Postul cu numărul 100…

Aug 20, 2010 by Carla

Îl dedic, cu toată tristețea, sufletelor pierdute în incendiul de la Maternitatea Giulești.

În memoria acestora, ziua de 16 august va rămâne mereu scrisă cu negru în calendar. Negru de fum, negru de rău, negru de moarte, negru de doliu în suflet.

Nu vreau să comentez inutil ceea ce s-a întâmplat, să lansez acuze sau supoziții, să dau cu pumnul în vinovații direcți sau indirecți ai acestei tragedii.

Vreau însă să spun că ceea ce s-a întâmplat cu puțin timp înainte de incendiu, în acel spital, nu este deloc o excepție de la regulă. Și o să citez ceea ce scrisesem cu atâta amar, după nașterea măzărichilor:

“[…] am rămas prostită pe mijlocul coridorului, în întuneric, plângând și fără să mă mai pot gândi la nimic. În cele din urmă, în loc să mă întorc în salon, m-am târât până la secția de prematuri, unde domnea liniștea și doar sforăitul asistentelor tulbura pacea și somnul copiilor. Am trecut printre ele ca-n filme, niciuna n-a schițat niciun gest că s-ar fi trezit și m-ar fi auzit… dormeau toate, întinse de-a lungul coridorului ce dădea în saloanele cu incubatoare, pe canapele sau pe tărgi, acoperite cu cearșafuri și pături de spital. Într-un colț al coridorului, un televizor mergea în surdină, pe un canal de telenovele. În fața lui dormeau strâmbe, înghesuite pe aceeași canapea, două femei în vârstă, probabil infirmiere sau bucătărese…

M-am plimbat până în salonul măzărichilor, am stat câteva minute cu ele și le-am privit dormind liniștite și neștiutoare, am încercat să-mi adun gândurile… M-am așezat apoi, cuminte, pe un colț de canapea de pe coridor, aștepând. Nu mă mai gândeam la nimic, eram prea extenuată și necăjită. După mai bine de o oră au început să sune alarmele asistentelor, era ora mesei copiilor. Au fost foarte neplăcut surprinse de prezența mea acolo… le-am explicat în ce stare eram și ce mi se întâmplase mai devreme, cum fusesem tratată… Niciun semn de simpatie pe fețele lor, niciun pic de milă sau dorință de a mă ajuta… Ca și când nici n-ar fi ascultat ce le povestisem, m-au alungat rapid de acolo, cu pretextul că de ajutor la muls se ocupă doar asistentele de la lăuze și că nu e treaba lor să mă ajute, deci să mă întorc să le cer celorlalte ajutor… atenționându-mă și că n-am ce căuta în secția de prematuri, sub nicio formă, în afara orelor de adus lapte.

Am plecat și de acolo așa cum venisem, cu regretul că nu-mi luasem copiii și să plec acasă așa, în mijlocul nopții, fără să mă oprească nimeni dintre cele pe care le găsisem dormind atât de adânc. Oare, dacă vreunul din copiii aceștia firavi, prematuri, a căror viață depinde de atenția și grija lor, ar fi pățit ceva noaptea, s-ar fi trezit vreuna să-l ajute?!?!?!? Oare ar fi auzit sunetele de alarmă ale aparatelor, oare s-ar fi deranjat vreuna să verifice copiii din când în când?! Cum mai puteam fi eu liniștită pentru viața și sănătatea măzărichilor mele, văzând câtă “grijă” li se poartă?! Și cui aș fi putut să reclam toate ce mi se întâmplau?!?!”

Era ora 3 noaptea și această scenă s-a petrecut în cea mai mare maternitate a Clujului.

Iar mai apoi, impresii de la Centrul de prematuri:

“Una peste alta, despre Centrul de prematuri se pot spune foarte multe. Pentru cine ajunge acolo, contează doar să fie șederea cât mai scurtă și, din acest punct de vedere, copiii cresc supravegheați de personal specializat și se dezvoltă relativ feriți de pericole. Știu că pentru mămici e tot ce contează și e foarte bine să fie așa.

