Copiii nu se nasc răi

Sep 2, 2010 by

Iată un exemplu de “educație”.

Ne aflam pe coridorul unei policlinici, așteptându-ne rândul în fața ușii unui cabinet medical.  O mămica își face apariția însoțită de băiețelul ei de vreo 3 anișori, bandajat pe una din arcade. Se așează amândoi pe scaune, moment în care copilul o întreabă ceva. Mama îi răspunde răstit:

Taci, măi, vorbește mai încet!…

-De ce? întreabă copilul mirat, evident tot cu voce tare.

-Pentru că ești rău, de aia! îi răspunde mama iritată.

Da ce-am făcut?! întreabă din nou copilul, mutându-se pe un alt scăunel liber.

-Taci odată și nu te mai mișca de pe scaun, nu mai fi rău că te las singur la nenea doctotul să te doară când îți scoate firele și să plângi, să te înveți minte! Vrei să te las singur?! Vrei să te doară?! Vrei, de aia ești așa rău?!?!

Da, vreau! țipă copilul amuzat până și el de aiurelile maică-sii, dar mai ales de ecoul pe care vocea sa îl făcea pe coridorul lung și gol.

Este ușor de ghicit că băiețelul, din acel moment, a făcut tot posibilul s-o enerveze pe mă-sa, să vorbească tot mai tare pe măsură ce individa țipa la el să tacă, să se mute de pe un scaun pe altul doar ca să-i demonstreze mamei că nu se întâmplă nimic dacă face asta – fiind toate goale, să se agite tot mai tare, spre exasperarea totală a femeii… Iar acestă mamă se purta cu copilul ei ca și cum a fi rău era o boală pe care copilul o luase punând mânuțele pe unde nu i-a dat ea voie, iar acum trebuia să-l pedepsească pentru vina lui exclusivă de a fi rău. Ea, sărăca, n-avea absolut nicio vină!

-Vrei să te bat?! Termină odată, nu ți-e rușine?! Nu mai fi rău că așa te bat aici, de nu te vezi!

***

Niciun copil nu se naște rău.

Copilul nou-născut e pur, curat, cuminte și gol de orice noțiune de bine sau rău.

Copilul mic plânge pentru că e flămând, sau îi e frig, sau are nevoie de mama sa, sau are colici, sau e speriat, sau e cu scutecelul plin… nu pentru că e rău!

Copilul strică, sparge, răstoarnă  lucruri – pentru el lipsite de valoare – pentru că acesta e felul în care el descoperă lumea din jurul lui… Te întrerupe din discuția cu un alt om mare pentru că simte nevoia să participe activ la ceea ce tu faci, simte nevoia  să-ți atragă atenția asupra lui… Copilul n-are astâmpăr să stea nemișcat pe locul unde tu-l așezi pentru că e  activ și prea plin de energie ce trebuie consumată! Își murdărește hăinuțele pentru că, jucându-se, a fost prea fericit de momentul lui, nu pentru că e rău! Copilul face mofturi la mâncare pentru că așa îsi exersează el voința, sau pentru că întradevăr nu-i place gustul sau poate e sătul…  și nu spune poezia învățată pentru că e timid, sau poate obosit în acel moment… și nu pentru că e rău.

Copilul tratat astfel nu-și mai manifestă afecțiunea pentru părinții săi din cauză că se simte devalorizat, nu pentru că… ar fi rău.

Dar devine rău.

Se naște bun și pur, însă devine – în timp – ceea ce mama sa îl numește mereu: rău. Devine ceea ce este învățat că este… și se comportă ca atare. Spune-i copilului că-i rău de câte ori te întrerupe dintr-o discuție și te va întrerupe din ce în ce mai des. Ceartă-l și numește-l rău în fața unor străini, fă-l de rușine ca să-i dai, vorba-vine, educație, și te va face și el de rușine mereu. Spune-i mereu că este rău și-l vei învăța că așa este normal să fie…

Mecanismul e foarte simplu: copiii sunt produsul exclusiv al educației primite de la părinții lor. Devalorizează-ți copilul și el va învăța că nu înseamnă nimic ca om, va fi frustrat și se va manifesta mereu într-o manieră distructivă. Ceartă-l și impune-i limite pe care nu le înțelege, iar el va încerca mereu să le depășească, să vadă ce e dincolo de ele, cu riscul de a fi din nou pedepsit și certat. Ignoră-l, ține-l la distanță de tine și el va încerca mereu să îți atragă atenția, în singurul mod pe care-l cunoaște: prin a fi “rău” într-un anume fel, pentru că știe că acel tip de comportament al său este cel la care obține un răspuns de la tine.

