Din suflet, cum nu am spus-o nimănui niciodată.

Aug 14, 2010 by

Nu sunt genul de om care să-și exteriorizeze sentimentele cu mare ușurință, cu atât mai mult pe o pagină publică de internet, cum este acest blog, supus judecății oricui. Însă astăzi, tocmai din acest motiv – al deschiderii acestor cuvinte către oricine navighează pe internet, aș vrea să spun câteva lucruri, extrem de personale, legate de alăptat.

Mai precis legate de eșecul de a alăpta.

În plină Săptămână mondială a alăptării, blogosfera a suportat o avalanșă de articole, mai mult sau mai puțin personale, cu un conținut mai mult sau mai puțin “politically corect“, legate de acest subiect atât de delicat și atât de intim, unic din punct de vedere al experienței fiecărei mame! Chiar și fără acest prilej, internetul abundă de informație “tehnică”, de sfaturi despre ”cum să” dar mai ales ”cum să nu” , despre cât de bună mamă ești dacă alăptezi și despre ceea ce constituie nesfârșita polemică vis-a-vis de faptul că  “Nu există să nu poți alăpta! Eșecul se datorează faptului că nu ai avut voință suficientă sau, în cazurile indulgente, că nu ai fost ajutată la momentul potrivit să reușești!

Eu personal am o mare problemă cu toate aceste articole, indiferent de cât de binevoitor și plin de înțelegere este tonul pe care ele au fost scrise. Nu am o problemă cu autoarele acestor articole, ci doar cu faptul că – pe mine ca mamă ce nu a reușit să alăpteze – toate aceste articole m-au făcut să mă simt rău! Vinovată. Pentru că în spatele tuturor cuvintelor gen “Nu te-ai străduit suficient!” și până la mult mai blândele “Ok, nu e vina ta că n-ai reușit, doar că n-ai avut conjunctura potrivită!” plutește spectrul eșecului de a mai fi vreodată o mamă bună pentru copilul tău. Sunt cuvinte nespuse, dar care transpar din fiecare text citit, din fiecare comentariu al mamelor care au alăptat. Dacă n-am dreptate, spuneți-mi că sunt paranoică și că ceea ce susțin se datorează exclusiv vocilor mele interioare și a proceselor mele de conștiință, însă cred că mamele aflate în situația mea îmi pot da, totuși, dreptate.

Am citit, printre alte articole, un text minunat, care întradevăr te face să crezi că “Laptele mamei nu are substitut“. Un articol pe care l-am sorbit ca pe o dulce otravă, cu un fel de dorință aproape masochistă de a învârti, din nou, cuțitul într-o rană încă deschisă și teribil de dureroasă… Și la final am plâns, nu mi-e rușine să recunosc. Am plâns citind că “nu e duioșie mai mare, fericire mai deplină și iubire mai absolută decât în mama care-și alăptează pruncul.” Ca și cum eu nu aș mai avea nicio șansă de a fi pe deplin fericită alături de copiii mei.

Să vă spun eu cum se vede din sufletul meu.

Când naști prematur, când copilul tău (sau copiii – în cazul meu), are nici jumătate din greutatea unui nou-născut la termen (care și el, la rândul lui, e atât de mic și vulnerabil când se naște), când vezi acel boț de carne și sânge de-l poți cuprinde-n palme și plânsul lui e mai firav ca zgomotul de fond al aerului condiționat, când plângi la rândul tău și nu știi dacă lacrimile tale sunt de fericire că ești mamă sau de disperare că acea minusculă creatură nu va avea forța de a rămâne în lumea ta, când petreci săptămâni, sau chiar luni privindu-ți copilul câteva minute pe zi, printr-un perete de sticlă, și-l vezi conectat la o sumedenie de aparate, inert, atât de mic că nici nu poți percepe mișcările pieptului său respirând, când nu știi dacă va fi sănătos sau bolnav sau, uneori, n-ai nici măcar speranța că va trăi, doar atunci când Dumnezeu te încearcă în acest fel cumplit îți poți iubi copilul la modul absolut și nicio fericire nu poate fi mai deplină decât să știi că a luptat pentru viață și a învins și va fi un copil sănătos și normal. Acel copil nu are nici măcar forța de a trăi prin propriile puteri; nici vorbă să poată face efortul de a suge de la pieptul mamei… iar mama face uneori eforturi supraomenești pentru a-i oferi copilului laptele său; se mulge pănă la sânge întocmai cum alte mame cunosc durerea de a-și învăța copilul să sugă corect; petrece ore în șir mulgând picătură cu picătură, sărind peste somn sau relaxare, depășind limite nebănuite ale epuizării fizice și afective, întocmai cum alte mame se luptă cu pruncul la sân zile, nopți, săptămâni neîntrerupte, până ajung să alăpteze natural… Și face toate acestea singură, într-o cameră de spital, fără copilul ei aproape – pentru ca lactația să-i fie stimulată, cu disperarea că vocea ei – pe care bebe i-o cunoaște din burtică – îi va fi străină când îl va putea, în sfârșit, strânge la piept, cu credință și speranță oarbă într-un Dumnezeu ce până atunci i-a fost poate indiferent – oferind ca monedă de schimb orice pentru viața și sănătatea micuțului ei, cu durerea că micuțul ei nu cunoaște căldura pieptului mamei sale, nu cunoaște alinare atunci când plânge, singur, într-un incubator (apropos, știați că un copil prematur nu are fortă nici măcar să plângă? Și orice durere, orice spaimă, orice sentiment atât de înspăimântător – cum e cunoașterea lumii în acest fel atât de brutal – rămâne prizonier în el, chinuindu-l fără putința de a se elibera în vreun fel?)… Vă imaginați singurătate și angoasă mai mare decât a copilului născut prea devreme, rupt de mama sa ca și cum i-ai fi rupt o bucată din propriul trup translucid și aruncat într-un acvariu de sticlă, fără nicio prezență umană permisă, în afara mâinilor în mănuși chirurgicale ale asistentei medicale ce îl gavează și îi schimbă scutecelul, din rațiuni de microbi, bacterii și supraviețuire ?!

Cum rămâne cu toate aceste mame, care-și duc cândva copilul acasă și acesta  – obișnuit cu biberonul – refuză sânul, refuză efortul suplimentar de a “lupta” pentru hrana sa? Oare aceste mame mai pot găsi în ele putere de a-și chinui copilul, de a-l înfometa în virtutea alăptării naturale, de a-l privi cum plânge și se chinuie, flămând, să deprindă ceva ce el a învățat deja să facă altfel?! Vă spun eu: nu! O mamă chinuită în acest fel, odată rămasă doar ea și copilul, nu mai vrea decât să-l vadă sănătos, sătul și fericit. Cu prețul laptelui matern, al pierderii acestui lapte, își va hrăni copilul cu biberonul, doar pentru a ști că pruncul ei ia în greutate, că recuperează ceea ce la naștere nu a avut, doar pentru a nu-l mai face să plângă, pentru a nu-l chinui mai mult decât chinul permanent al primelor săptămâni de viață…

Credeți că aceste mame își vor iubi copilul mai puțin decât celelalte, credeți că nu-l vor strânge tare la sân, ore și zile în șir, încercând să compenseze absența afectivă din primele săptămâni?! Credeți că acel copil nu simte, în tot acest timp, mirosul pielii mamei, căldura pieptului său, bătăile inimii atât de familiare din burtică?! Nu la toate acestea se referă, de fapt, partea afectivă, emoțională, a alăptării?! Credeți că o mamă care face toate acestea cu disperare și totală dedicație este mai prejos ca mama care alăptează cu ochii la televizor?! Sau ca mama văzută de mine într-un parc, ce alăpta un copil de câteva luni, citind absorbită o revistă glossy?! Credeți că numai conexiunea fizică guriță-sân poate crea acea legătură minunată cu propriul copil, asemeni personajelor din Avatar, care-și conectau cozile la animalul călărit, pentru a atinge un nivel comun al conștiinței de sine?

