I’ve got a lot of friends
Într-un cu totul alt context (sau poate similar) cineva mi-a spus cândva de începerea unui proces de ”igienizare personală”, formulare care – la vremea ei – m-a enervat teribil. Ca și cum sufletul poate fi dezinfectat și apoi frecat cu o cârpă aspră, lustrit cu grijă, ca o piesă de argintărie veche, pentru a fi în cele din urmă expus într-o vitrină… și lăsat acolo, nefolosit, întocmai ca toate lucrurile bune pe care ne e frică să nu le stricăm…
Nu caut să înțeleg sensul pentru care acele cuvinte au fost spuse atunci, însă mi-am reamintit de ele zilele acestea, simțindu-mă pregătită să le dau un sens propriu, poate similar celui care cândva m-a supărat atât de tare.
Aș vrea să mă lepăd de multe din vechile prietenii. Relații înbâcsite, tocite, funcționale doar în virtutea unui bun-simț care ne obligă în continuare a socializa la limita convenienței… relații disfuncționale, relații interesate, relații neinteresante.
Aveam o prietenă cu care încercam să mențin relații apropiate de ani și ani. Îmi plăcea, mi-era dragă, o acceptasem cu toate toanele și ciudățeniile ei. Ne întâlneam rar și bine, recuperând cu orele ceea ce nu împărtășisem săptămâni sau poate luni întregi, deși ne despărțeau doar câțiva km distanță. Îi puteam spune orice; și ea mie. Apoi am născut. Știam că nu-i plac copiii, dar credeam că mă cunoaște suficient de bine ca să știe că nu sunt femeia prăbușită în discuții legate exclusiv de scutecul copiilor ei. Sunt 6 luni de când nu m-a mai căutat, nu mi-a răspuns la telefoane, nu mi-a întors niciun mesaj înapoi.
Am prietene care nu mă caută niciodată, dar când ajungem să vorbim mă ceartă că nu dau semne de viață mai des. Persoane adulte, cu viață proprie, care fac economie la abonamentul de telefonie mobilă, dar apoi mă acuză că eu mă zgârcesc la a da semne de viață. Acel gen de oameni care pretind un interes manifestat unidirecțional, dinspre mine spre ei, ca și cum doar eu aș fi datoare să mențin aprinsă ”flacăra prieteniei”. Și prietene care dau beep pentru a-mi povesti despre probleme personale sau pentru a cere ajutor într-o oarecare privință.
Am o prietenă cu care trebuia să mă întâlnesc într-o dimineață la o plimbare cu copiii… N-a venit, avea telefonul închis, au trecut 3 luni de atunci și nu m-a mai căutat niciodată, nici să mă întrebe de sănătate, nici să se scuze pentru acea zi.
Sunt oameni cu care nu vorbesc niciodată, care trimit de Sărbători același mesaj sms rece și impersonal, forward-at după primul mesaj primit de ei înșiși și care se supără că nu le răspund la fel. Eu îmi sun oamenii dragi de sărbători, le urez personal și personalizat lucruri frumoase.
Sunt oameni cu care vorbesc uneori întâmplător, povestim nimicuri, pentru ca apoi să aud versiuni cu totul distorsionate ale lucrurilor pe care eu le-am spus. Ca în clasa a treia.
Sunt persoane care mă caută doar când au nevoie de ajutor, pe care nu le interesează motivul pentru care nu aș putea-o face și care mă judecă pentru refuz. Și persoane care pentru o sumă oarecare de bani pe care, insultându-mă, nu mai au niciun gând să o restituie, dispar cu totul, închizându-și telefoanele și uitând că ne cunoaștem și că au datorii… măcar datoria morală de a-i spune unui om care te-a ajutat că n-ai cum să te achiți și că vei face cumva, cândva, să rezolvi situația.
Poate sunt eu de vină. Poate am eu ceva ce-i face pe oameni să se poarte atât de urât. Poate nu știu să-mi aleg prietenii și nu mă pricep deloc la oameni.