Există o mulțime de sinonime cu care un copil poate fi numit oricum altfel, dar nu rău. În funcție de conjunctură, copilul poate fi obraznic, neastâmpărat, gălăgios, mofturos, agitat, răsfățat, bandit, leneș, neascultător, dezordonat, îndărătnic, sămânță de scandal, guraliv, neatent, murdărici, somnorici, bosumflici și câte altele!… De ce să nu folosim aceste apelative, mult mai blânde și mai  pline de sens?! Numindu-l astfel, copilul va înțelege efectele acțiunilor sale la modul personalizat, va putea face diferențe clare între ceea ce a greșit acum și ceea ce te-a supărat la el mai devreme: acum a fost, de exemplu, gălăgios, iar mai devreme neatent…  sună cu totul altfel și mult mai explicit decât a fi “rău” pur și simplu. Copilul va putea, ajutat de tine ca adult, să-și corecteze anumite greșeli, să nu le mai repete, învățând să fie mai “bun “, dacă înțelege ce a greșit și în ce fel a fost “rău“.

Personal am decis, încă de la nașterea măzărichilor, să nu le numec rele niciodată și, de câte ori voi simți nevoia să le cataloghez cumva, să-mi iau un răgaz de câteva secunde pentru a găsi un sinonim adecvat contextului. Îmi voi crește copilele valorizându-le trăsăturile pozitive, compensând minusurile punând mereu accentul pe calități, învățându-le să aibă încredere în ele și oferindu-le mereu o explicație pentru greșelile lor. Știu că fetele mele, la fel ca toți ceilalți copii, nu vor fi rele decât dacă le voi învăța eu să fie așa, printr-o atitudine ostilă și distructivă…

Și-mi vine să le strâng de gât pe toate mămicile care – în absoluta lor ignoranță (și-mi asum această insultă) – își educă copiii spunându-le mereu că sunt răi și uitând că, pentru felul în care și-au educat copilul, “meritul” le aparține în exclusivitate!

Related Posts

Share This

8 Comments

  1. frumos si foarte bine spus! 🙂 Felicitari.

    Ai dreptate, din pacate, sunt multi parinti care le adreseaza copiilor lor vorbe nu tocmai potrivite si care afiseaza fata de acestia atitudini total gresite…. gresite din punctul meu de vedere, din al tau… dar nu din al lor. Am incetat sa ma mai consum pentru astfel de episoade. Sunt multe…. si nu pot face nimic sa le schimb, decat ceea ce ti-ai propus si tu: sa nu fac aceste lucruri cu Maria. 🙂

    • Eu aș vrea să intervin ori de câte ori asist la scene de acest gen, dar apoi ceva mă oprește… Gândul că cine sunt eu să mă bag în sufletul omului? Ce drept am eu să-i fac observație altui părinte, chiar dacă știu sigur că greșește? Mie mi-ar plăcea să-mi facă străinii, pe strada, observație la cum îmi educ copiii?

      Totuși, mai greu să stau deoparte cănd văd un copil lovit de părinți, lovit cu putere, ca un sac de cartofi… 🙁 Sau când văd o femeie lovită de partenerul ei… 🙁 Pe acești oameni cum îî putem ajuta?!

      Vreau doar sa am puterea de a-mi educa fetele altfel…

      • legat de violenta…. intr-o oarecare masura, consider ca si noi, cei care stam si ne uitam, purtam o parte de vina … precum agresorul.
        … si totusi , neexistand un cadru legislativ, care sa fie de partea victimelor, incurajandu-i astfel pe cei ce vor sa ajute, nu prea stiu cum te poti baga…. Am intervenit la viata mea in trei cazuri de violenta domestica, si era cat pe ce sa mi-o iau si eu, ba chiar am fost mustrata de politisti ca nu trebuie sa ma bag in familiile altora… ce daca ea era plina de sange si copilul privea ingozit toata scena….