Da, știu, alăptatul, făcut cu sufletul, cu întreaga ființă acolo, lângă copilul tău, îți dă un sentiment unic de “neînlocuibil” … Da, alăptatul nu înseamnă doar nutriție, o spune o mamă ce a avut găleți de lapte și a aruncat  mare parte din el la chiuvetă, hrănind  simultan doi copii, nu unul! O spune o mamă ce și-a ținut fetițele la sân de nenumărate ori, fără speranța ca acestea să sugă laptele ce-i curgea șiroaie în poale, doar din dorința de a simți și ea, ca alte mame, că a pus copiii la sân și mai ales din dorința ca acei copii să  nu pornească în viață cu “handicapul” afectiv de a nu fi simțit gustul și căldura sânului mamei lor…

Da, “alăptatul este în primul rând emoție. Sentiment. Iubire.” Dar nu este EMOȚIA, SENTIMENTUL, IUBIREA. Emoția că, peste orice obstacole, ești mamă și vrei să fii cea mai bună mamă pentru copilul tău! Sentimentul că vei reuși să compensezi, afectiv, absența sânului… Iubirea necondiționată pentru copilul tău, un copil care – la rândul său – te va iubi necondiționat, chiar dacă mai târziu va afla că nu l-ai alăptat!

Vorbiți-le acestor mame despre dorința insuficientă de a alăpta, despre depresia post-natală sau despre lipsa ajutorului la aspirat casa, din cauza căruia n-au avut ele timp sau ambiție să stea cuminți și răbdătoare cu copilul la sân… Și nu, nu-mi spuneți acum că eu am adus în discuție un caz aparte al copiilor prematuri, și că mamele lor nu intră în discuție… La fel cum nu intră în discuție nici mamele bolnave, a căror lactație e întreruptă medical, pentru a le fi salvată viața sau sănătatea… sau al copiilor bolnavi, să luăm exemplul copiilor cu suflu sistolic, a căror inimă poate ceda de la simplul efort de a suge la sân… Sau al celor care aduc “scutire medicală” că au vrut, dar n-au putut… Pentru că, dacă excludem toate aceste cazuri, despre cine mai rămâne de discutat?!

Închei cu încă un citat din același articol minunat: “experiența maternității nu se definește exlusiv prin alăptat“. Amin.

______________________________________________________

Inițial m-am oprit aici cu ceea ce aveam de spus dar, recitind toată avalanșa de gânduri  lăsate să se rostogolească, atât de personal, la picioarele căutătorilor virtuali de secrete într-ale alăptării, aș vrea să mai adaug că:

Nu acuz pe nimeni de nimic și sincer nu cred că intenția de a face lucrurile să sune atât de radical este, în majoritatea cazurilor, voită sau gândită în acest fel. Cred că pur și simplu există o prejudecată, sau mai bine zis un stereotip de care majoritatea nici nu ne dăm seama, dar pe care îl lăsăm să alunece printre rânduri. Este sentimentul că fiecare mamă care a alăptat, oricât de deschisă și înțelegătoare ar fi față de situația celor care n-au făcut-o, își atribuie (in)conștient o anume poziție de superioritate. Un fel de “Vai, dragă, înțeleg că n-ai putut și-ți sunt alături, dar dac-ai ști ce-ai pierdut...

Apoi există crezul că un copil nealăptat va avea fără doar și poate o relație defectuoasă cu mama sa, pe percursul întregii sale vieți, din cauză că între ei nu s-a creat acea sublimă legătură afectivă a unirii la sân. [Ah, da, alături de afirmația  în aceeași notă academică, cum că un copil nascut prin cezariană va fi mai puțin iubit de mama sa și se va dezvolta mai “altfel” față de ceilalți copii născuți natural, poate din cauză că nu i-a fost presat capul în momentul expulziei?!  lol] .Sunt persoane care afirmă că ele însele au fost văduvite la naștere de sânul mamei, precum și de prezența mamei aproape, iar lipsa sânului a făcut ca relația mamă-fiică să nu fie strânsă niciodată. Ciudat cum această relație disfuncțională nu e pusă pe absența efectivă a mamei din viața copilului, ci pe privarea de sân…

Fără a pretinde că sunt expertă în domeniu și fără nicio urmă de ironie, vă rog lecturați orice lucrare de psihologia copilului și veți găsi acolo teoria unanim acceptată că întreaga dezvoltare afectivă a copilului, respectiv a adultului de mai târziu, este o consecință directă a dezvoltării atașamentului mamă-copil din primii 3 ani de viață. Cu alte cuvinte, legătura copilului cu mama, atenție (!!!) în primii 3 ani de viață (nu 6 luni, 8 luni, sau 2 ani  – până la întoarcerea mamei la serviciu) este fundația, temelia pe care acel individ își va construi întreaga sa personalitate, întregul mecanism de relaționare cu el însuși și cu lumea exterioară. Încrederea în oameni, sinceritatea, curajul, capacitatea de a-și controla emoțiile și sentimentele și mai ales de a le împărtăși celorlalți – iată numai câteva atribute ale “omului frumos și complet” care se datorează exclusiv relației cu mama din primii ani. Oricât ar fi de autodidact omul matur de mai târziu, oricâtă capacitate de înțelegere ar avea și oricâtă dorință de a-și modela personalitatea, acest “handicap” al absenței mamei în primii ani de viață (fie că absența este fizică sau doar în sens figurat) nu poate fi compensat de nimic… Și n-am spus-o eu, au spus-o psihologi din toate timpurile. [Fac o paranteză și, în sprijinul acestei afirmații, vă dau și un exemplu personal: pe mine mama m-a alăptat și totuși n-am avut o relație chiar de nota 10 cu ea, până la maturitate. De ce? Poate pentru că, datorită conjuncturii, mi-am petrecut copilăria la bunici și de acolo un proces firesc și inevitabil de oarecare înstrăinare între noi? ]

Lăsați-mă să cred, în totala mea ignoranță, că a-ți construi o relație frumoasă cu copiii tăi nu depinde exclusiv de alăptare și că sânul nu este o condiție eliminatorie, necesară și suficientă, pentru a avea un copil armonios dezvoltat – pe toate planurile – și fericit.

Vreau să cred asta, pentru că am două fetițe minunate de crescut, pe care nu le mai pot pune la sân!… 🙂

43 Comments

  1. Arturicii

    Au forta negativa sa acuze o situatie/doua/noua de non alaptat doar cele ce nu stiu si nu vor sa gaseasca adevarul fiecarei situatii in parte.

    Mie imi e clar ca nu este alaptatul elementul cheie in relatia mama-copil; eu am vazut relatii superbe tata-copil si tatal cu siguranta nu a alaptat; am vazut relatii superbe mama-copil infiat si exemplele pot continua la nesfarsit.

    Pe Arturici i-am alaptat, in paralel, timp de 3 sapt apoi inca una muls apoi am renuntat. Ca mi-a fost greu in acele 3 sapt? Poate. Ca as fi putut sa ii alaptez un an? Poate.

