Autodiversificarea/BLW – Înecatul; o primă diferență între teorie și practică

Oct 26, 2010 by Carla

Mămicile mai experimentate ca mine într-ale autodiversificării vor crede că exagerez sau că precis nu fac eu ceva bine, însă ceea ce eu am observat – după 4 săptamâni de joacă de-a autodiversificarea, este că măzărichile se îneacă mult mai des decât spune teoria.

Și se îneacă rău; evit să descriu ce și cum se întâmplă, pentru a nu fi acuzată că sunt o mamă inconștientă sau iresponsabilă vis-a-vis de siguranța copiilor mei. Ceea ce pot spune este că fără niciun dubiu e vorba de înecat adevărat, nu de acel ”gagging” (adică tusea preventivă prin care sunt eliminate bucățile prea mari), sau de reflexul de extruziune (reflexul bebelușului de a împinge afară orice corp străin ce nu poate fi ”procesat” și îi ajunge mai adânc în guriță).

M-am întors, astfel, să recitesc primele informații găsite pe această temă, în urmă cu câteva luni:

Şi cum, nu se îneacă?

Este, evident, invariabil, inevitabil, prima întrebare.
[…]
Dacă mandarinuţa se îneacă cu alimente solide? Nu. Nu a înghiţit niciodată vreun aliment care să o pună în pericol, care să îi blocheze chiar şi pentru o secundă căile respiratorii, nu a existat niciodată pericolul sufocării pe care îl găsim peste tot explicat în articolele despre hrănirea bebeluşilor.
A nu se confunda însă înecatul cu reflexul de a tuşi. La începutul autodiversificării, mandarinuţa a încercat de două ori să înghită bucăţi prea mari, pe care le-a scos din guriţă tuşind puţin, iar asta e foarte bine. Este reflexul prin care bucăţile prea mari de mâncare sau cele care au ajuns prea adânc în guriţă, sunt scoase afară înainte să devină un pericol real. A tuşit o dată când a muşcat o bucată de ardei crud mult prea mare, pe care a scos-o prompt din guriţă. A doua oară cu o bucată de portocală, scoasă şi ea rapid şi eficient. Prima dată când a tuşit am privit-o cu atenţie să văd cum/dacă se descurcă. Şi s-a descurcat admirabil, cum s-ar fi descurcat orice alt bebeluş de vârsta ei. Reflexul o protejează până învaţă cum să mestece, ce poate să înghită… cum să mănânce. Şi mami învaţă şi ea să aibă încredere în mandarinuţa, în instinctele şi reflexele ei.
Eu sunt o mamă calmă, poate şi lunile de reflux gastroesofagian m-au “antrenat” să devin aşa. Sunt convinsă că unele mămici ar fi speriate să vadă cum bebeluşul tuşeşte şi pare că se îneacă… Poate că un curs de prim ajutor le-ar ajuta să nu se mai sperie la primul sunet. Sau poate pentru o mămică îngrijorată nu este metoda potrivită de diversificare, căci cu siguranţă cel mai bun barometru este mami, iar stresul ei s-ar reflecta direct în comportamentul bebeluşului.

Ei bine, la noi se întâmplă frecvent. Și eu sunt o mamă calmă. 🙂 Poate faptul că mă ocup singură de doi copii deodată m-a făcut așa. Și, întradevăr, pentru o mămică mai puțin calmă (ca să nu zic curajoasă) ca mine, un asemenea episod ar însemna, probabil, sfârșitul autodiversificării și reîntoarcerea spre metode de alimentație mai blânde pentru bebeluș.

Recunosc că, din lipsă de timp, nu am citit în original conținutul cărții despre BLW a lui Gill Rapley, însă mi-am însușit temeinic principiile de bază – așa cum le-am găsit rezumate pe diverse siteuri – și am eliminat potențialele cauze ale acestor mici accidente:

Copilul este prea mic sau nepregătit pentru BLW. Fals; fetele cer mâncarea noastră, stau singure în șezut, știu să ducă la gură alimentele și, câtă vreme nu le alunecă din mânuțe, molfăie de zor orice ar primi.
Copilul nu a primit alimente ”adecvate”. Fals; lasând la o parte mărul crud – despre care citisem deja că e periculos (alături de ardeiul crud), fetele s-au înnecat cu aproape fiecare aliment primit (zarzavat fiert, banană, fructe, dovleac etc.)
Copilul mănâncă într-o poziție incorectă. Fals; scăunele fetelor sunt montate în poziție verticală, aspect pe care am insistat încă de la început, iar în timpul mesei le fixez spatele cu câte o periniță suplimentară, pentru a le ține și mai drepte în șezut.

Singura explicație ce rămâne pentru mine în picioare este că bebelușii hrăniți cu biberonul au nevoie de mai mult timp pentru a deprinde tehnica merstecatului și înghițitului, față de copiii hrăniți la sân. Am găsit în mai multe locuri comparația conform căreia a suge la sân echivalează cu a bea din căniță, iar a suge din biberon echivalează cu a bea cu paiul… Se poate ca măzărichile să aibă, întradevăr, nevoie de timp mai mult pentru a descoperi ce au de făcut.

Dar chiar și acestă explicație nu exclude faptul că, totuși, pericolul bebelușului de a se îneca este real. Pentru ca să învețe ce au de făcut, bebelușii trebuie să exerseze. Iar dacă pentru cei alimentați cu biberonul e mai complicat acest proces, e bine să fie bine cunoscute aceste detalii și gestionate cu calm și încredere în copil.

Acest pericol al sufocării, explicat nu degeaba în mai toate cărțile medicale sau de creștere a copilului, există cu adevărat și nu trebuie ignorat. Desigur, cu o intervenție promptă din partea părintelui nu se întâmplă nimic; noi am ”lovit ”energic fetele peste spate, iar ele au eliminat în final bucățica ”buclucașă”, întocmai cum Albă-ca-Zăpada a eliminat – la rândul ei – bucățica de măr, în poveste.

Au fost și momente în care măzărichile au tușit ”preventiv”, scuipând bucățele prea mari de aliment, care ar fi putut deveni un pericol pentru ele. Le-am privit și eu cu calm, am observat ce fac și cum se descurcă, am avut și am încredere în instinctele lor… însă în momentele de înec real, nu am putut privi pasivă cum copilul se sufocă și se învinețește în câteva secunde, scuturându-se ca electrocutat, cu ochii roșii și ieșiți cu totul din orbite. Și îndrăznesc să recomand și celorlalte mame să nu facă așa ceva.

Tind să cred că vor mai fi mame ”ghinioniste”, ca mine, care să treacă prin asemenea momente cu bebelușul lor, la începutul autodiversificării… Și nu cred că e sănătos (nici pentru bebe, nici pentru inima mamei) să fie ignorat sau minimizat acest pericol. Dacă se întâmplă ca bebelușul să se înece, este important ca mama să acționeze cu calm, să nu se sperie și să nu tensioneze și mai tare bebelușul. Odată eliberate căile respiratorii, copilul mai are nevoie de câteva minute pentru a se liniști; în acestă privință un ton cald și calm al mamei îl va ajuta cu siguranță, pe când un ton sau o atitudine isterică, necontrolată, nu va face decât să adâncească panica generală și să sperie bebelușul și mai tare decât este deja.

Succes tuturor bebelușilor autodiversificați și la cât mai puține evenimente de acest fel!