Privit obiectiv, însă, Centrul poartă cu mândrie aceeași amprentă comunistă și îmbâcsită a tuturor spitalelor românești. Femeia de serviciu este, la nevoie, și bucătăreasă, și îngrijitoare de copii… Cu aceleași mâini servește masa mămicilor, spală toalete, șterge pe jos cu o singură apă murdară și cu un mop infect, apoi pregătește biberoanele copiilor… Cum spuneam, asistentele sunt obișnuite ca majoritatea mămicilor să fie din categorii sociale defavorizate și o parte dintre ele te tratează cu disprețul de rigoare, indiferent cine și cum ești. Există o idee general acceptată că tu ești acolo la mila cuiva și trebuie să mulțumești pentru asta, să fii recunoascătoare, umilă și să accepți orice fel de tratament, să nu inițiezi discuții vis-a-vis de felul cum copilul tău este tratat și îngrijit, […] și, nu în ultimul rând, să te mulțumești cu niște măsuri de igienă precare (nu ți se asigură sterilizarea pompei de sân – în condițiile în care copilul tău se hrănește exclusiv cu laptele colectat în pompiță, nu se face cu adevărat curațenie nici în dormitoare, nici la toalete – acesta fiind un real pericol de infecții pentru mamele cu epiziotomie etc.).
[…]
Și cui să te plângi că nu e firesc ca doctorița de garda să doarmă în miezul zilei și să mai aibă și pretenția de a nu fi deranjață de niciun zgomot de fond, când ea e plătită din banii tăi să se ocupe de copii?! […] Cui să te plângi că ți s-a vorbit urât, că ai fost insultată, că ai fost numită “proastă” în față, că s-a țipat la tine ca la o boschetară? Cui să reclami că în secția de prematuri, de maximă igienă și sterilitate, weekend de weekend se găteau grătare cu cartofi prajiți și tot fumul se ducea în saloanele copiilor, că se fuma în ușa balconului – apoi, cu aceleași mâini duhnind a tutun, unele asistente ne manevrau copiii?! Cui să reclami că existau 4 paznici-portari angajați, care nu ieșeau toată ziua sau noaptea de la tv, din cămăruța lor, dormind cu sforăituri zi și noapte, practic fiind angajați degeaba?“

Privind în urmă pot spune cu mâna pe suflet, și am mai spus-o de nenumărate ori tuturor (poate nu și pe blog), că cea mai mare spaimă a mea în cele 5 săptămâni de spitalizare a fost siguranța măzărichilor în acele saloane de prematuri. Din clipa când, după naștere, am aflat că fetele sunt perfect sănătoase, au toate organele funcționale și la locul lor, iar lupta lor nu va fi decât cu (kilo)gramele, n-am avut altă temere decât felul cum se ocupă de ele personalul medical. După episodul nocturn din maternitate, am fost convinsă că dezinteresul asistentelor și lipsa de supraveghere a acestor copii care luptă pentru viață poate duce la nenorociri!

Apoi, în Centrul de prematuri, unde copiii erau ținuți în încăperi mici, cu 2-3 incubatoare fiecare, cu ușile saloanelor mereu închise și camera de gardă a asistentelor cu tv-ul mereu pornit, m-am întrebat în fiecare zi ce se întâmplă când un copil plânge, când are nevoie de ajutor imediat?! Le-am întrebat lucrul acesta și pe doctorițe, și pe asistente, plângând de spaimă atunci când am ajuns acolo și mi-am dat seama că fetele vor rămâne singure majoritatea timpului… M-au catalogat depresivă, poate în sinea lor slabă de nervi, și m-au asigurat că știu ele să-și facă meseria… Iar eu n-am dormit, de teamă, nopți în șir, atentă să prind, în liniștea nopții, orice sunet de aparat, orice alarmă a incubatoarelor de la etajul superior…

E vorba de aceleași asistente care, după câteva zile, ne-au explicat că etajul prematurilor se închide noaptea cu yala pentru că au existat incidente în trecut, când s-au TREZIT (la propriu) în mijlocul nopții cu mămici ce veniseră în saloanele bebelușilor și-si scoseseră copiii din incubatoare, pentru a-i ține în brațe! Cât de adânc dormea personalul de gardă, ca să nu audă ce se întâmplă în saloanele micuților?! Și în ce țară bolnavă trăim, dacă măsura de siguranță după aceste “incidente” a fost incuierea secției pe timp de noapte și interzicerea accesului mamelor la copii, indiferent de motiv, în loc să se ia măsuri pentru sporirea atenției și grijei asistentelor?! Trebuie să dăm dovadă de înțelegere și să acceptăm că toată lumea doarme în gărzi ca și cum ar fi scris în fișa postului (unele cadre medicale chiar și în mijlocul zilei, cu pretenția de a nu le fi deranjată siesta), dar din 3-4 asistente chiar nu se putea face de veghe cu schimbul, câte 1-2 ore fiecare?! Un sudoku, o telenovelă în reluare, un macrame… e chiar atît de greu ca, în timpul programului de lcuru, să stai treaz și să-ți faci datoria, măcar un sfert din timp?! Somn ușor, personal medical al spitalelor din România!

Povestea noastră, din fericire, a fost cu happy-end. Cineva, acolo sus, ne-a iubit și ne-a ferit de nenorociri. Din păcate, nu la fel s-a întâmplat cu aceste suflete nevinovate, victime ale unui sistem medical în metastază, însă de care Omul este cel resopnsabil, în primul rând! Dumnezeu să-i ocrotească și să-i aibă în pază pe micuți martiri ai acestei tragedii…