    Insa cand pediatrul mi-a zis ca le dam supliment ptr ca nu iau cum trebuie in greutate (si ei nu au fost prematuri) am facut cum a zis, in dorinta de a le fi lor bine.

    Eram dupa o sarcina grea, in care am stat enorm de mult in spital, cu injectii la 6 ore timp de 6 luni. Cu pumnul luam medicamentele, stateam in pat non stop, camera de spital o dotasem noi cu cablu tv, tv, net, frigider….

    Fiecare zi trecuta era o zi castigata, ptr sanatatea baietilor.

    Da. am nascut la 40 de sapt insa teama ca ceva rau se poate intampla oricand nu s-a sters cu buretele. Asa ca, daca pediatrul care a urmarit si el sarcina si in care aveam incredere oarba a zis asa, asa am facut.

    Pe Sabina am nascut-o prematur. Se pare ca eu nu “stiu” sa am sarcini usoare. La 35 sapt placenta mea praevia a inceput sa sangereze si nu s-a mai oprit. Au incercat in spital sa traga de timp si am reusit inca 5 zile. La 35 sapt si 5 zile s-a nascut (tot prin cezariana, ca si baietii) Sabina.

    Insa eu sunt alta, cu 6 ani mai “mare”, cu experienta cresterii gemenilor (care dupa cum observi si tu nu e putin lucru..). Acum sunt mai calma, mai relaxata, mai naturala.
    Sabina este si ea f calma, nu a avut colici, plange f rar. Imediat are 5 luni si o alaptez exclusiv.

    Ma simt mai putin mama ptr baieti ptr ca nu i-am alaptat? Nu
    Ma simt mai mult mama ptr Sabina ptr ca o alaptez? Nu

    Si am mai invatat ceva. Ca e atat de larga gura targului si ca nu merita sa aud decat pe cei ce cred ca ma inteleg si pe ce cred ca ii inteleg.

    Sunt convinsa ca veti avea cu fetitele voastre o relatie minunata.

    Pupici la Mazarichi de la Arturici.

    • Mulțumesc , Ioana.

      Eu mă lungisem și-așa prea mult, ca să mai dau și exemple dintre cele pe care le-am cunoscut personal.

      După ieșirea din Centrul de prematuri am păstrat o oarecare legătură telefonică cu mamele ce mi-au fost “colege de suferință” în toate acele săptămâni. Dintre ele (să zicem aproximativ 10 persoane), doau una se mobilizase să alăpteze cu orice preț, și aceea se plângea că e un haos total în viața ei: băiețelul nu sugea bine, nu se mișcase din pat de zile întregi, copilul sugea minim 1 oră la o masă și cerea sân de 11-12 ori/zi, cu alte cuvinte mai mult de jumătate din zi era dedicată alăptării, iar restul era somn în reprize de câte 30 minute… copilul îi plângea, nu se sătura cu sânul neavând forță și răbdare să sugă, sânii o dureau și programul de muls tot la 3 ore îi făcea și el probleme, ba trebuia să mulgă surplusul care îî tensiona sânii, ba rămânea cu sânii goi și copilul se trezea brusc cerând papa… În fine, ne-a arătat tuturor celorlalte că se poate, cu o voință de fier, însă după mai multe săptămâni ne-a spus că este dezamăgită total și că nu a meritat efortul, pentru că băiețelul n-a mai pus în greutate și l-a chinuit cumva pe degeaba, întorcându-se în final (la sfatul medicului) undeva la mijlocul drumului: alăptare la sân + muls + cântărit la fiecare masă și suplimentat cu sticluța până la porția normală. Nu știu ce s-a mai întâmplat, sper ca până la urmă să fi ajuns la normal, odată ce copilul a deprins treaba cu alăptatul.

      Și sigur că sunt și copii prematuri care se comportă absolut normal și uite, cazul tău este un bun și fericit exemplu… Eu însă mă refeream la acei copii născuți la sub 1 kg, sau puțin peste, pentru care e nevoie de săptămâni bune, chiar 2-3 luni, până să ți se permită să-l pui la sân. Prea târziu, spunem noi – mamele trecute prin asta…

      Eu am greșit și am spus-o, înlocuindu-le mesele de noapte cu lapte praf, după capul meu, din disperarea de a le vedea dormind și de a elimina din colici, dar asta n-a făcut decât poate să-mi oprească laptele cu 1-2 luni mai devreme decât s-ar fi putut. De alăptat nici vorbă. Și în ziua de azi le mai pun la sân, ca să ne iubim… Și știi ce fac? Stau câteva secunde, îl molfăie cu limba, îl împing afară și încep să râdă… 🙂

  2. degetica

    da, tu ai foarte mare dreptate cu nu doar sanul construiesc reatia mama copil, si sa stii cand atunci cand ti se spune ca nu ai primit ajutor nu e niciun fel de condescendenta, ci dimpotriva, e ca sa nu te simti vinovata.
    pt ca in Romania mamelel nu primesc ajutor!
    De aia se scriu aceste articole, fiecare dupa inima, informatiile si experienta lui.

    Tu stii ce dramatic a fost pt mine alaptatul Sofiei, daca nu primeam ajutor specializat renuntam, dr Culcer a zis ca a fost unul dintre cele mai dificile alaptari pe care le-a intalnit vreodata, din cauza ca aveam acel monstru care se numeste depresie postanatala….si pentru care ma voi simti toata viata vinovata. Si mi se psune ca nu e vina mea….si inteleg de ce mi se spune asta:). dar inteleg acuma..la inceput cand era totul proaspat sufeream exact cum suferi tu acuma. E pur si simplu prea curand,

    Aceste articole trebuie sa existe, pentru ca ele se adreseaza mamelor neinformate. Lipsa de informare este ingrozitoare aici:(

    Acuma, mi-a placut foarte mult ce ai zis despre cei 3 ani, te implor sa nu uiti niciodata, nici cand mazarichile nu vor dori sa doarma, nici cand nu vor dori sa manance, nici cand o sa magzaleasca peretii si sa sa sara pe canapelele prietenilor si o sa planga in magazin ca vor papusa roz;), sa nu uiti ca dezvoltarea lor armonioasa si sanatoasa tine in primul si in primul rand de modul relaxat si natural de parenting:)

    • “Aceste articole trebuie sa existe, pentru ca ele se adreseaza mamelor neinformate.”

      Te-am citat ca să subliniez că, din punctul meu de vedere, nu lipsa materialelor de informare e problema, ci lipsa metodelor de informare…

      Eu, care am stat jumătate de sarcină atârnată pe internet, n-am avut nicio curiozitate să studiez problema în toate acele luni, convinsă fiind că n-am nevoie să știu nimic, pentru că mama-natură va face totul pentru mine. Iar după ce naști, greu mai poți găsi timp și resurse ca să te informezi… Cine mai face asta?! Ceprocent, din mamele cu probleme? Te pui, în genere, să citești când e prea târziu… încercând doar să găsești răspuns la întrebarea “de ce eu?!”…

      • degetica

        Carla, pai si atunci cum facem sa trezim interesul gravidutelor pt alaptare?
        daca scrii ca e f f greu la inceput, se sperie.
        daca scrii ca e usor, cand dau de greu se simt vinovate si pica in depresie….

        e imposibil sa multumesti pe toata lumea…

  3. tare frumos ai scris Carlitule! 🙂 Subscriu la lista celor ce s-au simtit vinovate, insa cred ca toate articolele care militatu puternic pentru alaptare au fost scrise de mame care nu au trecut prin calvarul imposibilitatii de a alapta… Oricum, nu consider aceasta lipsa de empatie o vina… e greu sa intelegi un astfle de sentiment daca nu ai fost pus in acea situatie… sunt numai puncte de vedere diferite…

    • Până la urmă, e greu să nu te simți vinovată, chiar dacă nimeni n-ar spune nimic.
      Cel puțin eu continui să mă tot întreb dacă n-aș fi putut face altceva, sau altfel, ca să reușesc…

  4. degetica

    cojocarii, pur si simplu nu e adevarat, eu am trecut prin cel mai mare calvar cu alaptarea, si de aia scriu, ca sa demonstrez ca se poate depasi.

