A fi mamă de măzărichi

Jul 16, 2010 by

Le iau în brațe și se agață de mine ca două maimuțele. Se opresc din plâns când îmi aud vocea, țipă impacientate când le las singure  și zâmbesc larg când reapar în fața lor. Întind mânuțele spre mine și tremură de bucurie când le arăt sticluțele de lapte, se împotrivesc cu drăgălășenie atunci când nu le place ceva și imi raspund la orice întrebare cu gângurituri din ce în ce mai complicate. Ce poate fi, acum, mai frumos de atât?!

Decalogul creșterii măzărichilor mi-a oferit ocazia de a dialoga cu mai multe mămici cu “vechime” și de a asculta și alte opinii, diferite de ale mele. Parte din ele le-am înțeles și le-am aprobat, parte nu mi s-au potrivit, însă concluzia – previzibilă și firească de altfel – a fost că fiecare mamă își găsește un stil personal de a-și crește proprii copii. Regulile de creștere, sau de educație a copilului, devin astfel extrem de subiective pentru cei ce privesc din exterior, simpla observație a lor fiind mai mult decât suficientă… nimeni n-are dreptul să critice o mamă pentru felul în care înțelege să-și crească copilul, atâta vreme cât sănătatea sau integritatea sa nu sunt în pericol.

Cred că un manual adevărat de creștere a copilului ar trebui să fie o epopee cu milioane de adevăruri personale. Motiv pentru care am dat la o parte cărțile cu “rețete” de manevreat și educat odrasla, după ce mi-am însușit câteva  reguli de bază și sfaturi de bun-simț. Mult mai interesante mi se par, în schimb, cărțile de psihologia copilului, de psihologia familiei, de atașament mamă-copil, pe care – dacă le-am răsfoi mai des – ar exista mult mai mulți copii sănătoși și fericiți. Provocarea este cu atât mai mare atunci când trebuie să crești simultan doi sau mai mulți copii… ceea ce poate părea foarte simplu în educația unui copil, devine mult mai greu de pus în practică atunci când ai în față doi copii, cu personalități diferite. Apar nenumărate dileme… să încurajez competiția între copii, sau să pun accentul pe parteneriat? să reclam din partea lor o totală deschidere și sinceritate, sau să tolerez o doză de complicitate între ei, încurajându-i astfel să-și fie unul altuia cel mai bun prieten? să-i pedepsesc pe amândoi pentru o boacănă, pentru a-i responsabiliza unul față de celălalt, sau – dimpotrivă – fiecare să fie tratat individual? (culmea că răspunsul corect la această ultimă întrebare este prima variantă). Etc., etc…

Se complică, astfel, problema atunci când ești mamă de gemeni. Atunci când două mogâldețe îți reclamă simultan atenția, atunci când amândouă plâng și nu știi pe care s-o iei în brațe fără a o dezamăgi pe cealaltă, pe care și cât s-o privești în ochi atunci când ambele sunt în fața ta și-ți caută privirea… Pe care s-o dai în brațele altcuiva atunci când primești ajutor și pe care s-o păstrezi… Apoi apar listele mentale, care contorizează involuntar toate aceste situații, care îți declanșează în cap o alarmă enervantă atunci când uneia dintre ele îî dai de două ori la rând bluzița mai frumoasă, când una dintre ele face băiță prima mai multe seri la rând, când pe una dintre ele ai hrănit-o tu mai multe mese la rând iar cealaltă a fost în brațele altcuiva… Apoi apar situațiile în care ești prea distrată sau obosită să observi că pe una o favorizezi și pe cealaltă nu… Parcă nicicum nu e bine! 🙂

Sunt momente frumoase, în care fericirea este infinită, este chiar “dublul infinitului”! Și momente grele, în care amândouă plâng deodată chinuite de colici și au nevoie simultan să fie alinate și să-și încălzească burtica la  pieptul meu… Apoi momente în care dorm și plâng pe rând, ore care par să nu se mai sfârșească și plânsul devine amplificat mental de 10 ori… Și momente extraordinare în care amândouă râd și se întrec în a gânguri mai tare… Momente bizare în care amândouă dorm liniștite, mereu în aceeași poziție una față de cealaltă, și tresar amândouă în aceeași secundă sau își schimbă poziția deodată… Le privesc seara, după culcare, minute în șir, le mângâi mânuțele și le fac declarații nesfârșite de dragoste și aș vrea să se oprească timpul în loc și să rămânem captive în acele momente pentru totdeaua…

Învăț să fiu mamă de măzărichi căutând-mi în fiecare zi un anume echilibru. Parte din el se bazează pe teorie, parte pe instinct, totul legat laolaltă cu muuuuuuultă dragoste și atenție. E o muncă la care participă și măzărichile în egală măsură, poate chiar mai mult, dacă socotim și forța cu care dau încontinuu din mânuțe și din piciorușe, neobosite, încercând să-mi transmită diverse semnale, să mă învețe ce vor, să mă facă să pricep mesajele lor verbale și nonverbale… E o muncă la care încă mă pricep prea puțin și încă fac multe greșeli, însă îmi place enorm noua mea meserie și am o dorință imensă de a mă “perfecționa” în fiecare zi câte puțin.

Cu doi precis e mai greu decât cu unul… totul trebuie dublat: atenția, energia, răbdarea, cuvintele… Cuvintele sunt, deja, importante în egală măsură cu gesturile! Fiecare exclamație trebuie dublată, rostită când uneia, când celeilalte, chiar daca amândouă ascultă ce spun… fiecare are nevoie să simtă că i te adresezi direct, că e în centrul atenției, că nu primește mai puțin din cauza celeilalte “creaturi bizare” de lângă ea… fiecare are nevoie de tandrețe, de îmbrățișări lungi – spre dezaprobarea celor din generația “copilul nu trebuie învățat în brațe!” sau “copilul nu trebuie sărutat  decât în somn!“. Dacă m-aș putea clona, acum ar fi momentul oportun! 🙂

Related Posts

Share This

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.