Citesc, în sfârșit, Jurnalul Oanei Pellea. Dacă nu altceva, mă inspiră să mă gândesc mai mult la Dumnezeu și-mi dă curaj să scriu despre asta.

Pe zi ce trece sunt din ce în ce mai convinsă că fetițele mele pot vedea ceea ce noi – adulții – nu mai putem nici măcar distinge în vis: îngeri pretutindeni în jurul nostru. La fel ca și ceilalți copii.

Cineva îmi explica despre acest ”fenomen” consemnat în mai multe lucrări cu temă religioasă și teoria era că orice copil poate vedea îngeri până în momentul când acest har este alterat de percepția lumească a binelui și răului. Cu alte cuvinte, atunci când copilul conștientizează noțiunile de ”bine” și  ”rău” așa cum i le transmitem noi, adulții muritori, își pierde capacitatea de a mai observa îngerii și alte ”prezențe divine”.

D. îmi povestea că există filtre foto speciale, care pot surprinde spectre altfel invizibile ochiului obișnuit. Pozezi o încăpere și în imagine găsești proiecții ale unor ”ceva” pe care nu le-ai văzut cu ochiul liber. D. îmi spunea că s-au făcut fotografii extrem de ciudate cu ajutorul acestor filtre și îmi propunea să studiem mai mult. N-am vrut. Mi-e frică. Mi-e frică de moarte și de morți și cred că ceea ce acele filtre speciale pot surprinde ține de lumesc într-o măsură prea mare, ca să fie îngeri. Îngerii se simt. Când ești singur într-o încăpere și e liniște și dintr-o dată simți o adiere pe obraz și întorci capul de jur împrejur simțind că ești privit de cineva, tocmai te-a atins un înger cu aripa sa.

Însă de ceea ce percep fetițele mele nu mi-e frică deloc. Le surprind privirile fixate spre ceva invizibil mie, în mijlocul peretelui sau al tavanului gol… le surprind zambetul inundat de încântare, ascult cum vociferează fericite către acel imaginar, cum întind mânuțele, cum urmăresc apoi amândouă cu privirea – prin cameră -  acel ”ceva” care-și schimbă, parcă, locul… și nu-mi pot explica altfel gesturile lor, decât prin faptul că acolo – suspendați între noi și pereții goi, îngerii noștri veghează și au grijă de noi.

E trist cum cel mai tabu subiect între oameni este tocmai credința fiecăruia dintre noi. E desuet să crezi într-un Dumnezeu cu barbă albă, blând și bătrân. Până și copiii cer mai multe explicații și se îndoiesc de informația din manualul de Religie. Acum e la modă să urmărești Discovery Science, devenit noua Biblie a tinerei generații (din care da, eu nu mai fac parte și mă bucur tare), acum ești deștept dacă pricepi și percepi nesfârșitul universului, formarea galaxiilor, teoria găurilor negre și alte găselnițe ale astronomiei. Acum a fi ateu e noua religie, noua Știință, mult mai comodă, mai puțin restrictivă, mai ușor de digerat deopotrivă pentru spirit și trup.

Eu cred într-un Dumnezeu palpabil. Cred că peste toate emisiunile de pe Discovery este El. Cred că El a făcut să apară Universul și toată evoluția, inclusiv ridicarea Omului din Maimuță. Și coborârea lui ca specie dotată cu tot mai multă inteligență și cu tot mai puțină credință.

Nu mi-e rușine cu credința mea puerilă; mă bucur chiar să am ocazia acum s-o împărtășesc fetelor mele în acest mod simplu și firesc. Ele vor ști mai departe ce și cât să înțeleagă din Doamne-Doamne și puterea Lui.

Camera noastră e plină de îngeri… Și eu mă rog să nu plece niciodată de lângă noi.

1. Iulian Says:
   October 17th, 2011 at 6:44 pm

   Ceau Carla. Voiam doar sa iti spun ca mi-a venit telefonul de la service si acum sunt si eu din nou la curent cu “lumea”. Ti-am adaugat blogul la rss feed, si de data asta a mers. Pupici.