    • Conteaza foarte mult și felul în care scrii… pentru că a scrie ca să ajuți e una, iar a scrie ca să acuzi e cu totula altceva… și, din păcate, e plin internetul și de articole de tipul celui din urmă…

  5. degetica, chiar nu vreau sa acuz si nici sa contrazic, dar tu esti un caz fericit care a reusit sa depaseasca acel calvar, eu .. de fapt copilul meu, nu a avut acest noroc… situatii diferite, puncte de vedere diferite…

  6. ayandari

    mey eu nu incetez sa ma minunez cat de frumos poti tu sa scrii si sa spui anumite lucruri, ma emotionezi de nu mai pot! In alta ordine de idei, se stie de cand lumea si pamantul ca tonul face muzica, nu cred ca ar fi decat util si emotionant sa citesc despre sfaturile venite din partea mamelor care au alaptat si au trait din plin experienta aceasta minunata, impartasind si altora asemenea trairi unice, cat faptul ca se trezesc diverse personaje care acuza, imprastie judecati de valoare, dau cu oua fara ca macar o jumatate de minut sa fi fost puse in situatia noastra.Asta e un defect al societatii actuale: ne place sa privim in curtea vecinului si sa judecam, acuzam, subestimam.
    Relatia mama-copil nu are nicio treaba cu alaptatul si nici sanatatea viitorului adult nu tine numai de alaptat.Asta-i clar demonstrat de cercetatori si nu de mine!Iar atunci cand medici diferiti, din zone si tari diferite sustin ca un copil se dezvolta perfect si cu formula nu am de ce sa cred punctele de vedere ale nimanui care nu este competent in domeniu.
    Iar punctele de vedere oricat de diferite ar fi se sustin in mod elegant si civilizat .
    va pupam cu mare drag!

    • Una peste alta, eu nu vreau decât să cred că măzărichile mele se vor dezvolta complet normal, fizic și afectiv, chiar dacă au fost private de san… Chiar încerc din toate puterile sa compensez…

      Și știu că fiecare mămică aflată în această situație face la fel.

  7. Felicitari , Carla!Am mai spus pe undeva ca esti un adevarat exemplu de curaj pentru mamici.Si mai cred ca nu a fost un esec faptul ca nu ai alaptat , ci o victorie plina de curaj si ambitie , pentru cele 4 luni in care ai facut tot posibilul sa alaptezi si ai si reusit!

    • Da, asta înseamnă să gândesc pozitiv: 4 luni de lapte matern în condițiile în care doar m-am muls înseamnă, totuși, o victorie… Sunt atâția copii înțărcați benevol, pentru că mami lor pleacă la serviciu sau din alte rațiuni…

      S-ar fi putut și mai mult, dar acum nu mai pot da timpul înapoi să-mi repar greșelile și trebuie să mă mulțumesc cu atât și să fiu recunoascătoare pentru această reușită.

  8. alina downunder

    Ti-am raspuns la mine pe blog. Te imbratisez si-ti multumesc pentru aprecieri, pe care ti le intorc, scrii cu o emotie si o sinceritate fantastic de imbogatitoare pentru cine te citeste! Despre restul … la mine.

    • Mulțumesc, Alina, pentru cuvintele tale.
      Oameni ca tine pot face ca lucrurile să meargă într-o direcție pozitivă, în privința alăptatului…

  9. dudumic

    Si eu sunt o mama care mai mult nu a alaptat! Pentru ca incepand de la completare si pana la a ajunge la mese complete si succesive de lapte praf asta s-a intamplat! Mai tarziu decat mai devreme dar nu destul de tarziu cat sa pot spune ca am alaptat destul.
    S-a vorbit mult, uneori chiar frumos despre alaptare. Prea putine femei gravide isi pun efectiv intrebarea a alapta sau a NU alapta. E una sa fii informata pana in cele mai mici detalii despre alaptare, metode, practici, pozitii etc si alta sa ai un copil in brate care cere hrana…
    Sunt de acord cu cele expuse de tine, pledoaria Alinei a facut sfarrrr si m-a durut si ep mine. Caci, desi poate voi avea sansa sa alaptez un al doilea copil profitand si folosind experienta de la primul, mereu va picura in suflet durerea ca nu am reusit acest lucrul la primul copil.
    TOT ce mi se pare extrem de important e ca TOATE mamele care nu au alaptat destul ( caci asta inseamna macar ca au incercat asa cum au stiut si au putut, sa o faca) dupa ce vor fi varsat lacrimile de rigoare citind articole proalaptare sa NU AJUNGA sa consoleze vreodata o mama, alta, care se afla in impasul in care s-au aflat si ele la un moment dat, folosind cuvinte de genul: “lasa, draga, uite si al meu n-a fost alaptat decat 15 saptamani si tot e intreg si nu ii lipseste nimic, ia priveste-l!”
    Sper mult ca o mama care nu a alaptat destul sa aibe forta sa spuna: “daca nu am reusit eu nu inseamna ca tu nu poti reusi!” “Hai, sa vedem cum te putem ajuta!”, sa fie o mama care isi va incuraja fiul sa ofere suportul absolut sotiei care se lupta sa faca sa functioneze, in ciuda oprelistilor de orice natura, procesul de alaptare al copilului, sa aibe curajul, puterea, vointa, si dispozitia, -poate chiar in ordine inversa decat cea a termenilor insirati aici, caci dispozitia e o piedica majora- sa fie alaturi asa cum poate unei mame proalaptare aflata in impas. Sfaturi e usor de dat! Si mai usor e sa arati cu degetul. Cum ar fi sa o asculti, sa o intelegi, sa cauti impreuna cu ea, pentru ea si copil solutii: o persoana si mai avizata sa ii ofere sprijin direct-poate un consilier al LaLecheLigue, un grup de suport din mame care alapteaza deja, sa ii oferi efectiv timp ocupandu-te de gosporie sau cumparaturi sau pur si simplu fiindu-i aproape in alt mod. Asta conteaza!
    Daca nu mai putem repara pentru noi sa nu contribuim la alte esecuri…

    • Dudumic, m-a impresionat tare mult ce-ai scris mai sus, ai un suflet cat altii zece. Primeste o imbratisare de la mine.

      Carlitos, scriu tot aici, e tarziu si am copila la san, dormind. Sunt convinsa ca esti o mama exraordinara si, a propos, ai alaptat mai mult decat multe alte femei mult mai putin incercate. Iti trimit si eu un gand bun si sper sa nu te mai doara atat de mult subiectul.