De toți acești oameni vorbesc la timpul prezent, pentru că nu mă pot vindeca de o anume inhibiție de a mă îndepărta de ei. Deși vreau din suflet să o fac și să câștig timp prețios pentru mine și familia mea, pentru oamenii cu adevărat apropiați! Nu sunt genul care să uite că ne cunoaștem și să nu mai dau bună-ziua, dar nu pot nici să-mi asum direct decizia de a rupe o relație ce nu mai înseamnă nimic.
Și apoi vine partea frumoasă. Și scurtă.
Am câțiva prieteni dragi tare, aproape toți departe. Mi-e dor de ei și mă gândesc mereu cu drag la ceea ce ne-a legat.
În lipsa lor am cunoscut, tangențial, o mulțime de persoane cu ”potențial”. Mi-ar fi plăcut să mi-i fac prieteni, să nu treacă prin viața mea scăpându-mi printre degete ca nisipul, oricât de încete am făcut să fie mișcările mele de (re)cunoaștere… Am întâlnit oameni frumoși, cu carismă, calzi și prietenoși, oameni cu vise, cu glas blând și privirea calmă, ca și cum înăuntrul pupilelor mările lor de gânduri nu cunoscuseră furtuna.
Toți acești oameni sunt departe, în lumi ale lor, străine. Nu ne cunoaștem, nu-i am aproape, nu fac parte din viața mea…
Oare nu se deschide și sezonul de solduri la prietenii, odată cu apropierea Sărbătorilor? Oameni veseli, calzi, calmi, optimiști și buni… luați pe nimic și fără mari promisiuni?
***
p.s. Am înțeles, într-un final, că atunci când au loc asemenea procese de ”igienizare personală”, nu mai contează, de fapt, cum mă simt eu – ca ”victimă” - și ce argumente aș aduce în favoarea mea (la momentul respectiv eu m-am simțit frustrată că sunt îndepărtată ca prietenă, m-am simțit învinovățită pe nedrept de lucruri total absurde etc.)… contează doar cum eu și acțiunile mele sunt percepute ce ceilalți. Nu pot condamna pe nimeni pentru faptul că mi-am făcut o proastă imagine și astfel am devenit o prietenă dis/nefuncțională, ce trebuie îndepărtată ca o bubă rea… lăsând în urmă gânduri care nu (mai) conteză, apreciez sinceritatea și capacitatea cuiva de a vorbi direct și o prefer în locul tăcerilor lungi și pline de întrebări fără răspuns. Dragoste cu sila nu se face. Nici prietenie.
November 13th, 2010 at 10:51 pm
Intr-un astfel de proces de “igienizare personala” ma aflu si eu acum ( asta apropos de ultimul post la care ai scris tu un comment ) , doar ca la mine dezamagirile sunt mari, pe mine ma macina, ma simt trista si neputincioasa in fata unora…Sunt lucruri pe care nu le pot intelege in ruptul capului si asta pentru ca eu judec dupa cum as proceda eu, inca nu am invatat sa nu mai am asteptari de la oameni, nu am invatat ca eu ma port intr-un fel anume dar nu trebuie si ceilalti sa-mi raspunda la fel.Sunt trista si igienizarea asta ma sfasie pe dinauntru, ma lasa goala si fara speranta ca oamenii vor mai fi ceea ce au fost…
October 22nd, 2011 at 10:47 am
Cred ca ar trebui sa faci o diferenta intre prieteni si cunostinte; sa promovezi la statutul de prieteni doar pe acele cunostinte care chiar crezi ca indeplinesc toate criteriile tale. Poate vei ajunge in situatia mea, nu prea am prieteni, insa nici nu permit sa fiu trasa de maneca cu clisee d-astea rasuflate, gen: de ce nu ma suni, de ce nu ma cauti… Eu nu ma rog de nimeni sa-mi fie prieten; consider ca prietenia e un privilegiu, pentru ca permite unei persoane sa intre in viata ta si sa ti-o afecteze, asa ca ar face bine s-o afecteze intr-un mod pozitiv