  2. Ai mare dreptate, din pacate comportamentul femeii respective l-am observat la peste 90% dintre parinti. Luat din ochi deh, ca n-am facut niciun studiu.
    Probabil ca n-o sa primesc niciodata observatii de la alti parinti, dar am ajuns la momentul in care Eva primeste calificative pe strada: ooo, ce urata esti cand plangi! e rusine sa stai in brate, esti fetita mare! nu mai scoate limba ca ti-o tai! n-o musca pe mami ca iti vor cadea toti dintii! de ce esti rea si nu-i dai si lui jucaria ca e mai mic! etc, si sunt scoasa din sarite si n-am nicio solutie.
    Daca imi permiti o observatie, eu nu folosesc nici cuvinte ca obraznic si cuminte, mi se par mult prea abstracte pentru un copil de trei ani, ca sa nu mai spun ca sunt foarte subiective. Nici rasfatat nu prea exista in vocabularul meu, iar ordonata nu-i pot cere sa fie, deocamdata

    • Fetele mele abia au 5 luni și deja ne-am confruntat pe stradă cu remarci de genul: vai, dar de ce ești REA și plângi?! uite la surioara ta ce cuminte e, doarme! …
      Cu greu mă pot abține să plec mai departe, fără a da drumul furtunii de cuvinte ce-mi să pe limbă… și singurul motiv pentru care găsesc putere să ignor asemenea intervenții din partea străinilor și să pot rămâne aparent indiferentă este pentru că nu vreau să le expun pe fete la nicio scenă de violență verbală, chiar dacă acum sunt mici și teoretic nu înțeleg… Vor avea parte de suficiente mitocănii în viață, n-re rost să le familiarizez eu de pe acum cu mizeria umană a unora…

      Pe de altă parte, îți respect opinia vis-a-vis de abstractizarea unor cuvinte, însă nu sunt de acord cu tine… eu consider că după vărsta de 2 ani (momentul cănd, teoretic, copilul înțelege mare parte din limbajul adulților, chiar daca el vorbește sau nu) vocabularul copilului trebuie îmbogățit cu cât mai multe noțiuni, chiar dacă în primă fază i se vor părea abstracte… Aici intervine rolul explicațiilor… Totul depinde de vârstă, zic eu. Iar faptul că suntem subiective când ne caracterizăm copiii, ai dreptate. Dar e și firesc să fim așa! 🙂

  3. Lavinia

    Ah-da – eu am o adevarata problema cu aceste “glume” venite din partea altora – ca de exemplu soacra mea care imi gaseste tot felul de porecle pentru buburuze- m-am uitat urat de mai multe ori, i-am si zis dar spune ca sunt eu suparacioasa si ea nu zice cu rautate. Oricum mi-a zis odata de Alessia ca e “prefacuta” findca chipurile plangea fara motiv- si i-am spus ca un copil de doua luni nu poate fi prefacut- doar mintea noastra de oameni “maturi” si meschini poate gandii asa.
    Oricum degeaba ii spun-ea tot le gaseste tot felul de apelative- nu stiu daca sunt eu exagerata dar ma deranjeaza. Iar asta cu copilul “bun” si “rau” e la ordinea zilei- tot timpul face comparatii intre ele si povesteste la toata lumea cat de buna sau rea e una sau cealalta :(:(imi vine sa ii dau cu ceva in cap….dar asta este, o mai suport un pic ….am mai vazut si eu parinti care isi numeau copilul “handicapat”, prostovan- etc -le-am zis in fata ca nu cred ca e ok-si mi-au replicat cu celebra -las’ ca te vedem noi pe tine……

    • Lavinia, cu soacrele, mamele, mătușile și alte rubedenii cu o generație mai înaintate e și mai complicat să ne punem…
      Dacă unui străin pe stradă mi-aș permite fără regrețe să-i întorc vreo remarcă nepotrivită, când e vorba de neamuri apar sentimente rănite, interpretări, discuții stânjenitoare, scuze etc…
      Mai suportă cât poți, dacă zici că nu mai e mult… 😛

      Iar părinții ce-și numesc copiii cu apelativele menționate de tine… ăia numai părinți nu se pot numi! 🙁 Așa părinți, așa copii… iar acei copii vor fi prieteni și colegi cu copiii noștri și probabil se vor manifesta ca atare…

  4. Gabi, ai pus punctul pe I: până nu va exista – în primul rând – un cadru legislativ care să protejeze victimele, noi nu avem nicio putere să ajutăm… 🙁

Trackbacks/Pingbacks

  1. Revelion cu bebe! | Blogul Cojocarilor - [...] cu bebe! Posted on 2 septembrie 2010 by cojocarii Cum e primul revelion cu bebe? Unde se…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.