      Sunt una din cele care scriu despre alaptare intr-un fel probabil nu prea politically correct si de fapt pama acum nu mi-am pus problema unei tabere adverse, pur si simplu mi se pare absurd sa arat pe cineva cu degetul ca nu face cum fac eu. E insa trist ca se intampla ca atatea mame sa descrie un gest atat de firesc cum e alaptarea intr-un mod asa cutremurator cum ai facut-o in comentariul in care povesteai despre mama acelui prematur care s-a incapatanat sa alapteze si tot n-a reusit. Unde eu am vazut subminarea increderii mamei in fotele proprii si o adunatura de sfaturi stupide (vezi proba suptului, scoaterea laptelui pentru a detensina sanii… total gresit, ma mir ca n-a facut mastita!!), tu ai vazut doar ca alaptatul e asa o chestie de care te poti dispensa ca si-asa nu e bine facuta. Si n-ai nicio vina, o cred din tot sufletul, pentru ca asta e de fapt viziunea colectiva despre cum se alapteaza. Pupici.

      • Zoozie, nici eu n-am pus problema unei tabere adverse, ci doar a unei linii de demarcație între mamele ce au alăptat și cele care nu au reușit… mie mi s-a părut mai mult un fel de “carantină”, din care o mămică nu poate ieși decât după ce-și mărturisește greșeala, se căiește amarnic și recunoaște că n-a fost în stare să facă ceva ce putea face…
        E cumva exagerată explicația, dar cred că din textul meu s-a înțeles foarte bine ce am vrut să spun.

    • Dudumic, îți dau dreptate și mă bucură mult că, totuși, chiar și mamele care au alăptat o perioadă mai scurtă de timp, au grijă ca mesajul proalăptare să se facă auzit…

      Acum, depre consolarea prietenelor, e frumos spus dar mai greu de pus în practică și eu știu cazuri când prima mămică, din rațiuni de invidie și dintr-un sentiment al eșecului, al inferiorității, și-a îndrumat prietena spre a alăpta cât mai puțin, exact pe principiul enunțat de tine: “lasă, dragă, că nu pățește nimic dacă nu-l mai alăptezi… uită-te la al meu, e sănătos tun”…

      Sper totuși să fie cazuri izolate…

      • brrrr, bad thing! sa moara si capra vecinului, of, of.

        Nu stiu cat de izolate sunt cazurile astea (aud totusi mult prea des reploca asta cu traieste foarte bine…) dar uite, am o prietena care a alaptat mixt si – din cauza asta – a intarcat prematur. Asta nu a impiedicat-o insa sa-i arate vecinei cum se alapteaza si sa o sprijine cand avea nevoie! E drept ca ea a invatat multe trucuri upa ce a nu a mai alaptat, dar mai are a face?

  10. Manu

    Draga mea, imi pare tare rau sa vad ca suferi atat de mult. Ce pot sa-ti spun este ca, indiferent de parerile pro si contra pe care le citesti sau impartasesti cu altii (pe internet in special), totul este doar in capul tau si in inima ta. Si faptul ca ai scris ce ai scris, mai ales tonul “de descarcare” ma face sa cred lucrul asta. Fiecare mama normala poate avea nesansa sa treaca prin chinul asta. Fiecare caz este unic. Nu astepta nici suportul moral sau aprobarile unora sau altora, nu te mai simti nicicum de parerile “dure” ale unor voci de internaute, vezi-ti de viata ta. Copiii ti-i ai cum ti-i cresti, niciuna din ele n-o sa-ti reproseze niciodata ceva (ma refer la fete), fii sigura de asta. In afara de asta le-ai dat laptele tau, care are tot ce-i trebuie pentru ca ele sa creasca corect, dupa cum se vede si din evolutia lor. Ca nu a fost sa fie in alt mod, de fapt, conteaza numai pentru tine. Tu suferi cel mai mult, iti spun ca totul e numai in capul tau. Probabil ca trebuia sa scrii postul asta ca sa poti trece mai departe de momentul asta. Eu asa descifrez randurile tale. Gandeste-te la toate milioanele de mamici care nu au putut alapta, si s-au torturat un timp cu constiinta incarcata de vina ca poate daca ar fi facut mai mult… Si n-au scris niciodata despre asta, si n-au ascultat parerea nimanui, si si-au vazut de viata lor, si toate lucrurile intra in normal indata ce TU, ca mama, te impaci cu ideea…. Este? sau nu?
    Chiar daca nu imi dai dreptate, nu conteaza, conteaza sanatatea copiilor tai, si a fiecarui copil pentru mama lui, si conteaza ce fel de comportament aveti amandoi parintii toata viata vis-a vis de copii, si in primii trei ani de viata si in ceilalti 14-15 ce urmeaza pana la varsta cand nu mai primeste sfaturile. Si da, conteaza informatia pe care o ai inainte de a naste, felul in care te alimentezi, pentru ca sa fii sanatoasa sa ai o lactatie buna, conteaza cat de mari sunt copiii la nastere, multe….Daca undeva, ceva nu a functionat in tot lantul asta de conditionari, de ce iti trebuie confirmarea altcuiva ca nu e vina ta pentru ce s-a intamplat? Pur si simplu mi se pare ca iti complici existenta. Fii cat mai linistita, totul e bine, copiii cresc, nu ai nevoie de parerea altora sau judecata lor despre ce faci tu pentru sanatatea si viitorul lor. Obisnuieste-te cu ideea ca multe se spun de catre prieteni mai mult sau mai putin declarati, de cunoscuti, rude s.a.m.d. dar pentru copiii vostri numai tu si D. contati, voi veti face ce e mai important, si oricum deciziile trebuie sa le luati singuri, oricat de greu e cateodata sa fii parinte. Asta e greutatea sa cresti copii, in asta consta tot chinul, nu a fost vorba niciodata doar de efort fizic. Este vorba despre toate spaimele si temerile si vina pe care o simti ca parinte TOATA viata lui (a copilului) ca poate nu ai facut ce era mai bun pentru el. Si trebuie sa traiesti acest lucru, suportand toate consecintele deciziilor pe care le iei, zi de zi, ceas de ceas, stiind ca viata si viitorul copiilor tai depind de tine. E greu? Da. Stiu toti parintii din lumea asta, toti trebuie sa invatam sa TRAIM viata asta cu bune si rele, sa ne bucuram de toate si sa trecem mai repede peste greutati ca viata e cam scurta…. Deci, nu-ti mai fa procese de constiinta, ai facut ce trebuia daca asta crezi TU, sau mai puteai face si altele, daca asta crezi TU, numai pentru tine conteaza, lumea e destul de egoista, ai sa-ti dai seama cat adevar este in spatele acestor lucruri in timp. Tu esti singura care decizi daca mai suferi pentru chestia asta cu alaptatul sau nu… Mai bine da o fuga si mai joaca-te cu minunile tale, ca asta e cel mai important. Hai, va pup, sunteti frumosi si voi si copiii, bucurati-va de viata.
    P. S. Poti sa ma crezi ca toate, absolut toate lucrurile astea care ti se intampla au un scop? Tu trebuie doar sa-l citesti printre randuri…

    • NU mai sufăr… viața merge înainte și am o muțime de lucruri pozitive asupra cărora să mă concentrez.

      Cred că, întradevăr, aveam nevoie de această descărcare, avem nevoie să las să iasă din mine aceste lucruri pe care am încercat să le acund chiar și de mine, sub zâmbetul unei mămici fericite și împăcate cu greșelile sale…

      Și da, sunt convinsă că absolut orice ni se întâmplă are un scop…

  11. Un prim gand despre vinovatie – e personalizata. Eu, una, ma simt vinovata ca am alaptat exclusiv numai pana la 3 luni jumatate (cand galetile de lapte au parut ca se golesc brusc) si ca mi-am intarcat copilul pe la 9 luni.
    Pentru ca, privind in urma, stiu ca se putea altfel. Si pentru ca simt ca acel altfel insemna, pentru noi, mai bine. Dar asta e valabil numai pentru mine.
    La al doilea copil, as sti mai bine ce sa fac.
    Intre timp, am ajutat (la solicitarea lor!) alte cateva mamici sa continue sa alapteze. Unele au continuat mai bine de un an, altele au renuntat, fara regrete, mai repede.

