pusul hainutelor in cosul de rufe , pe langa distractie inseamna si ordine.Nu vreau sa ajunga sa se tavaleasca pe jos , ca nu i am cumpa ce a vrut ea si cand a vrut ea.Cred ca pana la urma , educatia primita de noi , in copilarie poate fi o lectie pentru ei.Buna sau rea!

    • Vezi, ți s-ar putea spune acum că tu de fapt ai suferit mari traume în copilărie și acum trăiești în plin proces de negare a abuzurilor la care ai fost supusă în copilărie de tatăl tău… 😉

      Lăsând gluma la o parte, întradevăr cred că noi am copilărit în vremuri mai severe și disciplinate ca acum. Libertatea era altfel înțeleasă și copii, și de părinți. Nu existau mare parte din problemele de acum, la fel cum nu existau nici teoriile moderne despre parrenting. Cine își creștea copiii în spirit libertin și extrem de permisiv, o făcea pentru că așa simțea, nu pentru că așa a auzit la tv că e cool…

      În fine, ca să nu devin nostalgică… linia de mijloc e cea mai sigură și pentru noi, și pentru copii. Extremele sunt dăunătoare, indiferent pe ce parte se situează. Un copil care nu primește absolut nimic e la fel de frustrat ca și un copil ce primește mai mult decât își dorește și e plictisit de orice. Un copil căruia nu i s-a pus nicio limită și nicio regulă va fi un adult la fel de inadaptat ca și un copil încorsetat de reguli și sancțiuni… Limitele mi se par suficient de clare și vizibile în această privință…

  7. Da, asta cu pampersul merge si la noi:). E chiar incantata sa-si duca pampersul la gunoi:d. Partea cu rufele murdare a avut un efect neasteptat pentru ca ma trezesc ca mai duce la sacul de rufe si haine curate de la mine din dulap:d

    • 🙂 Mai bine haine spălate de două ori, decât haine murdare așezate frumos în dulap, între cele curate… 😉

  8. Ana Maria

    Spre surpinderea mea, sunt inconjurata de mame de baieti care sunt EDUCATI/CRESCUTI sa nu faca nimic. Am fost consternata sa vad o mama care ii decojea oul unui baiat de 14 ani. Eu voi avea 2 baieti. Am stabilit cu sotul ca ii vom educa sa fie ordonati folosindu-ne, bineinteles, de puterea exemplului. Sotul chiar a spus “trebuie sa particip si eu la capitolul asta, caci daca ma vad pe mine ca spal o farfurie sau dau cu aspiratorul atunci inteleg si ei ca nu este nicio problema sa iti ajuti nevasta/prietena/mama. Invata ca nu este injositor/denigrant pentru tine ca barbat sa faci ordine, sa cureti in urma ta, sa faci mancare etc. Invata sa respecte o femeie si nu o vor vedea ca pe o menajera”. Apreciez ca am un aliat in sotul meu.

  9. Cristina

    M-am regasit in descrierea din articol. Eu sunt tipul de mama severa (foarte severa cum spune sotul meu) care impune reguli si restrictii uneori putin exagerate iar cand nu se executa imediat si fara comentarii ce spun eu aplic urgent o pedeapsa.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.