”Moșu”, cum îi spuneam noi, bătrânul proprietar al casei în care locuim cu chirie și colocatar în apartamentul de sub noi, s-a stins din viață de curând, după câteva zile de chinuri și dureri, în spital. Iubea viața, îmi spunea nepotul lui. A fost un bărbat mereu activ și niciodată pregătit să-și piardă energia. Avea  83 de ani, era înalt și țeapăn, umbla încet – în două cârje – măcinat pe dinăuntru de boli urâte ale bătrâneții, însă se simțea în putere și nu se plângea de nimic. Viața lui era grădina din jurul casei, în care își plantase și îngrijise, cu mult drag, o mulțime de legume și zarzavaturi. Singur își îngrijea grădina, singur se încăpățâna s-o ude seară de seară, cu găleata, s-o  sape, s-o curețe de buruieni, sprijinit în cele două cârje într-un echilibru bizar… Grădina era pasiunea și bucuria lui, de-o viață… era ceea ce-l scotea dimineața din casă, ceea ce-l preocupa mereu și-i dădea o motivație să umble, să facă efort și mișcare și, probabil era lucrul acela frumos, al lui, cu care adormea seara în minte…

Soția sa, la fel de bătrână și ea, îl plângea azi, în grădina acum uscată și căzută în paragină… Nu se împăcase cu pierderea lui. Mi-a povestit, pentru a câta oară?, că spera ca internarea moșului în spital să fie doar un mic ”accident”, spera ca ”omul ei” să vină sănătos acasă și, împreună, să-și continue viața până cine știe când… încă mulți ani înainte.

Și m-am gândit: câtă nerecunoștință! Și cât noroc pe acest bărbat ce a trăit atâția ani plini – împărțindu-și tinerețea și bătrânețea la doi, ce a avut mereu familia alături – fiica și nepotul său locuind mereu cu ei, ce s-a bucurat de luciditate și putere până cu câteva zile înainte de a muri!… Ce bine e să-și poți lua rămas bun de la cei pe care-i lași în urmă, să ai răgaz să te împaci cu cele lăsate în urmă, să faci pace cu cei cărora le-ai purtat pică și să te stingi liniștit, la capătul unei vieți lungi și pline!…

Dar nu. Îmi spunea nepotul lui că ultimele zile i-au fost un mare chin, o spaimă imensă l-a chinuit zi și noapte, l-a paralizat realmente, l-a măcinat, l-a doborât cu totul… Să ai 83 de ani, să înțelegi că ți-a sosit clipa și să nu fi deloc pregătit a te duce…

Paradoxal, când un om se stinge în urma unei suferințe de durată, doborât la pat cu mult înainte, chinuit de dureri, dependent de răbdarea și puterea celor din jur, ne întrebăm de ce trebuie să se chinuie atât, de ce nu scapă de tot chinul, de ce nu-l ia Dumnezeu la El… iar când, în sfârșit, se duce, ne luptăm cu durerea de a-l fi pierdut, ne tânguim și invocăm, retoric, măcar o zi în plus, în care să facem ce n-am făcut, în care să-i spunem ce nu i-am spus…

Cândva voi găsi resurse interioare să vorbesc despre bunica mea. De la moartea ei, la numai două zile după cea a moșului, n-am încercat decât să mă gândesc că în sfârșit s-a făcut și pentru ea dreptate, că s-a eliberat de chinul și tortura inconștienței, de umilința de a fi total dependentă de alții – după ce ți-ai dedicat o viață întreagă îngrijirii lor, de suferința fizică ce o măcina de atâtea luni deja… Am încercat să ascund, în spatele acestui gând oarecum altruist, disperarea de a ști că n-o s-o mai văd niciodată, că o să-i vorbesc, dar n-o să-mi mai răspundă, că nu-i voi mai auzi niciodată vocea și … Și realizez, cu trisțețe, că ceea ce mă doare cel mai tare nu e dispariția ei fizică dintre noi, ci doar nevoia mea egoistă de a o avea alături… nevoie ce nu mai poate fi satisfăcută acum. Am avut-o alături și am vizitat-o mult prea rar, am avut atâtea prilejuri de a-i spune cât îmi e de dragă dar n-am făcut-o, poate de teama că odată ce-i voi spune toate aceste lucruri, ar fi ca și cum mi-aș fi luat rămas bun și ea ar fi fost liberă să se ducă departe… Și iată cum, până la urmă, s-a dus fără a mai aștepta cuvinte ce nu aveau să vină…

Nimic nu ne pregătește pentru ce va urma.