    Si de aici al doilea gand despre vinovatie: n-ar trebui sa aiba loc intr-o discutie legata de alaptare.

    • Mamițumi, ai surprins într-o singură frază un lucru esențial: n-ar trebui să existe loc de vinovăție când e vorba de alăptare.

      Fiecare mamă care a încercat să alăpteze își asumă, în final, propriile sale acțiuni și decizii… și atâta vreme cât au existat bune intenții, restul – greșelile, lipsa de spirijin sau neputiința – ar trebui discutate doar în termeni de suport și ajutor…

  12. Degețica, rămăsesem datoare cu un răspuns la întrebarea ta:

    “pai si atunci cum facem sa trezim interesul gravidutelor pt alaptare?

    daca scrii ca e f f greu la inceput, se sperie.
    daca scrii ca e usor, cand dau de greu se simt vinovate si pica in depresie….

    e imposibil sa multumesti pe toata lumea…”

    Eu cred, în primul rând, că nu trebuie să scriem că e greu sau ușor, ci doar că e frumos, că e minunat și foarte important să oferim copilului șansa de a suge, așa cum a scris Alina, de exemplu. Că în anumite cazuri particulare poate fi greu sau extrem de greu, e adevărat, însă eu n-aș pune accentul pe dificultatea actului în sine, cât pe finalitatea lui, pe rostul alăptării și “neînlocuibilul” acestui proces de suflet…

    În privința a cum să facem asta, internetul nu-mi pare a fi mijlocul cel mai la îndemână pentru mămicile în nevoie. Cum am mai spus, în timpul sarcinii puține au răbdare să caute și să citească informații, în ideea că nu vor avea nevoie decât să lase mama-natură să-și facă treaba. Iar după naștere, în haosul ce urmează, câte dintre mame mai au timp și resurse să citească romane, pe internet?

    Eu aș folosi timpul de ședere în maternitate pentru a oferi mămicilor informații și suport. Este absurd ca în maternități să nu existe psihologi, cum se întâmplă la noi! Specialiști care în primul rând să “vâneze” semne ale depresiei post-natale și nu în ultimul rând care să stea de vorbă cu mămicile, ore în șir, zile și nopți, dacă e nevoie, până când fac o oarecare lumină în mintea bulversată a acestor mămici… Aș aduce în spital mămici-voluntare, membre ale unor ONG-uri, care să militeze pentru alăptatul natural… mămici care să ajute, să dea sfaturi, să spună povești personale și orice mai e nevoie ca să facă mesajul pro-alăptare auzit. Aș fi și mai radicală de atât și aș amâna (interzice) externarea mămicii, dacă încă nu a reușit să pună copilul la sân… Aș tipări broșuri/pliante cu povești personale, care au impact mai mare decât orice sumă de sfaturi tehnice…

    Se poate face un ONG cu mămici voluntare, care să meargă acasă la proaspetele mămici care cer ajutor și să le ajute, să le învețe efectiv cum să alăpteze… să discute cu întreaga familie despre importanța alăptării și despre atribuirea rolurilor în acestă perioadă, despre cum o pot ajuta pe tânăra mămică, cu mult sau puțin…

    Și tot așa… Se pot face atât de multe, la naiba, pentru ca lucrurile să nu meargă atât de prost în țara asta, inclusiv în privința alăptării la sân! 🙁

  13. Raul

    “Lăsați-mă să cred, în totala mea ignoranță, că a-ți construi o relație frumoasă cu copiii tăi nu depinde exclusiv de alăptare și că sânul nu este o condiție eliminatorie, necesară și suficientă, pentru a avea un copil armonios dezvoltat – pe toate planurile – și fericit.”

    vs.

    “Aș fi și mai radicală de atât și aș amâna (interzice) externarea mămicii, dacă încă nu a reușit să pună copilul la sân… ”

    Si mesajul este…

    • Și mesajul este că, dacă întradevăr se consideră că majoritatea mamelor pot alăpta – cu condiția să fie ajutate – păi atunci să fie ajutate de la început, de către personal specializat, atunci când au cea mai mare nevoie! Astfel încât, odată externate și ajunse acasă, să fie deprinse cu ceea ce au de făcut și să nu ajungă în punctul acela critic în care simți că nu mai știi ce să faci și renunți, fără să le fie nimeni alături, care să le ajute…

      Că apoi, la un moment dat, nu mai ai lapte suficient, sau te întorci la serviciu, sau din alte motive decizi să renunți la alăptat, este alegerea voluntară a mamei și nu se poate spune că n-a avut șansa reală de a alăpta.

      Iar cazurile medicale izolate le excludem din discuție.

      Dacă mie, ca mamă de copii prematuri, mi se oferea șansa să alăptez zilnic, la fiecare masă, măcar în ultimele două săptămâni din cele 5 cât am fost internată și dacă exista o politică de susținere a alăptării în acel centru de prematuri unde și așa nu aveai ce face toată ziua și nici asistentele, între mesele copiilor, dacă eu aș fi fost ajutată să alăptez, cu tot dragul aș fi făcut-o și acasă, cu tot efortul și toată dorința!

      p.s. Din punctul meu de vedere, cele două afirmații citate de tine nu se exclud cu nimic…

      • Ai cerut vreodata in spital ajutorul vreunei asistente sa pui una din copile la san? Ce reactie au avut la asemenea demersuri?

  14. Zoozie, eu am povestit cum a fost in cazul meu…
    In maternitate am stat primele 7 zile, mazarichile au avut la nastere 1600 gr si 1780 gr și au mai pierdut ceva în următoarele zile, au stat în incubatoare, au primit lapte întâi gavate, apoi cu sticluța, pentru că nu puteau suge la acea greutate. Nu puteau afce nimic, erau o mână de carne ce respira.
    Ulterior, în cele 4 săptămâni cât am fost internate in Centrul de prematuri (o sectie a Spitalului de copii), am primit fetele la sân după ce au depășit greutatea de 2 kg fiecare. Le primeam o dată pe zi, 30 de minute. Am cerut ajutor, mi s-au pus corect la sân, erau însă foarte mici, plăpânde, nu știau să sugă și deja aveau format reflexul sticluței, molfăiau 2-3 minute și adormeau. Chiar și în acel moment erau aproape jumătate dintr-un nou-născut la termen. M-am bucurat și pentru cele 30 de minute cât le puteam ține în brațe și ne puteam juca de-a suptul…
    Am fost trimisă acasă fără ca fetele să știe să sugă și mi s-a spus să le învăț singură, încetul cu încetul.

    Pot însă să-ți spun că în maternitate am avut colege de salon care în cele 3 zile de spitalizare, după o naștere normală, au reușit sau nu să-și pună copilul la sân… Se ajutau unele pe altele, în funcție de experiența fiecăreia. Asistentele veneau, îți fixau copilul la sân, plecau și reveneau după o oră, să te întrebe dacă a supt. Dacă insistai să spui că nu reușești, se enervau pentru atâta deranj și nici nu mai treceau pe acolo. Majoritatea mamelor, în disperare de cauză, mergeau și cereau încontinuu lapte formulă, de teama de a nu-și ține copilul flămând, până se va învăța cu sânul sau până le pornește laptele… Primeau formulă fără să le întrebe nimeni nimic, fără să se obosească nimeni să vină și în locul sticluței să ajute mama să alăpteze natural…
    Aici e buba! Aici e punctul în care deja mama e abandonată!

  15. Carla, cazul tau necesita un consultant in lactatie langa tine. Oricum, te-ai descurcat excelent, zic eu, in conditiile date si nu stiu daca alta mama ar fi putut face mai mult, ti-o spun cu toata consideratia de care sunt capabila.

    Da, e urat ca in spitale nu se implica mai mult. Dar iti vine sau nu sa crezi, si la privat tot cu LP vin. In fond duamnele de acolo tot la stat s-au format, ce ne mai mira?

    Hai sa-ti spun despre mine. Am nascut la termen un bebe de 2720 g. Dupa 3 zile de spitalizare avea 2650g, luase deja 20g in greutate. Am alaptat dupa 7 ore de la nastere prima data si uneori am primit copila dormind de nu reuseam s-o trezesc nici cu slujbe., dar uneori mi-au zis ca a plans in lipsa mea (de foame). Cred ca unele ture dadeau LP, si altele mai putin…Dupa vreo jumatate de ora ne luau copiii si ne spuneau ca ne vedem la 3 ore.

    Mamicile incepatoare alaptau langa salonul de neonato si asistentele le aratau cum sa “faca”. Cand nu erau multe mamici noi, eu nu mai mergeam in salonul de alaptat si ,cum vedeam cate o asistenta trecand pe langa mine, cum o rugam sa se uite si la mine, sa-mi zica daca suge bebe. Daca nu le chemam nu veneau, dar asa m-au ajutat. Si chiar daca n-au fost calde ca o mama, nu m-a injurat niciuna ca o pisez si nici nu m-au trimis la salonul de alaptat. La 10 dimineata era vizita medicala si erau mai ocupate, atunci profitam si stateam mai mult cu Anda “la san”.

    In salonul de alaptat ma uitam cum tin celelalte opiii, mai ales la cele 2 mame care stiam ca sunt la al doilea copil, respectiv al patrulea.

    Mai adaug ca pe hol era doamna Musat, consultant in lactatie (www.attct.ro) care ne spunea ca nu avem nevoie de regim in alaptare (ceea ce am adorat, aveam niste piersici delicioase la mine si-mi era teama sa le mananc).si ca orice picatura de colostru e importanta pentru copilasi, sa le dam sa suga cu incredere. Dar mai mult de atat nu putea face pentru ca nu-i dadeau voie asistentele sa intre la neonato si se uitau la dumneaei ca la un cal breaz (eu n-am vazut scene dar imi povestea o mamica despre ce-i zisese o asistenta cand o intrebase daca n-o poate aducepe dna M sa-i ajute la atasatul sa san. Deci ce sa mai zic, mai avem multe de facut pana vom avea multe spitale prieten cu copilul!

    • Zoozie, cred ca si aceste duamne asistente, mai batrane sau mai tinere, au zile bune si zile proaste…

      In aceeasi maternitate in care am nascut eu, la scurt timp dupa mine, a nascut o cunostinta. Nasterea a decurs fara probleme, copilul in regula, a doua zi i s-a adus bebele in salon si s-a putut ocupa in voie de el. N-a reusit sa-l alapteze in prima zi, avand sfarcurile foarte mici… si unei asistente i s-a facut ”mila” de tanara mamica, probabil ii placuse figura ei, a venit si a ajutat-o toata ziua, din ora in ora, sa puna copilul la san. A doua zi la fel… in a treia zi, la externare, copilul incepuse sa suga cat de cat, iar asistenta a fost recompensata generos de sotul mamicii… Stiu deci ca exista si cazuri fericite, sper din suflet sa fie cat mai multe…

      Despre consultant in lactatie, insa, eu n-am auzit sa fi exista in maternitate. Si, la cate probleme am avut, cineva ar fi trebuit sa se indure de mine si sa-mi spuna, daca exista o asemenea persoana in spital… 🙁

  16. Buna Carla,

    am citit cu interes ceea ce ai scris tu aici si iti dau dreptate.La fel m-am simtit si eu prima data,cand alaptarea a fost un esec total.Pe langa suferinta pierderii in sine a mai existat si sentimentul acut de vinovatie.De aceea,si eu am scris pe blogul meu despre actuala mea experienta care este una pozitiva,dar totodata am subliniat ca alaptatul este pana la urma este o treaba pe care o faci daca vrei ,poti si simti ca este ceva pozitiv pentru tine si bebe(da,am intalnit si femei carora NU le-a placut sa alapteze si cu asta basta) si ca nu trebuie sa te invinovatesti in caz contrar.Cat despre spitalele “prieten al copilului”,eu am reusit sa alaptez fara ajutorul nimanui de data asta,doar cu incredere in mine si copil.A contat si experienta,dorinta de a ma ocupa de bebelus,de a il tine doar langa mine.Prima data ne-am apropiat mai greu,nu stiu daca am fost chiar in faimoasa depresie p-p,dar sigur am fost depasita de situatie.
    Concluzia pe care o trag acum este ca cel mai pretios dar pe care il poate oferi o mama copilului ei (defapt parintii amandoi) este timpul,timp petrecut alaturi de copil(a se intelege impreuna cu copilul).Iar esenta meseriei de parinte este in fapt iubirea aceea neconditionata despre care se tot vorbeste dar o intalnim tot mai rar.E o mare incercare sa fii parinte,eu abia acum m-am apucat sa invat de la inceput multe chestii despre viata,incredere,iubire,sa imi revizuiesc principii …

    Mult succes cu Mazarichile,mai trecem pe la voi!

    • Gabriela, mulțumim de vizită și de cuvintele frumoase… Pentru mine, chiar dacă am depășit perioada aceea de necaz și învinovățire, sunt oricând de folos experiențele altor mămici…

      Poate va exista și pentru mine o ”a doua oară”… sunt convinsă că n-aș mai greși atât de mult și simt că aș reuși fără probleme să alăptez…

      Ai dreptate și în privința timpului petrecut cu copilul… este atât de prețios! Și înseamnă atât de mult pentru cei mici…

      Te mai așteptăm!

  17. Abia acum am citit si eu articolul tau, via Alina. Am fost plecata toata luna august din tara si de cand am revenit, ma tot pun la punct cu noutatile din blogosfera.
    Vroiam sa-ti impartasesc experienta mea personala in ceea ce priveste alaptatul celor doi copii.
    Ca si in cazul tau, primul meu baietzel, Rayan, s-a nascut prematur (e adevarat ca nu a fost atat de mic si plapand ca fetitele tale, ca nu a stat in incubator nici un minut si ca am fost externati dupa 48 de ore din maternitate, dar tot mic, fragil si slabut a fost).
    In plus de asta a mai luat si un microb din maternitate (deja celabra CF2) si asta l-a dat complet peste cap. Dr. Capraru (da, da, cel care a scris “Mama si copilul”) a spus ca este primul bebelus pe care-l vede si care nu are reflexul suptului. De precizat este ca Rayan nu sugea nici din biberon, daramite de la tzatza. 10 zile el nu a luat deloc in greutate.
    Cert este ca nu am reusit sa-l alaptez. Deloc. Nici macar o singura zi.
    Lapte am avut vreo 4 luni, m-am muls si eu in nestire o perioada, la un moment dat am obosit si pe fondul unei depresii post partum, am renuntat si la asta, trecand cu usurinta la laptele praf. Dar asta numai dupa ce i s-a administrat prima doza de antibiotic intravenos si a inceput sa se vindece. Abia din acel moment a inceput sa manance ca lumea, sa asimileze si prin urmare sa ia si in greutate. A recuperat repede si numai asta era ceea ce a contat pentru mine cel mai mult in zilele alea, sa-l vad crescand si inzdravenindu-se. Restul erau detalii.
    Asta a fost asadar povestea primului nascut.
    Cu al doilea baietzel, Philip, stiind de-acum la ce sa ma astept, nemaiavand nici surpriza nasterii premature, beneficiind de TOT suportul si de toate incurajarile medicilor si asistentelor (l-am nascut la Medlife, alta matza-n alta traista), am reusit sa-l alaptez. 1 an si 8 luni. L-am intzarcat pentru ca efectiv nu mai puteam, ajunsese sa stea agatzat de sanul meu non stop, zi si noapte, devenise obositor, era deja maricel, tragea de mine oriunde i se facea “pofta” de “titi” si ma dezbraca pentru a putea sa suga, in fine, am ajuns la concluzia ca a fost suficient pentru amandoi si, desi nu eram pregatiti nici unul din noi 100%, am “fugit” de-acasa 8 zile si astfel l-am intarcat.
    Nu-ti spun cum m-am simtit de pusa la zid de mamele care-mi scriau pe blog si care “ma certau” ca renunt, care-mi scriau vrute si nevrute, dar care nu puteau simti in locul meu, care nu puteau simti epuizarea in locul meu si care, desi erau pline de bune intentii, m-au ranit atunci mult. Poate ca n-am procedat corect, asa am considerat eu insa in acel moment ca e cel mai bine pentru mine, pentru el, pentru noi. Am considerat ca mi-am indeplinit cu varf si indesat datoria de mama doritoare de alaptat si m-am oprit. Philip a reactionat de altfel foarte bine.
    Cat priveste sentimentele mele de vinovatie cu privire la neputinta de a-mi alapta primul copil, nu-ti imagina nici o secunda ca n-am avut si eu cu duiumul. Le am de fapt si acum si cred ca daca as fi avut suportul celor din jurul meu, informarea necesara, intelegerea si rabdarea familiei, poate as fi reusit, ce-i drept mai greu, sa-l alaptez si pe Rayan. Poate. M-am simtit ani de zile oribil, vinovata de tot ce ni s-a intamplat, le invidiam pe toate cele care puteau sa-si alapteze copiii si am fost mereu convinsa ca voi repara “greseala” asta cu cel de-al doilea copil. Si asa a fost. Am alaptat aproape doi ani, pana la epuizarea mea fizica si psihica (Philip ajunsese sa se trezeasca de 6, 7 ori pe noapte pentru a suge iar ziua statea aninat de tzatza mea non stop). Dar nu regret si acum spun cu mana pe inima ca as repeta oricand experienta asta, oricat de obositoare devenise in ultimele cateva luni.
    Asadar te inteleg, te apreciez si te admir pentru tot ceea ce ai facut sau ai incercat sa faci in privinta alaptarii. Sentimentele de vinovatie sunt acolo, e in firea lucrurilor sa fie, vor ramane probabil o viata intreaga, vei invata insa sa traiesti cu ele si se vor mai estompa probabil odata cu urmatorul copil, in cazul in care vei decide sa-l ai. Atunci cu siguranta vei alapta. Mult si bine. Te imbratisez and keep going! Esti cea mai buna mama pentru puii tai!

    • Andreea, mulțumesc pentru vizită și pentru cele povestite.
      Te citesc deseori și am fost ”acolo” când ai povestit despre ”fuga” de Philip. Am citit și reacțiile, pro și contra… n-am putut decât să concluzionez – ca și tine – că a venit un moment în care ai tot dreptul să spui ”nu”, spre binele tău și, de ce nu, al copilului… Momentul în care ai făcut-o, ca și felul în care ai decis să te rupi, mi s-au părut cât se poate de natural alese…

      Mi-aș dori (și sper) să pot repeta și eu experiența… abia acum mă simt pregătită, informată, capabilă și mai ales cu adevărat conștientă de ce înseamnă a alăpta. 🙁

  18. ella

    ai dreptate 100% si nu trebuie sa te simti vinovata.
    Prima mea fetita a fost prematura si a stat in incubator cu acele in cap, de ma durea sufletul vazand-o. Normal, ca si tine, m-am muls sa poata ea bea laptele meu. Apoi cand am ajuns acasa, normal ca nu tragea la san, asa ca m-am chinuit 6 luni cu mulsul si pusul in sticluta sa ii fie ei usor si sa ia in greutate. Toata lumea imi spunea ca va recupera, dar sincer intotdeuna ea a fost sub greutatea varstei ei. Acum are 10 ani, slabuta, inalta dar sanatoasa si cu toate ca nu am alaptat-o sa sti ca exista o legatura f.f. stransa intre noi, ma soarbe din priviri si acum.

    Nu cred ca trebuie sa te simti vinovata cu nimic. Creste-ti copii cu dragoste. Numai bine.

    • Mulțumesc, Ella… la fel gândesc și eu: chiar dacă tot ce am putut face pentru fetițele mele a fost să le dau laptele meu muls, voi încerca din toate puterile să compensez această lipsă prin câtmai multă dragoste și o relație cât mai strânsă cu copiii mei.

  19. Buna Carla,

    Vin tarziu, un an mai tarziu, dar acum am citit si vreau neaparat sa-ti spun. Tu esti o supermama. Da, gen superman, superwoman. Si vorbesc foarte serios.

    E drept ca mama are tot ce ii trebuie pt a alapta si nou nascutul tot ce ii trebuie pt a suge. Dar, in lumea noastra, aia primitiva, instinctiva, la nivel de specie, copiii cu greutatea asta si varsta asta gestationala nu supravietuiesc. Supravietuirea, la un kg jumate, nu e caracteristica speciei noastre. Oricat de usoara ar fi alaptarea la nivel instinctiv, fara bruiaje din lumea moderna, in cazul vostru ea, alaptarea, nu ar fi avut nici o sansa.

    Poate suna dur, insa asta e adevarul la care, cred eu, ar trebui sa te raportezi.

    • Carla

      Ştiu, Diana… Nici nu m-am gândit, vreo clipă, la început, că ar putea suge direct de la ţiţi, la greutatea lor… Erau atât de mici şi firave, încât părea un miracol chiar şi faptul că intra în guriţa lor un vârf minuscul de biberon, din care picurau câţiva ml de lapte…

      Însă apoi, după 2-3 luni, când au trecut de 3 kg şi au avut forţa necesară, poate cu mai multă încrâncenare aş fi reuşit să le învăţ cu sânul.

      Îmi dau seama că mă (com)port exact ca în zicala cu vitejii de după război. Amintirile cumplitei perioade de atunci mi s-au estompat în minte… şi n-a rămas decât incertitudinea că poate n-am făcut destul, că poate n-am încercat suficient, că poate dacă făceam altfel aş fi reuşit… că poate dacă nu mă lăsam doborâtă de oboseală şi nu abandonam conştient mulsul aş fi avut laptele meu încă mult şi bine… că dacă rezistam să mă mai mulg încă o lună-două începeam diversificarea şi mi-ar fi fost mai uşor… că, că, că…

      N-am să ştiu niciodată. Şi doare tare…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.